Sari la conținut
Autor: GEORGE APOSTOIU
Apărut în nr. 398
2012-11-15

Supravietuirea prin diplomatie. Note pe marginea unei reuniuni

    La 2 noiembrie, Academia Româna s-a oferit amfitrion si a organizat împreuna cu Ministerul Afacerilor Externe o reuniune ocazionata de împlinirea a 150 de ani de la înfiintarea Departamentului Treburilor din Afara de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Nu cred ca evenimentul poate fi pus doar pe seama momentului aniversar caruia Parlamentul si Ministerul de Externe îi consacrasera, în septembrie, o ceremonie oficiala. Suntem mult mai îndreptatiti sa credem ca atât Academia cât si, din nou,  Ministerul de Externe au dorit sa spuna românilor ceva mult mai important decât se spune în discursuri festive. Anume ca libertatea unui popor mic, cum este al nostru, s-a câstigat cu întelepciune si trebuie pastrata cu  devotament.
    În istorie am putut rezista, am putut supravietui atunci când am raspuns unei conditii: sa fi gândit bine alegerea. În raspântiile timpului, marii nostri conducatori au avut întelepciunea sa aleaga calea cea buna. Nu a fost usor sa fii român, iar astazi pare înca si mai dificil. Când nu are un tel, diplomatia unui stat mic, ca România, risca sa atinga rapid limitele neputintei daca se cantoneaza în prudenta. Si esueaza nefericit daca se preteaza la obedienta. Despre aceasta morala a istoriei au tinut sa vorbeasca academicienii Ionel Haiduc, presedintele Academiei Române, Mircea Malita si Dan Berindei, ministrul de Externe Titus Corlatean, ambasadorii Liviu Bota si Ion Anghel, profesorul Dan Dungaciu, presedinte al Institutului de Relatii Internationale al Academiei. Elogiind actele prin care românii au stiut sa stinga sau sa ocoleasca cenusa fierbinte a istorie, oratorii le-au vorbit nu neaparat celor prezenti, câstigati anticipat de prestigiul intelectual al domniilor lor, ci clasei politice de azi a României. Era momentul.
    Telul politicii unui guvern în relatiile cu alte state – diplomatia este instrumentul acesteia – trebuie sa fie însasi existenta propriului stat. Sunt momente în care nu puterea, nu forta salveaza statul ci abilitatea celor care îl conduc.  Rezistenta noastra în raporturile cu strainii a tinut întotdeauna de abilitatea si întelepciunea conducatorilor: Matei Basarab, Stefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu,
    Al. I. Cuza, regele Carol I; a unor diplomati de talia lui Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu; a diplomatiei deceniilor 6, 7 – de ce nu si 8 – ale trecutului secol. Aceasta este ideea interventiei acad. Dan Berindei. Furtuni  existentiale au fost întotdeauna, dar pâna la urma ele au fost trecute. Exista putine marturii ca strategii domnitorilor Tarilor Românesti îl cunosteau pe Machiavelli, desi unii dintre ei au avut consilieri venetieni. Dar, printr-un exercitiu propriu comparatismului, putem constata ca domnitorii nostri mediavali au actionat de parca ar fi cunoscut sfatul dat Principelui de marele renascentist: „nu trebuie numai sa te adaptezi împrejurarilor, ci sa stii sa te desparti de pornirile tale naturale pentru a putea comanda evenimentelor“.
