Fitzgerald, în luna martie, socotind civilizatia primitiva like Carl Lewis at Olympic Games, a câstigat premiul Nobel, dar nimic nu l-a adus inapoi pe tatal acestuia pâna ce un claxon de Nissan Patrol, sub dogoritorul soare sudanez, ar izbuti sa se fortifice cu o doza de ironie groasa, peste care turnam imaginea noastra despre lume.
Simplu ca buna ziua!
S-a gândit cineva la asta?
Ella Fitzgerald was not Scott Fitzgerald’s Wife
Fitzgerald si-a inceput povestirea „Baiatul bogat“ (1926) astfel: „Lasati-ma sa va spun ceva despre cei bogati. Ei sunt diferiti de mine si de tine“. Foarte la obiect.
Zece ani mai târziu, Hemingway a tinut sa puna la punct veneratia romantica fata de bogati a „sarmanului“ Fitzgerald, precizându-i, in editia originala a povestirii „Zapezile din Kilimanjaro“, natura exacta a acelei deosebiri: „Da, au mai multi bani“.
Acest raspuns frust, pe seama caruia se poate comenta indelung, a facut istorie. S-a canonizat. Il poti gasi in multe carti. Motivul pentru care a sedus e acela ca, redus la esenta, exprima un oaresice adevar. Bogatul difera de sarac fiindca are bani. In rest, e la fel ca ala sarac.
Cum sa nu te incânte? Plus ca o zice Hemingway.
Cei nedispusi sa accepte asemenea sentinte abstracte au declarat ca raspunsul lui Hemingway reprezinta doar o facila si tentanta minimalizare a diferentelor ce separa o categorie de oameni de alta.
Si, daca stai bine sa te gândesti…
Dar ce voiam eu sa spun era ca acest celebru schimb de replici, insusit de multi ca veridic, nu a avut niciodata loc.
Asta da lovitura de teatru!
Zelda was Zelda Sayre
In luna martie, am fost patru zile intr-un LRP (Long Range Patrol) in Mayom Town. Usor traumatizant. Apa potabila si Coca-Cola fierbeau in sticle dupa doua ore, nu exista loc unde sa te ascunzi de soare, dormeam afara, la temperaturi de peste 35 de grade in toiul noptii, corbii planau infometati deasupra noastra, incumetându-se chiar sa plonjeze razant ca sa-ti fure mâncarea din farfurie, viermii isi dadeau drumul din vârful plasei de tântari pe fata noastra…
Eram insotiti de militarii indieni din forta de protectie si de un jurnalist de la BBC, curios sa afle cum isi indeplinesc datoria bravii observatori militari din cadrul fortelor ONU.
In a doua seara, un capitan german, Jorgen, m-a intrebat daca imi este cunoscuta tehnica prin care nemtii prind de veste ca in orasul lor au aparut români. Isi dadeau seama in felul urmator:
– The Polish guys lock the doors from their cars.
Imediat i s-a alaturat un italian, Alberto, care, atentionându-ma ca românii nu sunt prea iubiti in Italia, a desfasurat in fata mea o lista de motive justificative.
Ce asteptau din partea mea? Sa neg? Sa confirm? L-am intrebat pe neamt de ce a simtit nevoia sa imi vorbeasca de asta si a facut un gest larg spre zona in care ne aflam. In mijlocul Africii. Inconjurati de zdrente si de mizerie. De corbi si de vegetatie uscata. De cerul de deasupra si de legea morala din tine. Dar legea morala, sub indiferent ce forma s-ar infatisa, dispare intr-un peisaj ca asta. In care noi decupaseram o bucatica sa ne aranjam micul nostru coltisor civilizat. O cisterna cu apa, o bucatarie de campanie, corturi pentru soldati, câteva scaune si paturi rabatabile.
Perimetrul nostru era izolat de exterior printr-o spirala de sârma ghimpata inalta de 40 de centimetri. Dincolo de ea, la primele ore ale zilei se adunau copii murdari si semigoi, aparuti de nicaieri, sa priveasca de pe margine spectacolul oferit de extraterestri. Care obisnuiau sa se trezeasca dimineata la sase sa-si faca toaleta, sa se spele pe dinti, sa-si puna pe ei haine curate, sa-si bea cafeaua si, inainte de a pleca in patrula, sa dea gata un mic dejun indian copios.
Micul dejun aproape ca iti statea in gât. Te intorceai cu spatele, ori iti pironeai ochii in pamânt, straduindu-te sa ignori prezenta picilor. La 7 dimineata, erau deja vreo zece-cincisprezece holbându-se la tine. Toata ziua stateau acolo. Nu se indurau sa plece, prezenta extraterestrilor in acel loc era un eveniment mult prea neobisnuit ca sa riste sa-l piarda.
Când aruncam sticlele de plastic, se grabeau sa le ia. Se impingeau unii pe altii si se certau pentru ele. Sticle goale. Fara apa. Caci apa o beam noi. Ei aveau apa lor, de care fuseseram preveniti sa nu ne atingem nicicum. Te imbolnaveai instant. Noi nu ne puteam mândri cu un organism rezistent, imun la bacterii, ca al localnicilor.
Bun, si fiindca se plictisea, fiindca timpul curgea greu, temperaturile ne ingrozeau si eram inconjurati de monumentale suprafete de nimic dezolant, Jorgen mi-a explicat cum functioneaza flerul german când vine vorba de adulmecat români in burguri iar eu, zâmbind, am inghitit gluma lui xenofoba. Ei se amuzau, am considerat ca trebuie de asemenea sa ma amuz. Obisnuiesc sa fac din astea.
L-am intrebat inca o data de ce a trebuit sa imi spuna gluma. In locul lui a raspuns Alberto:
– You have to live with that.
Le-am recomandat amândurora sa nu-si faca griji in privinta mea.
Zelda was the youngest daughter of an Alabama Supreme Court judge
Enciclopedistii francezi opuneau ignoranta salbaticului negru sofisticariei aristocratiei de la curtea lui Ludovic al XVI-lea, socotind civilizatia primitiva africana drept alternativa salvatoare la societatea egoista a intereselor particulare si a institutiilor ei complicate, prin al caror hatis de legi contradictorii omul obisnuit mai mult se opintea decât reusea sa razbata.
