MIRCEA POPA in dialog cu MARIN IANCU
MARIN IANCU: Pentru multi dintre „cronicarii“ moderni ai literaturii române, lectura este „unica mare delectatiune“. În efortul de a-si pastra nealterat statutul de „cetitor“, G. Ibraileanu afirma, de exemplu, ca „salvarea criticului sta în taria lui de a deveni cetitor…“ Putin mai târziu, în preambulul ultimei serii din „Lecturi intermitente“, Perpessicius definea pasiunea de a citi în termeni de o semnificatie aproape testamentara: „A descoperi zilnic noi ostroave imaginare, a poposi netulburat la picioarele Olimpului si a sta la taifas cu semenii din alta plasma decât cei din mahalaua noastra, ne-au fost, dintre bucurii cele mai rare, si mai la îndemâna, apte sa suplineasca atât lacunele, cât si deziluziile vietii de toate zilele“. Fata de toate acestea, ce reprezinta pentru dumneavoastra lectura?
MIRCEA POPA: Lectura este însusi fundamentul vietii mele. Cu ea ma culc, ma scol, cu ea ma hranesc zilnic. Avid mereu sa aflu lucruri noi, apetitul meu de lectura este imens, încât aproape ca îmi petrec toata ziua în biblioteca, dorind sa citesc toate cartile ei. Aici intervine risipa, care mi-a fost permanent dusman în afirmare, deoarece eu citesc cu placere atât vechi manuscrise în chirilica, cât si documente si corespondenta de arhiva sau carti privind epoca clasica si romantica sau cea actuala a literaturii române. Cine nu gusta farmecul vetust al versurilor lui Dosoftei, imaginatia baroca si guresa a lui Dimitrie Cantemir, muza cenusareasa a lui Budai Deleanu, reportajul ingenios al lui Codru Dragusanu, farmecul idilei lui Cosbuc, verbul tumultuos, dar încarcat de dramatism al lui Goga, incisivitatea lui Arghezi, voluptatea muzicala a lui Eminescu, solemnitatea tragica a prozei lui Rebreanu, vorba sfatoasa si unica a lui Creanga, tragismul umil al lui Agârbiceanu, romantismul pitoresc al lui Panait Istrati etc. nu poate sa nu revina si sa doreasca sa cunoasca din interior, la el acasa, acest suflet zbuciumat al românului. În vesnica cautare de nou, de lucruri nesemnalate sau uitate, am facut din acest mod de existenta o pasiune si din aceasta pasiune un mod de existenta. Ca „cititor“ si comentator de literatura m-am simtit dator sa semnalez carti sau sa le comentez în colaborarile mele mai sistematice la „Tribuna“ si „Steaua“. Am tinut printre primii la noi, o „Cronica a editiilor“ în revista „Ateneu“, la îndemnul lui Constantin Calin, un critic erudit si un condei sagace pe care îl respect, si despre care am o bogata corespondenta de tinerete. Aparând, la Turnu Severin, revista „Caligraf“, Romulus Cojocaru mi-a încredintat mie rubrica de „istorie literara“, pe care am tinut-o timp de mai multi ani pâna la stingerea lui din viata si sistarea revistei. În paralel, timp de mai multi ani, am avut pagina mea rezervata la revista „Reflex“ din Resita, gratie redactorului sef de aici, Octavian Doclin, cu studiile universitare facute la Oradea. Atunci a fost o mica paranteza resiteana din viata mea, când editorul colectiei „Eminesciana“ de acolo mi-a dat spre publicare cartea „Eminescu – contextul receptarii“, carte continând o multime de lucruri inedite despre Eminescu. As enumera câteva: o poezie necunoscuta a lui Al. Macedonski în care parodiaza poezia „Somnoroase pasarele“ a lui Eminescu, piesa foarte interesanta, neluata în seama de nimeni pâna la mine din dosarul polemicii Eminescu-Macedonski; descoperirea primei traduceri într-o limba straina a „Luceafarului“, care nu e germana, cum s-a sustinut pâna acum, ci franceza, iar traducatorul fiind Trandafir C. Djuvara, un stramos al lui Neagu Djuvara; invitatia studentilor români budapestani ca poetul sa colaboreze la almanahul proiectat de ei; urme ale poeziilor închinate de studentul Eminescu la Viena actritei Augusta Baudius; date despre Ioan Scurtu si teza sa de doctorat de la Leipzig consacrata analizei operei eminesciene; momente din razboiul polemic în versuri dintre Eminescu si dusmanii Junimii etc. Activitatea mea foiletonistica, de critic literar s-a concretizat în cele din urma în volumul, scos de Editura Casa Cartii de Stiinta, „Prezente literare“. Material as avea însa mult mai bogat, deoarece timp de peste un deceniu am alimentat ziarul clujean „Faclia“ (fost „Adevarul de Cluj“), cu o rubrica extrem de cautata, intitulata „Cartile clujenilor“, datorita careia ziarul acesta a devenit „regina cotidienelor clujene“, cum afirma Tiberiu Farcas în cartea sa „Colosul cu picioare de lemn“ – o panorama a presei postdecembriste clujene. Rubrica aceasta, tinuta cu onestitate si competenta, numara aproape o mie de carti care au fost citite si comentate în aproape 15 ani de cronica curenta.
