Teatrul şi organele

Şoseaua fierbe, creierii fierb, fierbe tot ce mişcă în jur. E iunie, vin de la Bucureşti şi la şase începe spectacolul din Festivalul Perform Iaşi. E musai să ajung. Doar am bătut atâta drum. Octavian Jighirgiu mă sună la intervale regulate să mă întrebe pe unde am sunt. Mai am vreo douăzeci de kilometri. „Bun, zice el, oricum întârziem vreo zece minute. Şi dacă până atunci nu ajungi, îţi las un loc la margine, ca să nu deranjezi tot rândul”. OK, în cazul ăsta să-i dăm bice. Ce mai contează că e sat, hai să ne grăbim. Maşina de poliţie vine din direcţia opusă, mă vede şi face un viraj spectaculos. Ca-n filme. În câteva minute mă prind că eu sunt obiectul urmărit. Opresc, deschid geamul. Urmează poezia: „Sunt agent nu ştiu care şi…”. Trag cu ochiul la ceas. Ar mai fi încă şanse să ajung. Dar agentului îi sună telefonul. Şi, evident, răspunde. Şi vorbeşte, şi vorbeşte… În sfârşit, îmi explică: viteză prea mare pentru localitate etc., etc. Aşa, la ochiometru, dar de asta aveam să-mi dau seama numai a doua zi. Acum eram prea grăbită. În plus, mi-e cald. Hainele fierb pe mine. Merg de şase ore. M-am lipit cu totul de scaun. Să-mi ia banii şi să terminăm mai repede. Poate mai ajung la spectacol, acolo la margine de rând. Agentul mă întreabă jovial unde merg. „La Iaşi, la un spectacol de teatru.” „Sunteţi actriţă?” „Nu, critic.” Mă măsoară din cap până la brâu, cât îi permite unghiul vizual şi valuri de neîncredere i se adună în privire. „Aşa mergeţi la teatru? În tricou?”. Aha, m-a prins cu minciuna, asta vrea să-mi transmită subliminal. Mă mai uit o dată la ceas. Şansele să descind în trombă pe scaunul meu din margine de rând s-au dus. Îi explic că e vorba de un festival fringe. Pentru o clipă privirea i se ascute a întrebare. „E vorba de independenţi, sunt spectacole de tineri, merge şi în tricou”, încerc să alung votul de blam pe care îl primise vestimentaţia mea. Dar domnul are chef de conversaţie. Mă chestionează la ce oră trebuie să ajung. „La şase”, îi răspund aproape resemnată. „Cum la şase, spectacolele încep la şapte!”, mă sancţionează din nou doct. Măi să fie, oi fi dat eu peste cel mai intelectual dintre toţi agenţii de circulaţie? Nu-mi mai dă odată amenda aia, să plec de aici? Ba da. Şi dusă sunt.
A doua zi, teleap-teleap prin Iaşi, mă duc să plătesc amenda. La ghişeu, o domnişoară serviabilă. Nu durează mai mult de câteva minute până îmi ia banii. Şi, amabilă cum e, când să plec, îmi atrage atenţia să nu uit să depun hârtiile la Administraţia Financiară de care aparţin în Bucureşti. Să se vadă că am plătit! Rămân trăsnită: „Nu puteţi transmite direct dumneavoastră?”. „Nu putem, că nu avem sistem centralizat”. Mă uit la ea cu atenţie. Până atunci se purtase ireproşabil. Profesionistă şi îndatoritoare. Şi izbucnesc: „Adică în secolul XXI, când sateliţii cutreieră spaţiul galactic, dumneavoastră îmi spuneţi că nu aveţi un soft naţional de date?”. „Nu, ar fi foarte scump. Ni s-a explicat că ar costa 30% din PIB.” Îmi ascut atenţia să văd dacă nu cumva îşi bate joc de mine. Nu pare. Crede în asemenea enormităţi. Mai mult, îmi povesteşte că există sate unde funcţionarii nici măcar nu îşi introduc datele în computer. Lucrează cu acte scrise de mână. „Nu se pricep”, adaugă ea împăciuitoare. Nu am timp de maieutică, aşa că abordez varianta ex abrupto: „Nu, domnişoară, cum să coste un soft 30% din PIB? Nu fac un sistem centralizat, ca să nu-i controleze nimeni. Ca să fure nestingheriţi!”. Domnişoara mă priveşte cu aceeaşi amabilitate ca şi până acum. Doar puţin surprinsă. „Nu mă pricep, nouă aşa ni s-a spus.” Mă mai uit o dată la ea. E un om tânăr şi pare să-şi facă meseria bine. Cum poată să înghită asemenea gogoşi? Mai bine să mă duc la teatru, la independenţii mei. Măcar ei au ceva atitudine. Nu se lasă păcăliţi aşa uşor.