Desigur, logica progresului a pus capat acestei aiureli iluministe.
Desigur, aceaasi logica a progresului a socotit ca, daca japonezii au sarit din feudalism direct in epoca moderna, si sudanezii vor putea sa se catapulteze din epoca primitiva in era Internetului.
Desigur, s-a inselat!
Scott Fitzgerald named
Zelda his „golden girl“
Doua saptamâni mai târziu dupa intoarcerea din LRP, am fost trimis cu Jorgen intr-o patrula prin Bentiu. Numai noi. Când am ajuns in centru, l-am intrebat daca are cunostinta de felul in care românii depisteaza prezenta germanilor intr-un oras românesc. Nu stia. L-am informat.
-Well, Jorgen, am inceput, when the germs come into town, all the Jewish guys go crazy… and they start running like Carl Lewis at the Olympic Games.
Si am adaugat:
-You have to live with that!
Ca un facut, Jorgen nu a mai vorbit aproape deloc cu mine din acel moment. S-a bosumflat. Trosc-pleosc. Trebuia sa-i amintesc cât de mult
m-am amuzat eu la gluma lui?
Dar imbufnari din astea se tot intâmpla. Nu mai demult de câteva secole, Ludovic al XV-lea facuse botic si intentionase sa porneasca un razboi impotriva lui Frederic cel Mare al Prusiei deoarece acesta isi botezase câinele cu care impartea patul Pompadour, maitresse en titre a regelui francez la vremea respectiva.
In July, 1909, Scott Fitzgerald’s father ended a letter with these words. „I enclose ¥1,00. Spend it liberally, generously, carefully, judiciously, sensibly…“
Ce-au decazut si ripostele la bosumflari in ultima vreme! De la razboaie, la bancuri cu evrei!
„…Get from it pleasure, wisdom, health, and experience“
Stiam ca riposta mea avea in vedere o zona mult mai sensibila decât remarca lui, dar ma consola gândul ca nu am inceput primul. Asa ca nu mi-am cerut scuze, dar am cautat sa indulcesc lovitura, pomenindu-i de cartea lui Bernard Schlinck, de filmul cu Kate Winslet, despre cancelarul Willy Brandt si gestul sau de umilinta din timpul vizitei la Varsovia, care m-a emotionat, i-am zis ca anul trecut cineva nascut in România si care acum e cetatean german a câstigat premiul Nobel, dar nimic nu l-a adus inapoi.
Si astfel ne-am coplesit unul pe celalalt cu defecte nationale, imaginare sau reale, trecute si prezente, cu amintiri dureroase si trasaturi reprobabile, dând liber unui suvoi de reprosuri mascate, debitate cu volubilitate si pe un ton hazliu, in care nu stiu cât de mult credea fiecare.
La fel de usor ne-am fi putut reprosa lipsurile din zodiacul chinezesc, european si indian – cumulate. Nu ar fi fost mare diferenta.
Dar nu m-am oprit.
M-am dus apoi la Alberto si i-am zis ca, acum un deceniu, românii erau acuzati ca discrimineaza minoritatea rroma, lipsind-o de drepturi, de educatie si, implicit, de sansele integrarii in societate. Recent, aceasta categorie defavorizata, impreuna cu alti români, ce se considera la fel de defavorizati in tara lor, s-a mutat in Italia, iar italienii se confrunta cu aceleasi probleme.
Noi nu le-am rezolvat, dar nici ei nu se descurca mai stralucit.
– Acum ii trimiteti inapoi, ca sunt cetateni români. Dar ei se vor intoarce in Italia, pentru ca se considera mai mult cetateni europeni decât români.
Si am adaugat:
– You have to live with that.
L-am intrebat ce parere isi face in legatura cu asta.
Scott Fitzgerald was a distant relative of Francis Scott Key, who wrote „The Star-Spangled Banner“, United States’ national anthem
Devenise un tic verbal aceasta expresie.
Zelda was very beautiful. Scott loved her very much
Si acum, alte fapte: un ofiter sudanez mi-a marturisit ca e bine sa omori americani. Tot el, la ora cinci a amiezii, lasa totul deoparte, intinde un covoras pe pamânt si, cu fata orientata catre Mecca, incepe sa se roage.
Doi ofiteri norvegieni, colegi cu mine, nu au auzit de Alain Delon, dar acelasi ofiter sudanez care mi-a recomandat deliciile scurtarii vietii americanilor a marturisit ca acesta e un faimos actor francez. Un ofiter rus credea ca Al Bano&Romina Power sunt cântareti români, iar un capitan american, bun prieten cu romancierul Codrescu, venit in vara anului trecut in România pentru o prezentare la Ministerul Apararii, m-a intrebat daca Citröenul C1 in care i-am facut turul Bucurestiului este o masina autohtona.
Un ofiter tailandez credea ca Dracula este in Statele Unite, un doctor din Bentiu a studiat medicina la o universitate româneasca, un ofiter sri-lankez era convins ca patria mea inca mai prospera sub longeviva domnie lui Ceausescu, un ofiter român (eu) era convins ca Turnurile Petronas se afla in Bangkok…
Ofiterii africani, indieni si australieni rostesc Minia, Mina, Mini, Mine, Mihi… niciunul nu poate pronunta corect frumosul nume românesc Mihnea… dar norvegienilor, belgienilor, canadienilor si rusilor le reuseste de minune…
They both were very beautiful. Damned and beautiful
Ofiterii canadieni, neozeelandezi si australieni vorbesc impecabil engleza, un ofiter belgian vorbeste foarte bine engleza, germana si franceza, ofiterii germani vorbesc bine engleza, la fel ca norvegienii si danezii, ofiterii români se exprima si ei in engleza, ba reusesc chiar sa poarte o discutie nostalgica de cinci secunde cu colegii lor rusi, ofiterii rusi tin pasul cu engleza românilor dar, in schimb, vorbesc mult mai bine rusa decât acestia, ofiterii africani vorbesc o engleza care, la a treia repetare, devine parca mai inteligibila, ofiterii indieni utilizeaza o engleza data pe forward, un ofiter kirghiz utilizeaza o pseudoengleza…
Si tot asa…
„I loved my father – always deep in my subconscious I have referred judgements back to him, stot what he would have thought or done“
Un localnic din Abiemnom caruia i s-au furat vitele a fost impuscat mortal de catre cel pe care il suspecta, criminalul a fugit, iar politia l-a bagat la inchisoare pe tatal acestuia pâna ce fiul se va preda. Un ofiter SPLA care ne insoteste in patrule a spus ca asemenea manevre ale fortelor de ordine dau roade mult mai frecvent decât s-ar putea crede.
