Pentru a recolta sau pentru a culege orice fruct al pământului, pentru a tăia o plantă, potrivit tradiţiei mexicane actuale, este necesar să se ceară acordul şi să se aducă ofrandă pentru menţinerea echilibrului.
Ritualul agrar prezentat în acest articol aduce în prim-plan analogia între sămânţa ce urmează să fie aşezată în pământ şi lumina Soarelui ce coboară în lumea obscurităţii spre a renaşte a doua zi. Există un cerc simbolic ce se deschide înainte de timpul însămânţării şi se închide după momentul recoltei. În decembrie şi, respectiv, în martie, se realizează o ceremonie pentru a aduce energia peyote-lui din deşert şi a o face prezentă, în mod ritualic, în luna mai sau iunie, când este vremea semănatului, pentru ca seminţele respectivei recolte să fie duse ulterior în deşert ca ofrandă, peyote-lui, în toamna următoare.
Cerbul albastru
Legenda peyote-lui este legată de locuitorii unui sat foarte sărac care pornesc în căutarea hranei pentru familia şi comunitatea lor. Pe drum, întâlnesc un cerb care nu se lasă vânat, protejat fiind de energiile străbunilor, dar care le arată locul unde, sub nisipul deşertic, se ascunde hikuri, „carnea sacră“, „cerbul albastru“. Hikuri sau peyote este un dar al energiilor divine pentru fiinţele umane şi corespunde omniprezenţei lui Tezcatlipoca, energia divină a oglinzii fumegânde, în care ne reflectăm ca fiinţe umane.
Călătoria în deşert
După o perioadă de pregătire a corpului-minţii-spiritului neofitul putea participa în călătoria iniţiatică de culegere a peyote-lui, însoţit de maestru, după cum mi-a împărtăşit Teodoro Carril López, huichol născut în Nayarit. Drumul înseamnă a te vedea în oglinda strămoşilor, întâlnirea cu planta de putere, vânarea lumii interioare. După primirea binecuvântării în biserică şi purificarea cu apa de râu ce se tornă simbolic pe creştetul capului, începe drumul în deşert. Se merge şerpuit, îmi dezvăluie un pochteca (denumirea negustorului sau a comerciantului în nahuatl), întrucât există persoane ce întruchipează căpetenia (capul şarpelui) ce conduce grupul şi cele care sunt coada şarpelui care se asigură că nimeni nu se pierde. În cea de-a patra noapte, neofiţii sunt legaţi la ochi pentru ceremonia de iniţiere în prezenţa marelui foc, practicând veghea auzului şi trezirea treptată a tuturor celorlalte simţuri. În următoarea zi, neofitul străbate drumul legat la ochi, lăsându-se condus de celorlalţi.
Fiecare aşază ofranda de douăzeci de seminţe de porumb, numărul zilelor din luna prehispanică, alături de fructe, pene, tărtăcuţe împodobite cu chakiras, cruci, imagini religioase. În ziua următoare a ceremoniei, grupul caută hikuri, sub nisipul deşertic.
Plantei (asociate cerbului) i se cere iertare pentru tăierea cărnii acesteia şi pentru faptul că se vor hrăni cu ea. Planta se taie astfel încât se lasă rădăcina în pământ, pentru a creşte din nou. Fiecare participant recoltează hikuri în sacoşa sa, pentru ca ulterior să se aşeze totul într-un coş mare înfăşurat în pânză, acoperit în totalitate. Doar cei care conduceau întregul ceremonial puteau ridica şi purta coşul cu hikuri. În ziua următoare, participanţii reveneau în sat pe un drum diferit celui al venirii.
Isaac Antonio Gutiérrez Bonilla a realizat mai multe drumuri în deşert pentru a aduce energia hikuri în locul de semănare a porumbului: „să înveţi cum să aduci energia din anumite locuri, aceasta este moartea, termini ceva şi începi alt lucru. Trebuie să te purifici, să faci loc, trebuie să ucizi multe lucruri şi să laşi altele să crească sau să moară“.
Ceremonia de semănare a porumbului, Xalapa (Veracruz)
Ceremonia de semănat este un ritual de origine prehispanică ce se practică în Mexicul actual, în luna mai sau iunie. Este precedată de o perioadă de pregătire pentru a cere acordul energiilor divine, mulţumind Pământului-Mamă pentru transformarea seminţei şi a celor ce vor lucra pământul. Precum majoritatea ceremoniilor prehispanice care s-au păstrat până azi, cea a însămânţării porumbului are două perioade de pregătire: una de renovare a fiinţei, înainte de ceremonie, când toţi participanţii trebuie să respecte o serie de abstinenţe: sare, carne, băutură, sex, altfel spus o perioadă de lucrare internă, de pregătire trupească şi sufletească; a doua perioadă are de-a face cu etapele ceremoniei în cadrul nopţii de veghe.