MI: Acceptând ideea ca activitatea critica nu poate fi prin ea însasi suficienta, ati adaugat exercitiului critic obisnuit si pasiunea editorului. Multe dintre editiile întocmite din operele unor scriitori români pot fi socotite acte cu semnificatii reparatorii, izvorâte din dorinta de a impune corectarea unor opinii critice depasite si înlaturarea celor cliseizate. De ce sentimente sunteti calauzit în acest efort de reintroducere a unor valori în climatul general al receptarii critice?
MP: Munca la editii a constituit pentru mine o adevarata scoala literara: o scoala de istorie literara în primul rând, caci aceasta presupunea alegerea si prefatarea textului, printr-un comentariu critic adecvat, si o scoala filologica, de stabilire a textului primar si a variantelor sale, dimpreuna cu schimbarile de grafie si de ordin stilistic. Cine nu a îngrijit vreodata o editie nu poate fi considerat cu adevarat istoric literar. În cele mai multe cazuri de acest fel, eu am urmarit repunerea în circulatie a unor texte uitate, ramase de obicei în periodice sau în manuscris. De exemplu, poeziile din editia Cosbuc au fost identificate si alese de mine pentru a-l reprezenta pe Cosbuc în manuale scolare, poezii scrise de el anume pentru a servi la deprinderea unor învataturi. „Ochiul lui Dumnezeu“, cum am intitulat aceasta editie, este o noutate din toate punctele de vedere, dar o noutate pe care alcatuitorii editiei de Opere fundamentale Cosbuc au ignorat-o. Tot în acest fel a fost alcatuita si editia Emil Isac, de asemenea, cu multe texte noi, sau editia Papilian cu o serie de inedite etc. Intentia mea a fost de fiecare data sa nu calc pe drumuri batatorite, ci, mai degraba, sa scot la lumina aspecte si înfatisari noi ale operelor si scriitorilor care reprezinta zestrea noastra de aur.
MI: Se spunea ca o istorie literara e o istorie de valori. Privind dintr-o mai ampla perspectiva, în literatura, cât si la nivelul altor domenii ale societatii, se vorbeste tot mai des de elite. Domnule profesor, care sunt elitele pe care le-ati cunoscut si care v-au suscitat o vie admiratie? Câte tipuri de elite ati identifica într-o radiografie conexa cu experientele traite?