From the manuscript „The Death of My father“, written by S. Fitzgerald in 1931
Numai tata sa nu fii!
„In a house below the average on a street above the average“ – so Francis describes one of the houses he spent his youth from Summit Avenue, St. Paul, Minnesota, United States
Pe piata imobiliara, un tukul (o locuinta din paie, tipic sudaneza, asemanatoare celei pe care o sufla vântul in desenele animate cu cei trei purcelusi) costa 500$ când este realizata din cea mai buna iarba si te tine circa sase ani. Un tukul mai putin fitos, din iarba obisnuita, te duce la 250$ si te tine doi ani.
Sudanezilor le place sa locuiasca in astea de 250$.
De ce?
Asa sunt ei, dubiosi.
Ceea ce face atractive tukul-urile pe piata imobiliara sudaneza e ca, daca vrei sa cumperi unul, nu ai nevoie sa realizezi cadastrul si sa mergi la notar pentru intocmirea contractului.
Doar cumperi terenul (400 mp=250$), faci rost de paie si il aduci pe mesterul Manole.
Simplu ca buna ziua!
Si ai si doi ani garantie! Ca la laptop-uri!
Foarte tare!
When Scott Fitzgerald’s grandfather died in 1877, he left a million-dollar wholesale grocery bussiness and a personal fortune of over ¥250,000
Batrânul John, in vârsta de 70 de ani, cândva ofiter SPLA, primeste de la chiriasi, intrucât are grija de superbul nostru hotel „Paradise“ si ne face diverse comisioane, echivalentul a 50$ in pounds sudanezi. Bani in mâna. Cât e ziua de lunga sta in camaruta lui din paie, ori pe o lada in fata portii, ori da foc la vreascuri si la sticlele de plastic adunate peste zi, iar in momentele, nu prea dese, când un claxon de Nissan Patrol razbate pâna la el, isi târaste prin interiorul curtii picioarele strâmbe, lovite in timpul razboiului, ca sa ne deschida poarta.
Ne mai dam si noi jos din masina sa deschidem poarta, caci batrânul John se misca prea incet. Si nici nu ne dor picioarele!
Din când in când, ii rasplatim munca de majordom si bodyguard facându-i cinste cu o bere, dându-i o conserva sau orice altceva. Ultima data i-am oferit o pereche de ochelari de soare care se zgâriasera si un tricou pe care scria: „Vote for free elections. Sudan 2010“. Il primisem de la UN si, fiindca se patase la spalare, i l-am daruit batrânului John. Mi-a multumit, iar tricoul a inceput sa-l poarte chiar de a doua zi.
Ochelarii i-a daruit unui nepot.
Batrânul John are 10 nepoti.
Sa-i traiasca!
Sa se faca mari si frumosi!
Si sa aiba toti o viata indestulata si fericita, alaturi de niste muierusti simpatice si dragastoase!
The stories which most clearly and connectedly explore Francis Scott Fitzgerald’s youth are the nine Basil Duke Lee stories
Nu ca acei copii din Pakur care, in zilele când tipi inarmati din regiunea Warrap vin sa le fure vitele date in grija, sunt ucisi. Din când in când ii mai lasa sa si scape, dar, io-te, ultima oara au murit cinci. Trupurile lor mici lasate pe câmp, sub dogoritorul soare sudanez. I-au ars warrapii de pe fata pâmântului, i-a mai ars si soarele. A citit cineva despre ei când si-a deschis casuta de mail de pe yahoo sa-si verifice horoscopul? Ca se tot intâmpla d-astea in Sudan. Asa, mai pe neanuntate. In acel Sudan unde aparatul de fotografiat e o extravaganta iesita din comun. Unde nu exista electricitate si apa potabila. Unde supravietuirea inseamna ca personajele lui Golding ar trai in conditii mult mai putin prietenoase si luxuriante. (Ca veni vorba de „Imparatul mustelor“, acei copii cu vârste intre 6 si 12 ani nu ar fi rezistat pe caldura coplesitoare descrisa in roman mai mult de o saptamâna. La pariu pe oricât.)
Eight of his stories appeared in the „Saturday Evening Post“ from April 1928, to April, 1929
Da, dom’le, copii… ce sa le faci!
At St. Paul Academy (1908-1911), Scott Fitzgerald wrote a considerable amount of juvenile writing, particularly of plays for which he was often writer, producer and actor
Nimic, deoarece in mintea lor, daca rostesti cuvinte cu rezonanta, precum Washington, Moscova sau Paris, nu rezoneaza nicio semnificiatie. Iar acesti copii se fac mari. Poate nu neaparat veseli si frumosi ca nepotii batrânului John, dar destul de mari sa ii vezi plimbându-se prin orice payom din Sudul Sudanului, doi câte doi, tinându-se de mâna, cu Kalasnikovul pe umar. De care devin mai atasati decât de muierustile lor simpatice si dragastoase, ce cara pe cap bidoane de 20 de litri pline cu apa de la o distanta de câtiva kilometri.
Si, la suparare, poate nu ar izbuti sa se fortifice cu o doza de ironie groasa, cum a facut românul, raspunzând invaziei germane prin fabricarea unei glumite verboten menita sa-i denunte vulnerabilitatea. Poate sistemul lui de autoaparare ar consta intr-un soi ceva mai rudimentar de ironie.
Poate ironia lui in fata unei agresiuni verbale va sta in forta Kalasnikovului.
S-a gândit cineva la asta?
Francis Scott Fitzgerald’s first great love was Ginevra King
Madeyl. Ieri, 26 mai, abia ce ne-am intors din patrula. Patrula aeriana. Cu elicopterul. A fost o nebunie. Ca toti astia din Madeyl voiau sa se pozeze. Si eu nu pricepeam de ce. Nici acum nu pricep. La ce le folosea sa apara in fotografiile unuia care, peste câteva luni, urma sa se intoarca din Sudan in România?