Pentru a realiza ceremonia de însămânţare, se alege locul ce urmează a fi consacrat, însămânţat, precum şi locul de pregătire-purificare a celor ce vor lucra pământul. În spaţiul consacrat ceremoniei, ce se află în apropierea câmpului unde urmează să se realizeze însămânţarea, sunt identificate cele patru puncte cardinale, fiecare fiind reprezentat de o energie divină şi de o culoare corespunzătoare. În partea dinspre vest, se află cantadora, persoana ce conduce ceremonia cu altarul obiectelor ritualice; în partea dinspre răsărit se aşază ofranda participanţilor; în partea din sud se află locul femeilor, iar în partea din nord, locul bărbaţilor. Această delimitare este o reprezentare a forţelor complementare dualităţii existente în întreaga fire şi în fiinţa umană, forţe ce trebuie despărţite, delimitate, pentru ca energia lor să poată împlini precum se cuvine lucrarea ritualică. Femeile şi bărbaţii comunică doar prin intermediul păzitorilor porţii: o femeie şi, respectiv, un bărbat desemnaţi pentru a media. Fiecare participant îşi pregăteşte din timp elementele pe care le va folosi în momentele-cheie ale desfăşurării ritualice: trei baticuri, o tărtăcuţă, o oglindă mică rotundă, o ciocolată, o lumânare, douăzeci sau patruzeci de monede de un peso, alte ofrande (pietre, minerale, simboluri protectoare), precum şi fructe şi mâncare pentru a împărţi cu ceilalţi.
După aşezarea obiectelor în cele patru direcţii, păzitoarea dinspre sud şi păzitorul dinspre nord aprind focul, străbunul (abuelito) sau soarele, aşa cum este reprezentat în credinţele străvechi, păstrate până azi. Cei doi reiterează gestul primelor forţe generatoare ale universului şi momentul naşterii lumii şi a fiinţei în dualitate în urma punerii în acord a energiilor divine.
Cantadora explică tuturor semnificaţia ritualului, etapele, regulile de intrare şi ieşire din spaţiul ceremonial. Dacă cineva vrea să mănânce sau să bea apă pe parcursul ritualului, trebuie să ceară mai întâi acordul focului pentru a se apropia şi pentru a dărui o mică parte din ceea ce va folosi. Este important ca fiecare să-şi păstreze acelaşi loc pe tot parcursul ceremoniei.
După ce focul este aprins, o persoană iniţiată povesteşte legenda soarelui sau a cerbului. Este importantă ordinea participanţilor chemaţi de cantadora rând pe rând pentru aşezarea ofrandei, începând cu maeştrii de dans, persoanele care au mai multă experienţă în ceea ce priveşte dansul şi tradiţia şi sfârşind cu cei care participă pentru prima dată în cadrul acestui tip de ceremonie. Baticurile cu lumânările albe şi ciocolata sunt înconjurate de desene, pietre, minerale şi roci vulcanice (de exemplu, obsidiana albastră), obiecte folosite în ceremonia dansului, inele, ştiuleţi de porumb etc. Totul se realizează cu respect şi reverenţă pentru inima nopţii, focul transformator şi pentru viaţă.
În timpul acestei pregătiri, se înalţă cântece. Fiecare este chemat să se aşeze în dreptul focului şi să-i vorbească, să se confeseze, să împărtăşească celorlalţi ceea ce simte şi gândeşte. Există două momente de lucrare internă: unul legat de peyote, şi altul de nodurile legate pe un fir de sfoară.
Fiecare dintre participanţi este chemat pentru a primi leacul, hikuri sau peyote. Cantadora aşază bastonul ceremonial de pene pe frunte, în dreptul inimii, al umerilor, al plexului solar şi dăruieşte participantului medicina sacră. Leacul nu se mestecă şi nu se înghite, ci se absoarbe întregul lichid pe care îl conţine, asemenea esenţei, inimii lucrurilor. Pentru fiecare, porţile percepţiei se deschid în mod diferit. Este vorba de accentuarea atenţiei, de aşteptarea pentru exerciţiile de purificare şi recapitulare ce vor urma.