    Privit cu calm, destinul istoric al românilor este unul în  care sincopele au fost traite dramatic si depasite cu dificultate. În stralucitoarea sa interventie, acad. Mircea Malita a ales pentru ilustrarea acestei idei un exemplu cu valoare moralizatoare. Pentru a va reprezenta strategia de salvare a  statelor românesti medievale, spunea domnia sa, trebuie sa aveti în vedere ca era nevoie de un savant echilibru în relatiile cu toti factorii de putere. Unul aidoma celui de a tine în aer, prin aruncare succesiva si partial concomitenta, patru bile. Brâncoveanu a avut aceste patru bile; prima reprezenta relatiile cu Imperiul otoman, a doua pe cele cu cel tarist, a treia pe cele cu cel austriac, iar a patra relatiile cu boierii din tara. Pe primele trei bile Brâncoveanu le-a tinut permanent în aer. A patra i-a scapat la un moment dat din mâna! Pilda exemplului este confirmata de concluzia generalizatoare la care a ajuns un mare carturar român, Paul Dimitriu, doctor în drept si licentiat în filozofie al Universitatii din Bucuresti. „Universul politic este, în conditiile sale fundamentale, tragic“. Nu este exclus ca în aceasta cugetare sa fi intrat si suferinta proprie pe care i-au produs-o carturarului nostru cei noua ani de detentie politica în tara. Din experienta lui din exil – a trait dupa 1977 în Franta si a ajuns profesor de stiinte politice la universitati din Paris, Nisa, Louvain-Belgia, etc. – au iesit mai multe carti. În „Paradoxele politice“, Paul Dimitriu deplânge victimele revolutiilor egalitare care separau democratia de spiritul elitist si sugereaza astfel remediul. „Corectivul necesar al democratiei este spiritul elitist, cel care atinge substanta sa, nu cadrele institutionale sau formale“. Convingator si cuceritor, acad. Ionel Haiduc a amintit cât de benefice pot fi relatiile, cu mult mai strânse în trecut, dintre Academie si diplomatie amintind nume celebre de savanti întrati în serviciul diplomatic si, invers, de diplomati ridicati la demnitatea de academicieni. Îmi îngadui sa constat ca, în România ultimelor decenii, nu printr-un paradox ci printr-o eroare regretabila, elitele românesti, împinse în ghemul de contradictii si interese politice, nu au îndeplinit aceasta misiune de „corectiv“. Vidul pe care l-au lasat astfel a facut  ca politica sa nu mai poata beneficia de forta constructiva a inteligentei românesti. Absenta cvasi-totala a participarii intelectualilor la strategia de guvernare a produs, printre multe alte necazuri, si pe acela al întârzierii pregatirii societatii românesti, în ansamblu, si a clasei politice în particular, pentru reforma statului. Când aceastã participare s-a facut, ea nu a fost lipsita de  partizanat politic, iar efectele ei au condus la discordie si abuz. A demonstrat-o criza perfect inutila în care a intrat România în aceasta vara. Ar fi gresit sa se creada ca deteriorarea actului de guvernare se datoreaza numai absenteismului, fie si voluntar, al elitelor. Nu. Deteriorarea este rezultatul eliminarii deliberate a elitelor din actul politic. În comentariile moderatorului reuniunii, ambasadorul Liviu Bota, raportul dintre patriotism si diplomatie a revenit constant; patriotismul este indispensabil diplomatiei si devine salvator când se întâmpla sa lipseasca din politica, spunea cel care, dupa Titulescu, a ocupat cea mai înalta functie într-o organizatie internationala, cea de secretar general adjunct al ONU. O idee valoroasa sustinuta în contextul unei cazuistici punctuale este cea a ambasadorului Ion Anghel: alternativa la o politica eronata este diplomatia responsabila; chiar si un razboi poate fi câstigat prin abilitatea diplomatilor. De aici si imperativa necesitate de a forma generatii de diplomati profesionisti. Profesorul Dan Dungaciu a amintit asistentei ca, în materie de politica externa, statele care se respecta, nu numai cele mari, dispun de institute de studii si cercetari specializate. Unele apartin Ministerelor de Externe, altele sunt institutii academice, publice sau private, gândite sa urmareasca evenimentele internationale, sa furnizeze analize si sa propuna solutii factorilor de decizie. În acest fel, capriciile veleitarilor sunt macar tinute sub control. Noi nu avem astfel de institutii.