Dar intelege-te daca ai cu cine!!!
Le-am promis ca data viitoare când vom ajunge in acel loc, voi printa pozele cu ei. Sper sa ma tin de cuvânt. Ca, de obicei, promit la sanchi. Nimeni nu ma verifica. Mai ales aici.
In Madeyl fusese lasata o unitate militara intreaga. Lasata sa se descurce. In februarie inlocuisera pe altii. Venisera soldatii cu nevestele si copiii. Tot familionul. Sedeau acolo, claie peste gramada. Din ratiuni de strategie militara. Departe de civilizatia sudaneza care, ma rog, e ea insasi departe de civilizatie.
Cât urmau sa stea? Pâna la noi dispozitii.
O prietena imi povestea mai demult ca intr-o zi, plimbându-se pe Sena, i-a aparut in fata ochilor o priveliste ce semana pâna la detaliu cu nu stiu ce tablou impresionist de la Luvru. Eu, ca sa ma insinuez in limbajul vizual al tipei, citeam in Madeyl „Desertul tatarilor“ de Buzatti. O varianta mai brutala, cu niste Giovanni Drogo mai putin filozofici cu privire la sensul existentei, cât preocupati, mai degraba, de modul in care sa supravietuiasca acestei existente.
Foarte indaratnici acesti Drogo sudanezi din Madeyl.
impreuna cu alti români, ce se considera la fel de defavorizati in tara lor, s-a mutat in Italia, iar italienii se confrunta cu aceleasi probleme.
Noi nu le-am rezolvat, dar nici ei nu se descurca mai stralucit.
– Acum ii trimiteti inapoi, ca sunt cetateni români. Dar ei se vor intoarce in Italia, pentru ca se considera mai mult cetateni europeni decât români.
Si am adaugat:
– You have to live with that.
L-am intrebat ce parere isi face in legatura cu asta.
Scott Fitzgerald was a distant relative of Francis Scott Key, who wrote „The Star-Spangled Banner“, United States’ national anthem
Devenise un tic verbal aceasta expresie.
Zelda was very beautiful. Scott loved her very much
Si acum, alte fapte: un ofiter sudanez mi-a marturisit ca e bine sa omori americani. Tot el, la ora cinci a amiezii, lasa totul deoparte, intinde un covoras pe pamânt si, cu fata orientata catre Mecca, incepe sa se roage.
Doi ofiteri norvegieni, colegi cu mine, nu au auzit de Alain Delon, dar acelasi ofiter sudanez care mi-a recomandat deliciile scurtarii vietii americanilor a marturisit ca acesta e un faimos actor francez. Un ofiter rus credea ca Al Bano&Romina Power sunt cântareti români, iar un capitan american, bun prieten cu romancierul Codrescu, venit in vara anului trecut in România pentru o prezentare la Ministerul Apararii, m-a intrebat daca Citröenul C1 in care i-am facut turul Bucurestiului este o masina autohtona.
Un ofiter tailandez credea ca Dracula este in Statele Unite, un doctor din Bentiu a studiat medicina la o universitate româneasca, un ofiter sri-lankez era convins ca patria mea inca mai prospera sub longeviva domnie lui Ceausescu, un ofiter român (eu) era convins ca Turnurile Petronas se afla in Bangkok…
Ofiterii africani, indieni si australieni rostesc Minia, Mina, Mini, Mine, Mihi… niciunul nu poate pronunta corect frumosul nume românesc Mihnea… dar norvegienilor, belgienilor, canadienilor si rusilor le reuseste de minune…
They both were very beautiful. Damned and beautiful
Ofiterii canadieni, neozeelandezi si australieni vorbesc impecabil engleza, un ofiter belgian vorbeste foarte bine engleza, germana si franceza, ofiterii germani vorbesc bine engleza, la fel ca norvegienii si danezii, ofiterii români se exprima si ei in engleza, ba reusesc chiar sa poarte o discutie nostalgica de cinci secunde cu colegii lor rusi, ofiterii rusi tin pasul cu engleza românilor dar, in schimb, vorbesc mult mai bine rusa decât acestia, ofiterii africani vorbesc o engleza care, la a treia repetare, devine parca mai inteligibila, ofiterii indieni utilizeaza o engleza data pe forward, un ofiter kirghiz utilizeaza o pseudoengleza…
Si tot asa…
„I loved my father – always deep in my subconscious I have referred judgements back to him, stot what he would have thought or done“
Un localnic din Abiemnom caruia i s-au furat vitele a fost impuscat mortal de catre cel pe care il suspecta, criminalul a fugit, iar politia l-a bagat la inchisoare pe tatal acestuia pâna ce fiul se va preda. Un ofiter SPLA care ne insoteste in patrule a spus ca asemenea manevre ale fortelor de ordine dau roade mult mai frecvent decât s-ar putea crede.
From the manuscript „The Death of My father“, written by S. Fitzgerald in 1931
Numai tata sa nu fii!
„In a house below the average on a street above the average“ – so Francis describes one of the houses he spent his youth from Summit Avenue, St. Paul, Minnesota, United States
Pe piata imobiliara, un tukul (o locuinta din paie, tipic sudaneza, asemanatoare celei pe care o sufla vântul in desenele animate cu cei trei purcelusi) costa 500$ când este realizata din cea mai buna iarba si te tine circa sase ani. Un tukul mai putin fitos, din iarba obisnuita, te duce la 250$ si te tine doi ani.
Sudanezilor le place sa locuiasca in astea de 250$.
De ce?
Asa sunt ei, dubiosi.
Ceea ce face atractive tukul-urile pe piata imobiliara sudaneza e ca, daca vrei sa cumperi unul, nu ai nevoie sa realizezi cadastrul si sa mergi la notar pentru intocmirea contractului.
Doar cumperi terenul (400 mp=250$), faci rost de paie si il aduci pe mesterul Manole.
Simplu ca buna ziua!
Si ai si doi ani garantie! Ca la laptop-uri!
Foarte tare!
