Femeia de cincizeci de ani priveşte în urmă. I-a salvat viaţa şi sănătatea soţului cu banii împrumutaţi fără ştirea lui. A muncit pe brânci, ani întregi, ca să returneze datoria. A făcut economii pe ascuns, pentru ca el să nu afle. Dar bărbatul a descoperit şi s-a simţit dezonorat de ajutorul ei. Femeia ieşise de sub protecţia lui. Şi, implicit, de sub control. De neconceput ca femeia să poată trăi şi fără ghidajul său. Ea, mama ataşată de copii, delicată, vulnerabilă, jucăuşă, trebuie să depindă în totalitate – istoria o certifică –, de el. Pentru soţ, femeia e o păpuşă, exact cum fusese şi pentru tată.
„Ei nu m-au iubit niciodată. Li s-a părut numai. În realitate, pentru ei eram numai un amuzament“. Este condiţia împotriva căreia Nora se revoltă. Când ajunge să o conştientizeze, îşi dă seama că nu-şi mai iubeşte soţul. Pleacă. Se eliberează. Munceşte doar pentru ea, dar cu timpul realizează că munca în singurătate nu-i oferă nici o satisfacţie. Nu are pentru cine să trăiască, nu are pentru cine să se sacrifice. Cam atât rămâne din Nora. O casă de păpuşi, piesa lui Ibsen, în monologul dramatic din Eu. O casă de păpuşi de la Teatrul Odeon, coproducţie cu ARPAS, concept şi regie Carmen Lidia Vidu, primul spectacol din proiectul curatoriat de Cristina Modreanu, Surorile Heddei. Susţinerea femeilor artist în teatrul din România şi din Estul Europei.
Regizoarea comprimă toate personajele, colându-le diferitele replici în monodrama care reface, treaptă cu treaptă, parcursul istoric şi social al feminităţii, de la obiect de protejat la un eu (cel din titlu) asumat. Interesată mai degrabă de o secţiune transversală în feminitate, Carmen Lidia Vidu eludează partea cu şantajul, răspunzătoare la Ibsen de întregul mecanism dramatic, rezolvând-o în două propoziţii. Apoi schimbă vârsta personajului, pentru ca traseul femeii să fie cât mai complet. Decupajul ei limpede, de o exemplară coerenţă, păstrează numai ce atinge statutul de emblematic. De altfel, eradicat din titlu, chiar numele personajului, Nora, prin definiţie pasibil de personalizare, va apărea rar în spectacol.
Formula regizorală din Eu. O casă de păpuşi este simplă şi percutantă. Montarea are tempoul particular al universului lui Carmen Lidia Vidu în care staticul, cadenţa rară şi sobră furnizează epiderma oarecum îngheţată a spectacolului. Dar, din articulaţiile sale nevăzute, prin tuşa particulară a regizoarei, incandescenţa curge subliminal. În producţia de numai cincizeci de minute, timpul se scurge în măsuri egale, în calupuri ample, cu aură inflexibilă, sporind austeritatea.
Lângă fundalul pe care curg proiecţiile, cel mai adesea în alb-negru, stă o femeie blondă, sexy, pe tocuri. Părul lung îi învăluie umerii şi spatele acoperit de pardesiul negru. Aura Călăraşu arată ca o divă sexy, atemporală, desprinsă din imaginarul consacrat al ultimei sute de ani. În mijloc, atârnă un singur obiect suspendat, un leagăn simplu, dintr-o scândură. La început, femeia blondă, atrãgãtoare îşi spune monologul lipită de fundal. E tânără şi frumoasă. Posturile sale sunt feminine şi când se aşază în leagăn cu spatele la public, şi când se odihneşte în el, din profil, în poziţie provocatoare, cu părul fluturându-i. Femeia frumoasă, în aparenţă vulnerabilă, aşadar cu atât mai seducătoare, puternică, în fond, ca o eroină de film noir, după cum mărturiseşte regizoarea, este oricând capabilă să prindă în mrejele slăbiciunii ei bărbaţii gata să-i sară în ajutor. Inconştient, ea deţine întreaga retorică a feminităţii cu atât mai atrăgătoare cu cât personajul se dovedeşte fundamental onest. Pe parcursul spectacolului, Nora înaintează încet, în spaţiu şi timp, până în mijlocul scenei. Când ajunge în faţă, la microfon, în lumină plină, păpuşa blondă este deja o femeie între două vârste.