MP: Formatia mea intelectuala a beneficiat în studentie de câteva personalitati îndrumatoare foarte clar conturate. Cum am urmat sectia de Româna-Istorie, am cunoscut, prin firea lucrurilor, atât filologi, cât si istorici. Filologia clujeana era marcata de prezenta a doi oameni de stiinta veritabili, academicianul Emil Petrovici, care mi-a fost mai târziu si director de institut, si academicianul Dimitrie Macrea, care a publicat chiar în timpul studentiei mele un „Dictionar al limbii române“. Cel dintâi era profesor de slavistica, mic, chel, cu alura de preot benedictin, ducea o viata destul de retrasa, fiind prezent mai ales cu comunicari în ziua de marti, traditionala la Institutul de Lingvistica. Era secondat de profesorii Ioan Patrut si Romulus Todoran, de care m-am apropiat mai mult când, în anul IV, le-am prezentat o comunicare despre „Graiurile subdialectului bihorean“, propusa la sesiunea cercurilor stiintifice pe tara. Pe D. Macrea, ca si pe E. Petrovici, nu l-am avut profesor, el plecând chiar atunci la Bucuresti, unde a fost chemat sa preia conducerea Institutului de Lingvistica, într-un moment când Iorgu Iordan si Al. Rosetti treceau printr-o eclipsa. Când acestia au revenit „la putere“, D. Macrea a fost nevoit sa sufere ostracizarea generala a bucurestenilor. La istorie, l-am avut profesor pe David Prodan, o somitate academica impresionanta, de care m-am atasat mai târziu când, în calitate de cercetator, participam în fiecare martie, împreuna cu colegi istorici sau lucratori la Biblioteca Academiei din Cluj, la sarbatorirea zilei sale de nastere în locuinta sa de pe strada Mica din Cluj. L-am mai avut profesor pe Francisc Pall, om de o rara sobrietate, si, numai tangential, pe Stefan Pascu, tot mai izolat în epoca postdecembrista. Un om mai apropiat si foarte atasat de cei tineri a fost profesorul nostru de Istorie antica, Nicolae Lascu, pe care l-am evocat mai târziu în cartea mea „Figuri universitare clujene“, cu sotia caruia, dna profesoara Viorica Lascu, fiica lui Al. Borza, întâlnindu-ma adeseori pe aceeasi baricada de idei când a fost vorba de evocarea spiritului Blajului. O femeie de mare forta, cu multa personalitate, care nu se lasa batuta cu una, cu doua, cu un temperament de luptatoare si pasionata a scrisului si care, cu ani în urma, m-a chemat la dânsa spre a vedea în premiera arhiva Teodor Naum, pentru a-mi pune la dispozitie o serie de piese din fondul Alexandru Borza. E drept ca l-am avut profesor si pe C. Daicoviciu, ramas în memoria noastra, a studentilor, mai ales prin vorbele de duh rostite cu diferite prilejuri, dar functiile publice îndeplinite, cea de rector, apoi cea de membru în Consiliul de Stat, îl ridicau mult deasupra unei relatii abordabile de la student la profesor. O relatie pasagera, de asistent la cursul de Istoria românilor tinut de academicianul David Prodan, dar si la un curs special de Paleografie chirilica, l-am avut si cu Alexandru Husar, om cult si foarte apropiat de studenti, facându-ne o buna impresie prin cunostintele sale enciclopedice din varii domenii, pe care l-am pierdut prin plecarea sa la Iasi. Era un orator desavârsit, din aceeasi stirpe ca si Vasile Netea, cu care am corespondat câtiva ani buni, mai ales atunci când mi-am redactat teza de doctorat despre Ilarie Chendi, în care el era un adevarat specialist. Mai multa influenta directa asupra formatiei mele ca istoric literar au exercitat pe rând câtiva oameni de cultura clujeni care activau în domeniul meu. Mai întâi profesorul Iosif Pervain, care conducea pe atunci sectia de istorie literara, si care a fost presedintele comisiei de concurs pentru angajarea mea la Institutul de Lingvistica si Istorie Literara „Sextil Puscariu“, alaturi de Liviu Rusu, Ioan Muslea si Jancsó Elemér, viitorii mei colegi si colaboratori de mai târziu. Dupa Ion Talos, eram cel mai tânar membru al Sectiei, de aceea am fost numit secretar al acesteia, având menirea sa redactez procesele-verbale, sa întocmesc rapoartele trimestriale si anuale, sa particip la redactarea planului de lucru si al temelor de cercetare, specializarile si documentarile, activitatile stiintifice programate, sa redactez raspunsurile la corespondenta