Sudistele

Doamna Escu se intâlneste pe strada cu doamna Ian. Sunt amândoua pensionare, pe la saizeci de ani. Ambele plinute, imbracate in haine intunecate la culoare, cu fuste drepte ca niste abajururi, dar poarta caciuli moderne. A trecut vremea baticurilor. In plus, Ian a lucrat la Fortele de Munca si Escu la Primarie, toata viata, in orasul mic de provincie.
– Buna ziua, doamna Escu! zice Ian mieros, strâmbându-se in sinea ei, nu pentru ca nu are chef de vorba, ci pentru ca are un dispret vag pastrat de pe vremea când ambele lucrau, in conditii competitive.
– Buna ziua, buna ziua, saluta Escu, strângându-si mai aproape geanta patratoasa de corp, de parca – Doamne fereste! -, Ian ar vrea sa ii bage mâna in portofel.
– Ce mai faceti? Bine? Sanatoasa?, ia Ian haturile discutiei, masurând-o pe Escu din cap pâna-n picioare, lucru care celeilalte ii displace, dar desigur nu isi poate permite sa comenteze. Asta nu va afla decât sotul ei, dupa-amiaza, intr-o discutie pe un ton intepat si jignit.
– Pai da, ce sa fac… se lanseaza Escu intunecata la fata, rau, doamna, foarte rau.
– Vai de mine?  Cum asa?
– Eeeeeh… ofteaza Escu, probleme… necazuri…
– Pai ce necazuri aveti? Dumneavoastra? se minuneaza Ian.
– Eeei… stiti cum e… nu ne ajungem cu banii… pensiile mici… acum nu mai lucram… trebuie sa-l ajutam si pe baiat ca acuma e la Bucuresti. (Fata i se lumineaza putin, ochii ii sclipesc si se pregateste sa dezvaluie bijuteria discutiei, pândind reactia celeilalte.) Bine ca el s-a descurcat binisor, are casa in Pipera, i-au dat si masina de la firma… dar stiti cum e… tot nu-i ajung banii ca na, asa e viata!
Ian isi tuguie buzele subtiri si ridica din umeri.
– Daaaa… asa e, zice impaciuitor, dar lasa ca va descurcati dumneavoastra. Mereu ati fost descurcareata! adauga ea, cu un aer generos ce ascunde o punctie.
– Mda… ofteaza Escu, apoi schimba brusc si expresia fetei si macazul si trece la atac. Si dumneavoastra? Ce mai faceti?
– Eeeeeei, se mâtâie Ian scuturându-si tot corpul cu umerii de la dreapta la stânga, nu asa bine ca dumneavoastra!
Trece repede peste gestul de protest al celeilalte si pâna ca Escu sa apuce sa deschida din nou gura, Ian continua:
– Barbatu-meu a fost bolnav rau, l-am dus la Bucuresti. Am cheltuit o gramada de bani, ce sa va mai zic! spune ea cu oarecare mândrie.
Escu clatina din cap compatimitor, simtindu-se oarecum razbunata pentru competitia de cu ani in urma.
– Ce sa va zic doamna, are Dumnezeu grija de toate. Lasati ca se rezolva pâna la urma.
– Eee, da… ofteaza Ian, dar de ce trebuie sa trecem prin atâtea greutati?  De ce, doamna?  Tot numai greutati si greutati. M-am cam saturat.
– Asta asa e, aproba cealalta.
Pastreaza amândoua un moment de reculegere, de parca ar vrea sa exprime un profund respect totusi fata de greutatile prin care au trecut, desi nu e clar daca acel respect e datorat unui Dumnezeu care le-a inzestrat cu ele – si prin urmare nu trebuie comentate sau faptului ca le-au supravietuit. Cert e ca intr-un sfârsit tresar in acelasi timp ca trezite dintr-o transa si, cu puteri noi, se imbratiseaza cu efuziune.
– Va pup, doamna, imi pare bine ca v-am vazut! Succes baiatului si lasati ca banii vin ei!
– Da, si eu va pup si sanatate multa sotului!
Se despart si o pornesc in directii opuse. Doamna Escu merge la banca sa depuna sase mii de lei noi, bani pe care i-a strâns din pensie, caci de trait traieste din comisioanele pe care le primeste pentru pregatirea dosarelor de angajare. Inca mai are relatii la Fortele de Munca si când unul sau altul nu vrea sa stea la coada, rezolva ea in schimbul a cincizeci de euro. Doamna Ian isi intâlneste la magazin sotul care si-a pus de curând aparat auditiv. E cam tare de urechi, dar altfel sanatos tun.