When Scott Fitzgerald’s grandfather died in 1877, he left a million-dollar wholesale grocery bussiness and a personal fortune of over ¥250,000
Batrânul John, in vârsta de 70 de ani, cândva ofiter SPLA, primeste de la chiriasi, intrucât are grija de superbul nostru hotel „Paradise“ si ne face diverse comisioane, echivalentul a 50$ in pounds sudanezi. Bani in mâna. Cât e ziua de lunga sta in camaruta lui din paie, ori pe o lada in fata portii, ori da foc la vreascuri si la sticlele de plastic adunate peste zi, iar in momentele, nu prea dese, când un claxon de Nissan Patrol razbate pâna la el, isi târaste prin interiorul curtii picioarele strâmbe, lovite in timpul razboiului, ca sa ne deschida poarta.
Ne mai dam si noi jos din masina sa deschidem poarta, caci batrânul John se misca prea incet. Si nici nu ne dor picioarele!
Din când in când, ii rasplatim munca de majordom si bodyguard facându-i cinste cu o bere, dându-i o conserva sau orice altceva. Ultima data i-am oferit o pereche de ochelari de soare care se zgâriasera si un tricou pe care scria: „Vote for free elections. Sudan 2010“. Il primisem de la UN si, fiindca se patase la spalare, i l-am daruit batrânului John. Mi-a multumit, iar tricoul a inceput sa-l poarte chiar de a doua zi.
Ochelarii i-a daruit unui nepot.
Batrânul John are 10 nepoti.
Sa-i traiasca!
Sa se faca mari si frumosi!
Si sa aiba toti o viata indestulata si fericita, alaturi de niste muierusti simpatice si dragastoase!
The stories which most clearly and connectedly explore Francis Scott Fitzgerald’s youth are the nine Basil Duke Lee stories
Nu ca acei copii din Pakur care, in zilele când tipi inarmati din regiunea Warrap vin sa le fure vitele date in grija, sunt ucisi. Din când in când ii mai lasa sa si scape, dar, io-te, ultima oara au murit cinci. Trupurile lor mici lasate pe câmp, sub dogoritorul soare sudanez. I-au ars warrapii de pe fata pâmântului, i-a mai ars si soarele. A citit cineva despre ei când si-a deschis casuta de mail de pe yahoo sa-si verifice horoscopul? Ca se tot intâmpla d-astea in Sudan. Asa, mai pe neanuntate. In acel Sudan unde aparatul de fotografiat e o extravaganta iesita din comun. Unde nu exista electricitate si apa potabila. Unde supravietuirea inseamna ca personajele lui Golding ar trai in conditii mult mai putin prietenoase si luxuriante. (Ca veni vorba de „Imparatul mustelor“, acei copii cu vârste intre 6 si 12 ani nu ar fi rezistat pe caldura coplesitoare descrisa in roman mai mult de o saptamâna. La pariu pe oricât.)
Eight of his stories appeared in the „Saturday Evening Post“ from April 1928, to April, 1929
Da, dom’le, copii… ce sa le faci!
At St. Paul Academy (1908-1911), Scott Fitzgerald wrote a considerable amount of juvenile writing, particularly of plays for which he was often writer, producer and actor
Nimic, deoarece in mintea lor, daca rostesti cuvinte cu rezonanta, precum Washington, Moscova sau Paris, nu rezoneaza nicio semnificiatie. Iar acesti copii se fac mari. Poate nu neaparat veseli si frumosi ca nepotii batrânului John, dar destul de mari sa ii vezi plimbându-se prin orice payom din Sudul Sudanului, doi câte doi, tinându-se de mâna, cu Kalasnikovul pe umar. De care devin mai atasati decât de muierustile lor simpatice si dragastoase, ce cara pe cap bidoane de 20 de litri pline cu apa de la o distanta de câtiva kilometri.
Si, la suparare, poate nu ar izbuti sa se fortifice cu o doza de ironie groasa, cum a facut românul, raspunzând invaziei germane prin fabricarea unei glumite verboten menita sa-i denunte vulnerabilitatea. Poate sistemul lui de autoaparare ar consta intr-un soi ceva mai rudimentar de ironie.
Poate ironia lui in fata unei agresiuni verbale va sta in forta Kalasnikovului.
S-a gândit cineva la asta?
Francis Scott Fitzgerald’s first great love was Ginevra King
Madeyl. Ieri, 26 mai, abia ce ne-am intors din patrula. Patrula aeriana. Cu elicopterul. A fost o nebunie. Ca toti astia din Madeyl voiau sa se pozeze. Si eu nu pricepeam de ce. Nici acum nu pricep. La ce le folosea sa apara in fotografiile unuia care, peste câteva luni, urma sa se intoarca din Sudan in România?
Dar intelege-te daca ai cu cine!!!
Le-am promis ca data viitoare când vom ajunge in acel loc, voi printa pozele cu ei. Sper sa ma tin de cuvânt. Ca, de obicei, promit la sanchi. Nimeni nu ma verifica. Mai ales aici.
In Madeyl fusese lasata o unitate militara intreaga. Lasata sa se descurce. In februarie inlocuisera pe altii. Venisera soldatii cu nevestele si copiii. Tot familionul. Sedeau acolo, claie peste gramada. Din ratiuni de strategie militara. Departe de civilizatia sudaneza care, ma rog, e ea insasi departe de civilizatie.
Cât urmau sa stea? Pâna la noi dispozitii.
O prietena imi povestea mai demult ca intr-o zi, plimbându-se pe Sena, i-a aparut in fata ochilor o priveliste ce semana pâna la detaliu cu nu stiu ce tablou impresionist de la Luvru. Eu, ca sa ma insinuez in limbajul vizual al tipei, citeam in Madeyl „Desertul tatarilor“ de Buzatti. O varianta mai brutala, cu niste Giovanni Drogo mai putin filozofici cu privire la sensul existentei, cât preocupati, mai degraba, de modul in care sa supravietuiasca acestei existente.
Foarte indaratnici acesti Drogo sudanezi din Madeyl.
Ginevra King was a Chicago girl who enjoyed the wealth and social position to which Scott Fitzgerald was always drawn
Sezonul ploios era in plina forma, iar gândacii, tântarii si mustele erau peste tot. Nu aveau masini, nu aveau mâncare, nu aveau medicamente, nu exista mijloc de comunicatie. Nici macar prin telefon. Cea mai apropiata localitate era la opt ore de mers. Pe jos. Din plimbaricile mele sudaneze, acel loc, oriunde/oricare ar fi fost, nu putea fi decât cu vreo doi centimetri mai breaz decât Madeyl. Maxim zece.