ivita. În timpul activitatii mele de cercetator, am beneficiat deopotriva si de sfaturile si îndrumarea atenta a profesorului Liviu Rusu, revenit în învatamânt dupa oarecare absenta, la ale carui cursuri de la Filologie am asistat de câteva ori. Atmosfera de lucru de la Institut era una de emulatie, ceea ce mi-a permis ca în scurt timp sa-mi termin teza despre Ilarie Chendi, pe care am sustinut-o la vârsta de 30 de ani, înaintea câtorva dintre fostii mei profesori, inclusiv a profesorului Mircea Zaciu, pe care referatul lui Liviu Rusu si cel al lui Al. Dima, pe atunci un fel de sef suprem al doctoratelor literare, l-au obligat la o refacere a tezei despre Ion Agârbiceanu. Acest fapt n-a stirbit cu nimic din valoarea si influenta pe care profesorul Zaciu a avut-o asupra unei întregi generatii de tineri discipoli, în special echinoxisti, care îl înconjurau cu prietenia si stima lor (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Liviu Petrescu s.a.), dar si asupra mea si a colegilor mei de la Institut, respectiv Aurel Sasu si Valentin Tascu, pe care profesorul i-a luat colaboratori la doua dintre dictionarele literare coordonate de el („Scriitori români“ si „Dictionarul scriitorilor români“). Pe de alta parte, frumosul scris foiletonistic, practicat de profesor, cu arta si rafinament, mai ales în serialele sale saptamânale din „Tribuna“, ne-a influentat în mod direct în redactarea propriilor noastre interventii publicistice si ne-a canalizat atentia spre nevoia de scris saptamânal. În aceeasi masura, desi mai retras din Agora decât primul, a fost profesorul Ion Vlad, si el un atent observator al fenomenului literar. As putea spune totusi ca spiritul de echipa pe care l-am simtit din partea unei generatii echinoxiste generoase si foarte productive m-a ajutat mult la gasirea drumului propriu în activitatea mea literara. În ceea ce ma priveste, am pastrat însa un respect aparte pentru studiul si articolul de istorie literara bine informat, bazat pe o documentatie riguroasa, chiar de arhiva, care sa valorifice documentul literar si care sa fie axat pe comunicarea de lucruri noi si nu neaparat pe gasirea unor solutii interpretative noi. Acest tip de interventie literara, care se dorea înainte de toate o contributie, si nu o speculatie critica sau hermeneutica, l-am pastrat pâna târziu, când asupra mea a avut o influenta hotarâtoare scrisul lui Adrian Marino, pe care am început sa-l frecventez în locuinta sa de pe strada Rakoczi 72 (astazi Nicolae Grigorescu), unde informatul critic impunea de fiecare data respect si admiratie pentru munca sa de benedictin la redactarea reviste „Cahiers roumains des études litteraires“, pentru care primeam comenzi foarte precise de colaborari, fie cu articole, fie cu recenzii, note, cronici. Prezenta sa tutelara la Cluj, îndemnurile si sfaturile sale îmi dadeau putere de fiecare data când veneam în atingere cu el, de aceea am fost cel dintâi dintre apropiatii sai care am înscris în planul Scolii doctorale de la Alba Iulia, unde conduceam astfel de lucrari, o teza despre viata si activitatea sa. Tema respectiva i-am încredintat-o doctorandei Simona Pop, care s-a achitat onorabil de datorie, publicând lucrarea în colectia „Doctoralia“, pe care o conduc în cadrul Editurii Dacia XXI. Doi dintre colegii mei de generatie mi-au fost aproape în diferite împrejurari: Mircea Anghelescu, de la Bucuresti, care lucra pe atunci în structurile de conducere ale Societatii de Stiinte Filologice, si care îmi solicita colaborari, fie la „Limba si literatura“, fie la „Revista de istorie si teorie literara“ (din colectivul de redactie al careia am facut parte la un moment dat), si Constantin Calin, de la Bacau, spirit de finete si de aleasa cultura, prin care am deschis, pentru prima oara în tara, o „Cronica a editiilor“ la revista bacauana „Ateneu“. Ulterior, am avut contacte mai strânse cu unii dintre membrii Institutului de Istorie Literara „G. Calinescu“ din Bucuresti, între care s-au numarat I.C. Chitimia, Paul Cornea, Al. Sandulescu, Teodor Vârgolici, sau cu cei din edituri, ca Z. Ornea si Iordan Datcu, Ovidiu Drîmba, dupa cum am purtat o corespondenta bogata si cu Emil Turdeanu de la Paris.
