Alfredo Bryce Echenique, Amigdalita lui Tarzan, Traducere din limba spaniola si note de Lavinia Similaru, Polirom, 2010, 276 p.
Alfredo Bryce Echenique (n. 1939) este unul dintre cei mai apreciati scriitori sud-americani, peruvianul castigandu-si un numar insemnat de cititori gratie stilului alert care impleteste ironia – mai degraba amara decat acida –, cu umorul distilat, oralitatea si ludicul.
Toate acestea invaluite intr-o umbra de nostalgie care, atunci cand nu este secretata discret in fundal, izbucneste in pagina, deplasand accentul catre miezul tematic, alternanta registrelor si referintele compozite asigurand un spatiu multidimensional al paginii, ce aminteste de scriitura lui Alain de Botton, de exemplu. Intrat in atentia cititorilor odata cu publicarea si traducerea romanului „O lume pentru Julius“, in care surprindea, in nota ironiei caracteristice, imaginea burgheziei din Lima, scriitorul a publicat ulterior o serie de romane bine primite pe piata internationala, recompensate cu importante premii.
„Amigdalita lui Tarzan“ (1999) este un roman de dragoste cvasiepistolar, la fel de poznas ca si titlul insolit. Sinuoasa poveste de dragoste dintre hoinarul cantautor peruvian Juan Manuel Carpio (narator) si Fernanda María de la Trinidad del Monte Montes se intinde pe o perioada de treizeci de ani, recuperata fiind din scrisorile ce permit concentrari sau dilatari temporale, liantul scrisorilor fiind asigurat de monologurile digresiv-confesive si reflexive ale naratorului, dar si de muzica. Aflata sub semnul fragmentariului si al secventialitatii timpului, concretizate intr-o structura discontinua, cartea sta sub semnul miscarii. Cei doi sunt niste exilati ce cutreiera lumea, aflandu-se de cele mai multe ori in contratimp. Aceasta lume sparta este insa reconstruita prin miscarea scrisorilor care se tot plimba cu pasi zvelti din Salvador in California, din Paris in Lima sau in Londra. Cei doi cutreiera, de asemenea, nu numai prin lume, dar si printre casnicii, alti iubiti sau iubite si chiar copii, fara ca dragostea lor sa paleasca. Iubirea se metamorfozeaza si ea in prietenie sau parteneriat de afaceri, iar experienta in sine se vantura printre tangouri, bolerouri, bluesuri si jazz, asortate cu citate din Lawrence, Kafka, Swift, Dante sau din autori mai putin cunoscuti, apartinand culturii sud-americane. Toate pe fundalul social-politic al unei lumi involburate de razboaie, de crime, de discriminare si de saracie.
Cadrul acestei miscari aiuritoare pe taramurile unei iubiri cu nabadai (ce-si consuma, pe furate, toate formele, de la „dragostea platonica“ la un „senzual, vesel si nebunesc talmes-balmes“, la dragostea frateasca sau la dragostea batraneasca a doi „veterani“) este insa acela al reflexivitatii nostalgice asupra careia (auto)ironia relativizanta nu mai are efect, caci constatarea din incipit, de fapt o sinteza, ramane trista, in ciuda luciditatii aparent resemnate si a constientizarii darului facut de viata: „Drace… Sa trebuiasca sa ma gandesc acum, dupa atatia, dupa foarte multi ani, ca in fond am fost mai buni in scrisori. Si ca la randul ei, viata ne-a vatamat relatia mai violent decat poate sa loveasca gardianul un detinut razvratit. Dar ceva extrem de pretios si de frumos s-a intamplat mereu intre noi, asta nu se poate tagadui“.
Personajele ies din particularul povestii imaginate de Alfredo Bryce Echenique si cititorului ii ramane impregnata pe ecranul interior imaginea unor Tarzani bolnavi de amigdalita, care, in timp ce plonjeaza prin jungle interioare si exterioare, pe liane sentimentale, se trezesc dezarmati in valtoarea vietii.