– Si daca se imbolnaveste cineva, intreba patrol-leader-ul, Kevin, un canadian, ce se intâmpla?
Amuzati-va!
– Il lasam sa se vindece.
– Si daca nu se vindeca?
– Eeee…
Le-am zis ca vom incerca sa asmutim World Food Programme, Malaria Consortium, Medicine Sans Frontiere, toate organizatiile spre Madeyl. Numai sa ne-asculte!
Kevin l-a intrebat pe colonel, comandantul acestei garnizoane ascunse, daca il deranjeaza sa-si aprinda o tigara si, galant, i-a oferit una. I-a si aprins-o. Colonelul a tras trei fumuri si a pasat tigara loctiitorului sau. Acesta a tras doua fumuri si a dat-o mai departe.
Au facut posta toata tigara.
Kevin i-a mai oferit colonelului o tigara, apoi i-a oferit tot pachetul. Mikola, un locotenent rus, a renuntat, de asemenea, la pachetul sau de tigari.
A fost frumos din partea lui.
Si in timp ce noi discutam cu colonelul, afara se certau doi soldati. A tipat colonelul o data dar nu s-a intâmplat nimic. Cearta a continuat. A continuat, intr-un colt al garnizoanei, si când noi am iesit sa facem niste poze de grup. Ba a continuat si când noi ne-am carabanit spre elicopter.
Inainte sa urc in el, le-am promis celor din Madeyl ca le voi aduce pozele scoase la imprimanta. Sa vedem acum!
„I was Dick Whittington up from the country gaping at the trained bears“, Fitzgerald wrote in 1932, describing his first impressions of New York
Incât, daca ai fi citit fie si un singur roman de Nora Roberts, ti-ar veni sa te intrebi: oare cum se manifesta iubirea romantica aici? Sau, daca ai ambitii de Hasek si Vonnegut: cum arata destinul intr-un astfel de loc militarizat, pustiu, salbatic si lipsit de minime resurse? Cum se desfasoara o viata de om pe acest Tralfamadore?
Poti spune viata DE OM?
Depinde. Locuitorii de pe planeta Tralfamadore sterpelisera un specimen uman si il urmareau asa cum oamenii de pe Pamânt studiaza o girafa la gradina zoologica. Cu aceeasi incântata si nedisimulata curiozitate copilareasca. Se holbau la el ca la o ciudatenie a universului.
La fel ai fi privit tu, daca ai veni aici.
Prin urmare, daca te consideri OM, de ce te-ar privi alt OM ca pe o fiinta a carei mâna e foarte fericit sa o strânga sau, macar, in a carei apropieree foarte fericit sa se afle?
Spune!
O alta intrebare: cum ar fi aratat un roman al lui Danielle Steel sau Jackie Collins daca aceste necrutatoare portretiste ale high-life-ului american si fiice de diplomati si de impresari ar fi fost fiicele unui cuplu Dinka, respectiv Nuer? Saul Bellow era dornic sa-i citeasca pe Proust al papuasilor si pe Tolstoi al zulusilor. Eu sunt mai rezonabil: ma multumesc cu Nora Roberts a tribului Dinka.
Deci, cum ar imagina Nora, Jackie sau Danielle un happy-end romantic in Sudanul de Sud?
Si o ultima intrebare: cum ar fi imaginat Rudoiu un blind-date daca ar fi fost ofiter SPLA si nu MapN si ar fi trait intr-un tukul din Bentiu si nu intr-un palat din Bucuresti?
Buna intrebare. Mai ales ca Rudoiu, din zvonurile purtate pe aripile prafului sudanez pâna la urechile mele, chiar locuieste la ora actuala in ceva care seamana binisor cu un tukul. Adevarat, cu un tukul bengos, de 500$. Si nu din paie, ci din caramida!
Ce e, e!
One memorable summer, F. Scott Fitzgerald directed „The captured Shadow“, a play written by fifteen-year-old F. Scott Fitzgerald. F. Scott Fitzgerald also played the lead.
Caci, poftim, toata lumea stie ca germanii sunt harnici si punctuali, italienii, amanti irezistibili, chinezii, pe cât de multi, pe atât de obedienti, rusii, mafioti si betivani, polonezii si românii, manglitori si codosi (si oleaca poeti), arabii, teroristi, jidovii, rapace, francezii, romantici – desi Jorgen, germanul, mi-a zis ca ar fi o natie superficiala (sic!) –, iar sudanezii, lenesi…
Da, oricine iti va spune asta despre sudanezi. Ca nu le arde de munca si ca trag mâta de coada cât pot. Ca nu le pasa sa-si schimbe viata. Si se complac in mizerie si saracie. Ca armata SPLA numai a armata regulata nu arata, iar in organismul social sudanez, un milion de ani de acum incolo, nu va prinde radacini niciun caracter institutional autentic…
Daca ma-ntelegi tu pe mine…
And now for something
completely different
Apropo, sudanezii din Unity State manânca cu mâna. Va vine sa credeti? Chiar si la restaurant. Oriunde. Si nici ca se sinchisesc.
A preluat si baiatu’ aceste maniere dezgustatoare in timpul patrulelor. Impreuna cu norvegienii, belgienii, egiptenii si restul! Sa vezi ce mâini unsuroase avem dupa ce terminam de halit prânzul!
Bine ca nu e maica-mea aici!
Asa zicem toti, de fiecare data. Dupa care râdem.
Ce sa facem si noi!
The end of something
completely different
Thomas Mann scria in „Consideratiile unui apolitic“ ca „germanitatea este cultura, sufletul, libertatea, arta – nu civilizatia, societatea, dreptul de vot, literatura“. Asertiuni prea dificile ca sa poata fi digerate si verificate, asezonabile, dupa opinia mea, „germanitatii“ pe cât i se potriveste oceanului exclusiv culoarea albastra, verde sau gri… dar si daca lucrurile ar (mai) sta astfel, neindoielnic influenta ereditatii biologice si a mediului geografic nu este dintre cele mai nesemnificative.
Fiti atenti la asta!