MI: Într-o carte despre elitele politice si modernitatea româneasca, Florin Mirghesiu consemneaza ca dupa 1989 „noua clasa a fost o improvizatie, o compilatie, nu tocmai reusita, pentru a identifica si îndeplini binele public“, din moment ce, devenind politicieni peste noapte, în demersul lor egoist, acesti oameni au adus cu ei interesele unor categorii înguste din populatie.
MP: Din pacate, din aceste categorii de indivizi lipsiti de verticalitate si dragoste pentru popor s-au recrutat însa si noile elite politice de dupa 89. Aceste elite se deosebesc radical de cele din trecut. Iluministii, apoi pasoptistii si junimistii au lucrat în folosul poporului si pentru modernizarea tarii si apropierea ei de Occident. În aceeasi directie s-a îndreptat si politica elitelor de la începutul secolului XX, generatie entuziasta si constructiva care a realizat România Mare. A urmat o dezvoltare fara precedent a tarii, în interiorul careia, pe lânga elitele politice, a aparut si o elita intelectuala de calitate. Generatia 27, cum i s-a spus, criterionistii, apoi cei din jurul „Sburatorului“ lui E. Lovinescu, gânditorii înnoitori ca Radulescu-Motru, Nae Ionescu, Eliade, Noica, Cioran, Blaga, Staniloae, Bancila, Crainic s.a. exprima puncte de vedere diferite, dar care reusesc sa duca tara la nivelul culturii si gândirii occidentale. Dupa 23 august, majoritatea au fost interzisi si marginalizati, când n-au fost trimisi la închisoare. Locul lor a fost luat de liderii proletcultismului, de gânditori improvizati si mincinosi, de tipul Roller, Gulian, Rautu, Brucan, Valter Roman, Tismaneanu, Niculescu-Mizil si altii ejusdem farinae. Reabilitarea fruntasilor scrisului românesc din perioada interbelica, Blaga, Arghezi, Voiculescu, Pillat, Cotrus, Goga, dar si Maiorescu, s-a facut greu si în etape. Scrisul românesc a reusit sa iasa din anonimat prin semnaturi ca acelea ale lui Labis, Nichita Stanescu, Stefan Banulescu, Fanus Neagu, Constantin Toiu, D. R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ana Blandiana, Ileana Malancioiu, Gabriela Adamesteanu s.a., mai multi universitari si oameni de stiinta fiind recunoscuti pentru contributiile lor, elitele stiintifice si culturale impunând, într-adevar, un alt suflu procesului de apropiere a noastra de Occident. Din pacate, multe oprelisti perpetuate pe linie de partid i-au împiedicat pe multi dintre acestia sa se realizeze în voie, de unde hemoragia de intelectuali care au luat calea Apusului în anii 70-80. În ultima instanta, elitele culturale si stiintifice ale tarii nici macar nu sunt consultate atunci când se ia o masura de interes national, darmite sa fie invitate sa conduca. Un fel de „noocractie necesara“, de care vorbea Camil Petrescu, ar fi necesara, printr-o ampla infuzie de specialisti autentici în toate sectoarele de activitate, unde domina numirile pe criterii politice ale unor insi care n-au nimic de-a face cu domeniul pe care îl conduc. De unde improvizatia si diletantismul notoriu al tuturor guvernelor noastre, al tuturor partidelor noastre. Societatea româneasca asteapta cu buza arsa ivirea unei personalitati providentiale, care sa schimbe radical situatia. Evident, aceasta se lasa în continuare mult asteptata, fenomenul de demolare a personalitatilor deja existente fiind unul la ordinea zilei la noi. Viata politica, mult mai mult decât cea culturala, este amenintata de astfel de primejdii, din care cauza marele Bratianu spunea „ca nu de oameni importanti duce lipsa societatea noastra, ci de caractere“ si avea perfecta dreptate. Când te uiti în jur la „desertul nostru“ politic postdecembrist, te apuca nu de putine ori amokul. E o situatie în care poluarea verbala atinge culmile ridicolului, daca am face referire doar la câteva cazuri cunoscute si mediatizate, în care postura de „tribun al poporului“ merge mâna în mâna cu impostura.