    Noile idei care inspira miscarile politice din Europa ne-au surprins cu amatori la cârma statului. Modificarile de politica, atunci când sunt imperative, trebuie facute în beneficiul statului, nu al individului, necum al unui partid. În Uniunea Europeana statul înca mai exista. Estonienii, portughezii, polonezii, ungurii  apara interesele statelor lor în interiorul limitelor date de transferul de suveranitate. În bataliile care se duc pentru Pactul bugetar, francezii îsi apara interesele atunci când nu vor sa cedeze privilegiile dobândite în trecut la împartirea fondurilor pentru agricultura. Si nemtii îsi apara interesele atunci când pretind mai mult control prin Pactul de stabilitate pentru ca ei duc povara crizei. Chestiunea nu este, deci, numai de principii, ci si de interese. Noi nu prea mai pretuim principiile si parca nu mai avem interese. Din aceasta cauza recurgem la improvizatii. Academicianul Mircea Malita a explicat savuros câteva modalitati de a-ti atinge scopurile. Francezii pornesc de la cazuistica si ajung, daca mai ajung, la principii; englezii pornesc de la principii pentru a ajunge, daca ajung, la cazuistica. Reprezentarea acestui stil ar fi o linie verticala, ca bastonul meu, râde academicianul întorcându-l cu mânerul uneori în sus, alteori în jos. Chinezii au o gândire analogica, cer sa li se precizeze cu ce se mai aseamana cazul; gândirea lor poate fi reprezentata printr-un cerc; nu se stie daca si ei ajung la principii. În cautarea principiilor arabii aplica regula spiralei si nu ajung niciodata la ele. Românii examineaza, analizeaza toate cazurile, le cântaresc si se opresc la acele principii care le convin! Explozia de râs a auditoriului l-a împiedicat pe academician sa ne spuna ce figura geometrica ar putea ilustra modul nostru de a alege principiile. Oricum, oricare ar fi fost, acum ne-a parasit.
    Nu stiu prin ce miracol ideile prestigiosilor oratori si intentiile pe care suntem îndreptatiti sa li le atribuim, ar putea sa ajunga la urechile clasei noastre politice. Debusolata de avaritie si de pofta de putere, aceasta ar putea  afla ca statul în fruntea caruia doreste sa se catere fara merite, a fost construit de oameni superiori, care au avut un ideal, au masurat perspectivele, au evaluat sinceritatea prietenilor si fortele adversarilor. Pentru supravietuire era absolut necesara o astfel de operatiune chiar daca nu ne ferea de fiecare data de pericole. Un Grigore Gafencu, acel „soldat în slujba tarii“ cum l-a numit Iorga, a intuit cu un ceas mai devreme drama ce pândea România intrata în razboi. „Noua Hitler nu ne-a cerut nimic altceva decât Basarabia cu care el a platit o polita pe care o avea la rusi; apoi ne-a cerut Ardealul, cu care el a stapânit pe unguri; apoi ne-a mai cerut petrolul, pâinea, dreptul de trecere spre Rasarit, dreptul de a se aseza în România si de a se întinde în tara, ne-a pretins sa-i cedam dreptul nostru de a fi români ori de a fi asa cum am fost“. Tot Gafencu, dupa cele zece luni cât a fost ambasador la Moscova (septembrie 1940 – iunie 1941), a prevazut cu exactitate viitorul nostru de dupa razboi. „Primejdia politica este ca Rusia sa revina asupra cuvântului dat, sa refuze de a mai pleca din tara, adica sa-si statorniceasca cu sila stapânirea în România“ („Jurnal“, zilele de 28, 29 si 30 august 1944). Pentru o jumatate de secol, profetia lui s-a adeverit.
    Lumea de azi nu mai seamana cu cea de ieri. Aceasta formula, servita tot mai frecvent, nu ne lamureste cum se întâmpla ca în aceasta schimbare  se petrec fenomene care asigura victoria acelorasi câstigatori. Ca perdantii de ieri sunt azi cam aceeasi. Ce ne asteapta? În taria vremurilor trebuie sa ne facem singuri binele si sa ne pregatim pentru rau. Multe se mai pot întâmpla. Dl Titus Corlatean, tânarul nostru ministru de Externe, a privit dincolo de alegerile care ne asteapta. Are dreptate sa sustina ca politica externa trebuie ferita de barierele stupide care pot interveni odata cu schimbarile la guvernare. Cel mai mult mi-a placut, însa, când a dat asigurari asistentei ca marile dosare ale neîmplinirilor noastre istorice sunt pastrate cu grija în Ministerul de Externe. Si aceasta poate fi o proba ca, prin diplomatie, sansele de a supravietui nu au fost pierdute.