Ori, daca nu blamezi neamtul pentru ceea ce zice Mann ca este si nu este, de ce ai zabovi cu dispret la sufletul sudanez fiindca alcatuirea sa interna respinge grefarea pe forma sa sociala externa a ideii de investitii si democratie, a principiului concurentei si al initiativei, considerându-le niste corpuri straine si de neinteles?
Acum, la asta!
Daca un om oarecare – din indiferent ce tara – nu obisnuieste sa vada lumea prin ochii lui Aristotel, daca un pianist nu are aptitudini innascute ca sa devina atlet de performanta si un poet nu e indeobste sortit sa ajunga CEO la Vodafone, de ce ar parea ciudat ca un sudanez nu gândeste dupa sablonul occidental?
Si, in fine, la asta!
De ce multi au senzatia ca, tocmai din acest motiv, ei nici macar nu gândesc?
In „He Thinks He’s Wonderful“ (1928), Basil’s aspirations tally almost precisely with Fitzgerald’s: „He wanted to be a great writer, a great athlete, popular, brilliant, romantic and always happy“
Un soldat sudanez a fost impuscat in burta si fortele ONU l-au transportat la spitalul din Bentiu. A fost internat, medicii l-au bandajat si, dupa câteva zile, i-au dat drumul.
– Zboara, sudanezule, zboara!
Mai incolo, peste câteva saptamâni, patrulând prin Bentiu, m-am oprit cu Andreas, un maior norvegian, la spital, c-asa era trecut in sarcina noastra. Il asteptam pe dr. Sabino Arop, directorul spitalului, sa ne dea ultimele noutati. Andreas s-a uitat brusc la mine.
– Nici macar nu l-au operat, stii? Asa ceva nu s-ar intâmpla in tara mea.
Tara lui era Norvegia.
– S-a insanatosit?, l-a intrebat Andreas pe dr. Arop, când acesta ne-a invitat in biroul lui.
– Da.
– Unde este acum?
– Acasa.
Si am trecut la problemele cu care se confrunta spitalul. Ca de obicei, duceau lipsa de instrumente chirurgicale, nu aveau cum sa le sterilizeze, masa de operatie era veche si necorespunzator dotata, medicamentele, putine…
Când am iesit din spital, Andreas a aratat spre notitele mele din agenda si a repetat:
– In tara mea niciodata n-ai sa intâlnesti o situatie ca asta! E degradant ce se intâmpla aici! N-au respect pentru cea mai elementara igiena. Ce sa mai zic de oameni!
Se infuriase tare.
L-am intrebat daca l-ar incânta sa bem un karkadir (ceai rosu). A fost de acord. Ne-am suit in masina si am plecat.
But when the story was revised for inclusion in Taps at Reveille, Fitzgerald left out both „a great writer“ and „romantic“
Pe drum, Andreas mi-a marturisit ca picteaza, dar ca i-a fost rusine sa isi aduca cele trebuincioase aici, fiindca ar fi râs ceilalti ofiteri de el. I-am zis c-ar trebui sa-l doara-n cot.
A spus ca va reflecta la punctul meu de vedere.
Acum e acasa, in concediu.
Sunt curios daca va aduce pensula si sevaletul dupa el aici, in Bentiu, Unity State, Sudan.
Ar fi o premiera, daca ar face-o.
Why would he do this?
Sundanezii sunt o amestecatura eterogena de triburi de crescatori de animale care, sub aspectul evolutiei sociale, au trait mii de ani intr-o eterna copilarie.
Un popor de inocenti.
Actualul lor mars spre civilizatie aduce cu cruciada copiilor. Dureros, cu enorme sacrificii si, din capul locului, fara speranta. Eliberarea Ierusalimului sudanez, ceea ce am putea numi renuntarea la vechiul stil primitiv de viata si crearea unei existente decente pe temelii rationale, nu s-a petrecut.
Nici nu se va petrece in curând.
In schimb, Biserici ale Sfintilor Inocenti ar trebui sa fie peste tot.
Nu sunt niciunde.
Le-am putea noi oferi câteva biserici. Ca, slava Domnului, nu ducem lipsa!
And now, again, for something completely different
„Ram-Ram“ inseamna „Sa traiti“, iar „Sab Tik Tak“ ar bate undeva spre „In regula, bine, ok“ in indiana. Mi-au explicat soldatii de la forta de protectie. Pe de alta parte, eu l-am invatat pe un coreean (din sud, nu din nord) cum se spune „Gam sa hap ni da“ in româna. I-am zis ca „Multumesc“.
Mai am si altele. Cum ar fi in araba.
Le-am notat pe toate intr-un carnetel gri. Il port cu mine in buzunarul de la piept. Zi si noapte.
Zic, nu strica sa invatam din când in când câte o expresie straina. Sa ne primenim nitel bagajul de cunostinte inutile!
The end of something
completely different
Mistourile pe seama gândirii africane au capatat amploare odata cu descoperirile geografice de pe continentul negru din secolul al XIX-lea. De atunci au tot inflorit. Ca ciupercile.
Colonizatorilor li se parea ciudat ca cineva ar putea concepe un punct de vedere asupra lumii – de aici si de dincolo – realizat dupa o reteta proprie, si nu in acord cu dogmele occidentale.
Din fericire, toti suntem sudanezii cuiva!
In „The Freshest Boy“, Basil
gathers „that life for everybody was a struggle, sometimes
magnificent from a distance, but always difficult and surprisingly simple and a little sad“
Indienii de la forta de protectie din Bentiu au cultivat cu succes, pe o parcela din acel blestemat pamânt sudanez, floarea soarelui, castraveti, ceapa si rosii si vreo trei soiuri de flori, dovedind astfel cât de roditor este acesta.
Surprinzator e ca localnicii nu se inghesuie sa le urmeze exemplul.
Baiatu’ a gasit doua explicatii.
Prima, extrasa pe filon istoric, e ca in Sudan, majoritatea populatiilor au considerat cresterea animalelor ocupatia nobila prin excelenta, refuzând cu obstinatie sa se sedentarizeze si converteasca la cultivarea pamântului.