Folosirea ceremonială, rituală a peyote-ului, a ciupercilor sacre, a salviei profetului şi a seminţelor de zorea, ololiuqui în perioada prehispanică şi în Mexicul actual, tot ce poate modifica starea de conştienţă, tot ce poate activa o experienţă neobişnuită şi chiar vizionară într-un cadru ceremonial reprezintă o moarte şi o renaştere, pentru că participaţii mureau în lumea de aici, intrau în lumea sufletelor şi a energiilor şi reveneau transformaţi. Exerciţiile cu ajutorul peyote-lui implică participare, veghe, conectarea fiinţei umane cu altă lumea. Participanţii primesc un fir de sfoară pe care îl înnoadă, nodurile reprezentând toate amintirile care le-au provocat suferinţă, tot ce a fost reprimat, respingerile şi frustrările. Este o lucrare de introspecţie, iar la final, fiecare trece prin faţa străbunului foc pentru a aşeza firul înnodat, punând în acel timp întreaga sa atenţie şi intenţie de a arde, de a închide aceste amintiri-obstacole în calea înţelegerii şi împlinirii fiecăruia.
Există un timp generos în cadrul nopţii de veghe acordat învăţăturilor şi re-amintirii felului în care străbunii obişnuiau să realizeze ritualul de semănat, învăţături împărtăşite de Chicuace Tecpatl care trasează cu o pană înmuiată în sânge de cerb cele patru direcţii cardinale în locul pulsului pe ambele mâini ale participanţilor.
Se aşteaptă zorii de zi, veghind. Cantadora petrece evantaiul de pene peste corpurile participanţilor, purificându-le de întreaga energie negativă, pe care, în mod simbolic, o scuipă în foc. Este important ca toţi participanţii să-şi asume conştient efortul de purificare pentru că fiecare dintre aceştia influenţează lucrarea întregului grup, întrucât există, de fapt, un singur corp, un suflu şi o intenţie unică a mâinii ce însămânţează pământul.
Aşezarea seminţei
în pământul-mamă
Purificarea este etapa specifică ce precede orice tip de ceremonie, fiind la fel de importantă cum este cererea permisului pentru realizarea unui ritual. Potrivit lui Isaac Antonio Gutiérrez Bonilla, „Ceea ce se întâmplă propriu-zis în această ceremonie este faptul că vei lucra ceva foarte important, alimentul. Prin urmare, energia ta e bine să fie în acord cu acest proces ce va începe, ce se va lucra. Dacă eşti un vicios sau dacă ai făcut vreo greşeală în momentul lucrului cu alimentul, ai nevoie de purificare, să fii în dispoziţia necesară, în vibraţie cu lucrurile. Deseori, pătrundem, ne implicăm sau facem să crească energiile care nu sunt corespunzătoare. Dacă introduci acid într-o sămânţă, nu va creşte. Prin urmare, noi pregătim această energie pentru a face lucrul cu grijă. Focul ne ajută să reflectăm sau să vorbim, ne ajută să ne purificăm într-o formă pe care noi n-o cunoaştem, care nu se face atât de prezentă în noi“.
Numai după această purificare, participanţii pot aşeza în pământ cele trei seminţe de porumb şi două seminţe de fasole, alimente de bază în spaţiul mexican. Femeile şi bărbaţii lucrează câte o jumătate a suprafeţei câmpului, fără a comunica între ei, o interdicţie relaţionată cu păstrarea întregii atenţii asupra ritualului şi cu neamestecul energiilor în realizarea muncii rituale agricole. O persoană este responsabilă de săparea gropii, alta de aşezarea boabelor, iar o a treia de acoperirea cu pământ.
Homshuk este o reprezentare a seminţei de porumb sub forma unui ou cu chip uman, cu ochii închişi, simbol al transformării, este porumbul şi ceea ce ia naştere din el, fiul porumbului, fiinţa umană.
Aducerea în prim-plan a unei ceremonii de origine prehispanică ce se practică în Mexicul actual este o meditaţie asupra sensului ce se revendică de la un ansamblu de reprezentări solidare. Homshuk sau sămânţa ce se odihneşte în pântecul Pământului-Mamă este trupul omului ce se află în somnul regenerator.
Reverenţa pe care omul culturii tradiţionale o arată pământului ce-l hrăneşte şi pe care la rândul său îl va hrăni cu propriul corp este o atitudine firească într-o lume ce se revendică de la străvechea înţelegere a lumii prehispanice.
Autor: GABRIELA TOMAApărut în nr. 504