Tari doar în… autodistrugere

Când ajungi la vârsta la care întelegi ce ai învatat si prin câte ai trecut, esti mult mai în masura sa ai  convingerea ca poti da verdicte si ca poti întelege evenimentele trecute si prezente. Am, astfel, impresia ca prim-secretarii de atunci ar fi acum, cu mici exceptii, mult mai acceptabili decât diriguitorii politici de astazi. Chiar daca trebuiau sa vegheze la îndeplinirea unei ordini utopice, care nu a fost explicata cu sinceritate, de la cel mai înalt nivel, în profunzimea ei reala. Existau însa reguli, unele care reconfirmau adevarul istoric probat de milenii pe scara evolutiei societatii umane: „Mai bine o regula gresita decât nicio regula“. Sau: „Vointa impunerii sub acoperire politica a interesului subiectiv, de propasire individuala“. Si pentru ca rubrica aceasta priveste fotbalul, voi compara realitatea (dupa mine greu de contestat – poate doar prin rea-vointa si sfidare absoluta a ceea ce a fost, în genul lui Tismaneanu sau Andrei Cornea) faptelor conducatorilor judetelor fotbalistice de atunci cu realitatea de astazi! În primul rând, în acea perioada, pe care o stiu si pe care am trait-o atât de pregnant încât nu pot fi contrazis, fiecare judet, cu seful lui si cu întregul aparat pus la dispozitie, se lupta sa aiba o echipa în prima divizie. Scazuse „pâinea“, dupa 1980 si se credea, cumva compensatoriu pentru biata si numeroasa gloata proletara, în „circul“ oferit de fotbal. Trecusera, în fond, pe ceasul timpului, doar câteva secunde de la Colosseumul roman… Iar marile judete, în capitalele carora munceau zeci de mii de proletari ai statului aveau, mai toate, reprezentante în „Divizia A“. Nu întâmplator, Bistrita si alte mici asezari au urcat pe aceasta treapta superioara numai dupa 1990. Sa mai recunoastem ca, tot pe atunci, cu acceptul conducerii superioare de partid (singura de fapt), se închideau ochii la matrapazlâcurile facute pentru a asigura existenta echipelor esalon, lasându-se totusi impresia ca regulile erau respectate. Prim-secretarii stiau totul, creând o specie de conducatori descurcareti la toate. L-as aminti, în acest sens, pe reusitul profesor Corneliu Stroe, de la Craiova, care, se spune, scotea banii negri pentru a face zile albe jucatorilor sai – chiar si din exhibitii de dresaj caracteristice manejurilor din circul copilariei noastre… Eu i-am mai prins pe oamenii urcati pe papainoage, care strigau: „A venit circul“! Si asteptam imediat atât de înselatoarea mireasma a „vatei pe bat“ învârtite în cilindrele „coloratilor“. Sau pe Mitica Dragomir cu imaginatia sa ce sfida parca totul, începând cu bilete masluite si pungi de nailon, si dându-si „doctoratul“ (asa cum a povestit cu sarm) în abatorul de la Scornicesti. Iar, mai apoi, în transporturile abracadabrante ale diferitelor marfuri ce nu se gaseau la noi, aduse cu avionul sau cu mineralierele ce traversau Bosforul… De Romica Pascu la Oradea si Brasov, sau de Titi Ionescu la Târgovistea primului secretar Ristache, va spun doar în treacat. E drept ca de vechea cetate de scaun, cu primul secretar al ei de care am amintit, vreo sase ani nu s-a atins nimeni. Se spune ca acesta fusese unul dintre favoritii tovarasei si ai tovarasului…
Dar din toate acestea, daca am fi fost un popor cu spirit de continuitate – si nu de autodistrugere sistematica –, am fi putut pastra ceva, oricât de infim, care ne-ar fi putut folosi astazi. Astfel, stadioanele, asa cum erau ele, erau întretinute de stat, chiar cu pretul unor artificii care au obligat legea sa finanteze în mare proportie sportul de performanta. Cel mai bun exemplu este, acum, Spania regalista, care a realizat un „boom“ de rezultate greu de imaginat. Iata un exemplu: simbolul Real Madrid. Societate cu câteva sute de milioane de datorii bancare, dar care, printr-un artificiu propus de primarie si acceptat de guvern, a fost salvata. Primaria a cumparat stadionul si apoi, dupa aproape un an (!), l-a dat înapoi clubului, alaturi de o facilitate financiara dedicata modernizarii, mai mult decât consistenta. A fost închis astfel creditul bancar, iar marelui simbol al Spaniei, hobby-ul fotbalistic al lui Franco, i-a fost lasata o baza financiara solida.
La noi, pe vremuri, e drept ca în cel mai important sector al strategiei fotbalistice, acela al logicii prin care se formeaza loturile si, de aici, echipele, opiniile prim-secretarilor se impuneau destul de rar. Erau niste exceptii, si nu o regula, asa cum e acum. Pentru ca, într-un fel, respectând datele atât de diferite ale celor doua societati românesti – de atunci si de acum –, patronii, presedintii sau finantatorii echipelor de astazi sunt, ca forta, de nivelul unor prim-secretari ai timpurilor apuse. Sa mai adaug si ca, pe atunci, nu vorbea nimeni când si cum îl taia capul? Erau si aici reguli. Proaste sau bune, dar erau. Si numai timpul va da, si în aceasta privinta, raspunsul cel mai adecvat. Sigur ca trasnaile de vocabular ale conducatorilor din fotbalul actual au si explicatii socio-psihologice. Vietile lor si metodele prin care au ajuns unde sunt acum seamana prea mult cu ispravile lui Ali Baba sau cu povestile din insulele piratilor. Acum, avem totusi posibilitatea de a-i zari pe presedintii marilor cluburi europene stând pasnici în tribunele oficiale si evitând, cei mai multi dintre ei, sa faca referiri la aspectele tactico-strategice ale echipelor pe care le conduc, în fata presei. Au si ei oile lor ratacite, dar nu reusesti sa le numeri nici macar pe degetele uneia dintre mâinile simpaticului nostru profesor Halagian. E vorba si de educatie, dar si de respect fata de traditia care, la ei, este mai mereu o forma de religie.
Cel mai recent spectacol oferit, iarasi, pe viu, de Marian Iancu – greu de precizat ce functie mai detine la frumoasa „Poli“… – în privinta viitorului harazit marelui nostru international Cosmin Contra, a fost, fireste, la fel de degradant. Fotbalistul a fost dat afara în direct, desi echipa sa are recordul de a nu contabiliza nicio înfrângere, având deci sanse reale la titlu.
Se invoca mereu o explicatie halucinanta, ca o veritabila condamnare: „Este democratie, putem spune si face ce vrem!“ Bravos! Ne-am întors atât de repede la capitalismul salbatic, despre care am învatat la scoala, din „Uzina vie“ a lui Sahia… Ati împamântenit explozia haosului si a bunului plac, împotriva traditiei, a regulilor si a legii. Între timp, elitele reale, de care este atâta nevoie, au fost anulate, izolate si înlocuite cu paiate prizoniere ale instinctului de parvenire financiara. Vorbeam în articolul trecut de papa Ioan Paul al II-lea; Sanctitatea sa se aratase, într-una dintre ultimele sale reflectii, „surprins de capacitatea actuala de autodistrugere a elitei intelectuale a Europei“…