Stâlpul mai întâi adorat, apoi contestat şi retezat, până la urmă râvnit al universului ei este vocea masculină din off. În tonuri grave, egale cu sine, Marius Stănescu rosteşte rar, răspicat, cu o cadenţă învăluitoare. Cuvintele lui minimizează femeia. O ceartă, se joacă cu inerentele ei complexe de inferioritate, pliindu-se perfect pe tuşele de vinovăţie. „Am mereu prezentă conştiinţa culpabilităţii“, va recunoaşte ea. Pentru a câştiga şi manipula, Torvald se foloseşte de toate atributele masculinităţii prezente în percepţia tandru-evlavioasă a soţiei. „Incapacitatea ta te face de două ori mai atrăgătoare. Eu am să fiu voinţa şi conştiinţa ta“, o anunţă el. Vocea sa din off devine centrul existenţei ei, deşteptând vortexul amintirilor dureroase şi al rememorării. În mintea tradiţional structurată a Norei, munca şi statusul pe care aceasta îl oferă se asociază cu condiţia masculină. „Am avut norocul să am o mulţime de texte de copiat. (…) Uneori mă amuzam. Aveam impresia că am devenit bărbat“, se confesează ea.
În nevoia de a se trezi şi de a abdica de la dependenţa socială şi afectivă, Nora ambiţionează să se ia în stăpânire pe sine, renunţând la cârja pe care i-o oferă prezenţa masculină. „Trebuie să gândesc singură. Trebuie să-mi fac o concepţie de viaţă.“ „Vreau să înţeleg. Cine are dreptate? Societatea sau eu?“ Dar eliberarea va fi plătită cu imensul gol (mărturisit în textul original de prietena ei) al femeii care nu mai are pentru cine trăi, a cărei existenţă, fără ancorele afective, devine confuză şi angoasantă. Oricâte responsabilităţi şi-ar asuma, lipsită de scopul său vital, cei cărora să le poarte de grijă, femeia se trezeşte fără rost. Feminitatea ei îngheaţă şi moare.
O simfonie a vocilor
În rolul feminităţii generice, a cărei privire retrospectivă solidifică emoţiile, Aura Călăraşu, actriţă care stăpâneşte tehnica clasică a interiorului doldora de trăiri şi a pauzelor pline, intense, se mulează perfect pe austeritatea reclamată de universul regizoarei. Şi chiar dacă oamenii lui Carmen Lidia Vidu rostesc de o manieră egală, sapienţială, de sfinx impersonal, Aura Călăraşu încălzeşte personajul pe care regizoarea are de regulă grijă să-l spele până la os de emoţii şi emfază.
Alături de actriţă, soprana Cătălina Antal, cu o mască imensă pe cap, un dovleac blond ca şi personajul de pe scenă, va reprezenta dublul vocal-afectiv al Norei. Formula aceasta, ca şi muzica şi chitara lui Ovidiu Chihaia, adoptată de regizoare încă din spectacolul anterior, Pescăruşul. Ultimul act, are darul de a spori impactul emoţional în progresie matematică. Dacă actriţa vorbeşte rar, pe un ton egal, cu emoţie latentă conţinută, soprana va da glas părţii nevăzute a afectelor. Vocea ei traduce strigătul ieşit la lumină din rana vie a feminităţii. Vocea bună, caldă şi calmă a actriţei structurează povestea şi reperele emblematice din viaţa Norei. Vocalele lungi şi rotunjite dau muzicalitate discursului său. Vocea sopranei rosteşte trăirea interioară fracturată, gâtuită, ţâşnind din spatele reprimărilor şi al inhibiţiilor. O voce sintactică şi una nearticulată, care penetrează spaţiul. Acutele celei din urmă, ca şi discursul muzical semnat de Ovidiu Chihaia, provocator, inteligent, intens, aglomerând epuizarea, flegmaticul şi depresivul, cuantifică afectele. Cele patru dimensiuni sonore (actriţă, soprană, voce masculină, muzică) refac traseul de la convenţional la autenticul gol, fără farduri, al fiinţei.
Singura regizoare de teatru multimedia din România, care îşi concepe spectacolele pornind de la acest tip de limbaj, nu putea să nu se folosească, şi de data aceasta, de planul video. Proiecţiile semnate de Cristina Baciu, flori colorate, păsări alb-negru, desene animate, jucării, bufniţe, papagali, câte un emoticon trist, un chip de copil cu mâna la ochi, o femeie cu mâna la gură, uşi care închid sau deschid destinul, refac imagistic continuum-ul emoţional al personajului. Evocarea călătoriei în Italia, vitală pentru refacerea lui Thorvald, pentru care Nora a trebuit să împrumute patru mii opt sute de coroane, e însoţită pe fundal de piese recognoscibile din sculptura renascentistă. Dar leitmotivul vizual, nori, ploaie şi fulgerele ce scurtcircuitează cerul şi fiinţa, statuia care plânge, lacrimile negre de pe faţa femeii din proiecţie, stabilesc un regim al diluviului interior, al durerii care însoţeşte necontenit feminitatea. Emoţia grea se adună în straturi adânci, se depune pe nesimţite şi, ca în toate spectacolele regizoarei, ameninţă cu implozia.
Partitura excelent interpretată de actriţă, simfonia vocilor, live, off, vorbite, cântate, tempo-ul particular, proiecţiile care curg necontenit garantează reuşita ultimului experiment teatral semnat de Carmen Lidia Vidu.