M.I.: Se simte tot mai acut necesitatea unei revizuiri a tabloului actual al valorilor, sanctionându-se prin aceasta unele aspecte ale societatii de azi. În acest atât de necesar efort de revenire la o anumita stare de normalitate, ar mai exista vreo sansa de a ne redobândi demnitatea nationala prin cultura?
M.P.: Dupa cum am mai spus-o, România a suferit în ultimii ani un proces de involutie sfâsietor. Tara a devenit un imens câmp de hiene ahtiate dupa ciolanul electoral si politicianism, cultura publica s-a redus la discursurile calpe si agramate ale unor insi cu studii îndoielnice si cu expresii stereotipe dovedind vidul cultural (de unde si numele de Videanu!), televiziunile s-au prostituat de la o zi la alta, atingând niveluri de imbecilitate si de reductie culturala care au cutremurat întreaga lume româneasca de oarecare bun-simt si pastratoare a unui summum de cultura mostenita din tata-n fiu. Deodata cu reducerea bugetului familial al majoritatii oamenilor de la orase si sate aproape de nivelul de suportabilitate al încarceratului într-un stat care nu are alte preocupari decât sa mareasca numarul taxelor si impozitelor, care vinde si înstraineaza pe nimic cele mai de seama zacaminte ale solului si subsolului, care deschide exploatari problematice, precum Rosia Montana, vinde cuprul tarii la sume penibile, înstraineaza exploatarea titeiului din Marea Neagra contra unor redevente rizibile, care vrea sa degradeze si singurul lucru care a mai ramas românilor, traiul ecologic, prin exploatari barbare si necontrolate, care a renuntat la majoritatea datoriilor externe dintr-o marinimie greu de înteles, oferindu-ne noua, tuturor, niste cupoane-hârtii de privatizare care n-au nicio acoperire reala, înlocuind adevarata scara de valori cu una strâmba si falsa, care a înlocuit interesul pentru adevarata cultura cu un val de sexualitate, scalambaieli si chiciuri groaznice, deodata, ziceam, cu aceasta imensa frauda nationala de proportii catastrofale s-a redus simtitor si numarul celor care mai acces la cultura. Numerosi copii de la tara si chiar de la oras au ramas în afara sistemului de învatamânt, condamnati la un analfabetism notoriu, calitatea serviciilor si prestatiilor scolare s-a înjumatatit, tinerii au devenit o masa amorfa anti-culturala si anti-sociala, o masa problematica influentata doar de televiziunile si tabloidele de tip dezgustator, parintii lor nu mai cumpara ziare, nu mai citesc carti, scriitorii si producatorii de cultura au ajuns sa nu mai aiba posibilitati de a patrunde în constiinta publica, între putere si popor s-a cascat un clivaj semnificativ. S-a ajuns pâna acolo încât seara de seara locuitorii tarii sunt siliti sa asculte aceleasi interventii stupide, rostite agramat si incoerent, cu o lipsa de minima prestanta civica si publica. Vina o poarta si o institutie total inutila precum CNA, formata din reziduuri politice, pe care, în afara de leafa, nu-i intereseaza mare lucru si care n-a fost capabila sa scape televiziunile de fatute bâlbâite si penibile, care n-au dovedit nicio vocatie pentru meseria de reporter. Alaturi de grupul inform al parlamentarilor, fara personalitate si fara educatie culturala si politica, imaginea tarii e una de sfârsit de lume. Ceea ce lipseste acestei tari este nevoia revenirii la normalitate, introducerea obligatorie la toate televiziunile a portiei de cultura. Toate buletinele de stiri trebuie sa fie obligate sa contina si 15% stiri si informatii culturale, mai scutindu-ne de mortii soselelor, de bataile ori nuntile tiganesti, de amenintarile interlopilor, de incendiile puse si nepuse, de rafuielile dintre clanuri, de incompetenta autoritatilor în materie de contracte si licente, de furtul din bunul public, de discutiile nesfârsite despre ce gândesc si viseaza alesii natiunii, de ce taxe si impozite ne mai asteapta etc. etc. Dreptul la cultura al cetateanului a fost de mult suspendat si anulat în tara aceasta, televiziunile comerciale aruncând pe piata mass-mediei tone întregi de gunoi mediatic, scormonind în haznalele si paturile vampelor si ale celor mai dezmatate personaje ale capitalei si ridicându-le la rang de vedete si dive publice, în timp ce adevaratii purtatori de cultura si stiinta româneasca, precum academicienii, scriitorii si creatorii de valoare, artistii sau oamenii de seama ai bisericii, marii artisti si muzicieni, oamenii de stiinta cu adevarat competenti zac în obscuritate, fiind practic necunoscuti si izolati de masa larga a publicului, pe care ar trebui s-o formeze si s-o îndrume. Clivajul dintre putere si popor s-a facut si prin marginalizarea culturii si înlaturarea ei din mass-media, prin vulgarizarea si parodierea a tot ceea ce este valabil, demn si sfânt în sanctuarul national, prin încurajarea strainilor de neam sa ne atace, perseverent si diabolic, întreg esafodajul traditiei noastre nationale, ignorând cu buna stiinta dreptul adevaratilor specialisti si valori în domeniu sa poata participa la dezbaterile de interes fundamental si a caror parere ar trebui ascultata si urmata de fiecare data. De câte ori am avut ocazia sa urmaresc televiziunile straine, n-am putut sa nu bag de seama ca acolo la buletinul de stiri se vorbea si despre o carte, despre un scriitor, muzician si pictor, ca acolo fenomenul cultural nu era tratat ca un surogat. Cultura reprezinta certificatul de identitate al popoarelor mici, pasaportul lor pentru strainatate. Bursa valorilor nu a atins niciunde si nicicând un nivel mai jos ca în România de azi. An de an s-a dus cu insistenta o politica de denigrare si desconsiderare a valorilor culturii nationale, în prim-planul vietii noastre publice ajungând rebuturile, veleitarii, diletantii, miticii, handicapatii si repetentii. Cartile nu mai au nicio difuzare, ziarele si revistele putrezesc pe taraba, adevarata cultura si arta e ignorata. La moda sunt scandalul, senzationalul, faptul divers, erotismul americanizat, trivialul si jemanfisismul de proasta calitate, încât nu mai poti sa te miri când si un Dinescu sau Tanase se dau în petic cu dezinvoltura. Este nevoie de o adevarata campanie în favoarea culturii, este nevoie ca portia de cultura sa-si faca loc la toate televiziunile si emisiunile radio din tara, este nevoie sa redevenim o natie educata, constienta de trecutul nostru si de rolul nostru în lume. Numai redând istoriei locul pe care l-a avut în cultura noastra generala, numai încercând sa redesteptam interesul cititorilor pentru opera scriitorilor de ieri si de azi, numai oferindu-le portia zilnica de cultura, vom ajunge sa ne redobândim demnitatea nationala pierduta si puternic terfelita de o mâna de politicieni jalnici, inculti, agramati, penibili, fara orizont si viziune de perspectiva. Tara aceasta mai are sansa sa se salveze prin cultura, obisnuind din nou elevii si studentii sa frecventeze Teatrul, Opera si Filarmonica, sa caute filmele bune de ultima ora, sa viziteze casele de cultura (Casa de cultura a studentilor din Cluj a ajuns un fel de sarcofag inutil), sa se împartaseasca din bunurile culturale nationale si universale, în asa fel încât salbaticii si barbarii de astazi sa fie alungati din nou în grotele comunist-proletcultiste din care au iesit. O noua epoca de cultura, asa cum spunea si Iorga, trebuie sa înceapa. Începutul ne va fi dat de portia de cultura obligatorie pentru toti, pe care trebuie sa o percepem ca anafura noastra zilnica, prin care sa ne întarim în credinta si în actiune.