Si, ca sa se inteleaga mai bine: asa cum, in România zilelor noastre, a promova ceea ce cineva numea „the culture of contentment“ in ceea ce altcineva numea „just-feel-good-society“ e jobul nobil, prin excelenta, care nu poate fi sustinut optând prin a fi taran, tot asa, pentru sudanezi, plimbatul „zeilor cu botul umed“ pe pasunile uscate din Abiemnom reprezinta o mare chestie…
Quisque suos patimur manes, ar zice Virgiliu, adica : „Ne faurim destinul prin felul in care ne alegem zeii“. Si ii plimba, ar trebui adaugat.
Aceasta e prima explicatie cu care, personal, ma multumesc…
And now for something
completely different
Mai sus e vorba chiar de poetul Virgiliu si nu de vreun observator militar din team-site Bentiu, Unity State, Sudan, pe care l-am rugat sa imi scrie o chestie in limba lui.
Acum, na, mai stiu si eu câte ceva!!!
The end of something
completely different
A doua explicatie, pentru cei mofturosi, ar consta in montarea unei rocade indraznete pe tabla de sah a geografiei, mofturosii trebuind sa-si lase tara de bastina si sa petreaca pâna la noi dispozitii in Madeyl.
Baiatu’ isi ia angajamentul sa scoata la imprimanta poze cu ei ori de câte ori va trece prin zona sa afle in ce stadiu se gasesc rasadurile lor de rosii. De ceapa. De floarea soarelui. Si de ce-or mai cultiva ei.
According to Fitzgerald, „Absolution“ (1922) was written as a beginning for „Gatsby“
Viata particulara a lui Scott Fitzgerald a fost o neintrerupta dulce-amara snobareala. Pentru el, ca si pentru dragalasa de Zelda, uzantele lumii bune aveau un farmec atavic. Se topeau dupa ele.
Intr-o scrisoare adresata lui Hemingway, Scott Fitzgerald ii atragea atentia ca bogatii il fascineaza doar in masura in care posedau cel mai inalt sarm sau distinctie. De asemenea, tot in acea scrisoare ii cerea sa-i scoata numele din „Zapezile din Kilimanjaro“.
N-a fost o problema. In editiile viitoare, „poor Scott Fitzgerald“ a devenit „poor Julian“ In povestire.
Ceea ce putini cunosc e ca tocmai Hemingway fusese cel care declarase in timpul unui prânz ca „incepe sa-i cunoasca pe cei bogati“, iar criticul literar Mary Colum, cea care raspunsese ca singura diferenta intre bogati si saraci e ca primii au mai multi bani. Replica pe care el si-a insusit-o si atribuit-o in povestirea de mai sus, inlocuindu-se cu Fitzgerald.
Dar multa lume nu a tinut cont de adevar. Legenda a prevalat asupra realitatii. La fel cum multa lume crede ca Frankenstein este monstrul. O confuzie des intâlnita. Aceeasi confuzie care se face intre distinctie si bogatie. Scott Fitzgerald a fost clar: sunt chestiuni diferite. Ca sa facem lumina si asupra celuilalt aspect: Frankenstein era omul de stiinta, cel care a creat monstrul, nu monstrul.
Si Vonnegut isi lamureste cititorii asupra acestui amanunt.
…but close readers of that novel will recognize that only superficial resemblances tie Rudolph Miller and James Gatz together
Sarmul, distinctia sau bunatatea nu se gasesc pe toate drumurile.
Banii le pun in valoare intr-o forma superficiala.
Se stie. Ar trebui sa se stie. Dar nu se stie.
Robert Redford was Jay Gatsby and Mia Farrow was Daisy Buchanan in a movie, but the movie was not a box-office hit
Când, in fine, dupa vizita la spitalul din Bentiu, am oprit masina sa bem un karkadir si sa fumam o narghilea, Andreas devenise iar preocupat. Dar nu din cauza discutiei cu doctorul Sabino Arop. Fiica lui cea mare implinea in curând 14 ani si urma sa fie confirmata in cadrul religiei sale. Andreas trebuia, impreuna cu fosta sotie, sa ii cumpere o rochie, iar rochia costa 6000 de euro. Era vorba de o rochie traditionala norvegiana, ce continea mult argint si pe care toate fetele norvegiene doresc sa o poarte cu aceasta ocazie.
– Andreas, i-am zis, cifra asta e indecent sa o pronunti oriunde, darmite in Sudan!
Cauta sa scada cumva pretul la 5000 de euro, dar parea imposibil. Impreuna cu ceremonia, petrecerea si cadourile, tot farafastâcul se ridica la aproximativ 20 000 de euro. Partea lui era jumatate. I se parea scump.
De aceea era necajit.
Peste alti doi ani, cealalta fiica a lui avea sa implineasca 14 ani, dar pentru ca Brigitte locuia in alta regiune, se astepta ca rochia ei de confirmare sa coste 8000 de euro. Din cauza argintului. Intra si mai mult.
„Let me tell about the very rich. They are different from you and me. They possess and enjoy early, and it does something to them, makes them soft where we were hard, and…“
Lânga noi, doua fete, in vârsta de 16-17 ani, care serveau acolo, tocmai se asezasera sa manânce. Nu erau sudaneze, ci din Eritreea. Purtau slapi din plastic, rochii dintr-o tesatura subtire si viu colorata, infasurate in jurul corpului pâna deasupra sânilor si legate intr-o parte pe umarul drept, bluze gri cu mâneci lungi, iar capul le era impodobit cu un batic din acelasi material cu rochia. Pe un scaun aflat intre ele asezasera un platou rotund din cositor cu trei farfurii: una cu boabe de fasole facute ca o pasta, una cu ceapa si pâine si a treia cu bucatele de carne intr-un sos rosu, gros.
Eram singurii clienti. Se codeau, susoteau intre ele, apoi cea mai curajoasa ne-a invitat sa ne alaturam lor la masa. Andreas nu dorea sa le jigneasca si a propus sa acceptam, dar eu eram patrol-leader in acea zi si am zis nu. M-am ridicat si am platit. Patrol-leader-ul plateste intotdeauna. Asa e regula.
4 ceaiuri si o narghilea, cât am consumat amândoi, au costat 4 RON. Cu tot cu bacsis.
Mai putin de un euro.
Andreas era la fel de posomorât si eu ajunsesem in aceeasi stare ca el, dar fara vreo cauza anume.
Ne-am intors in team-site foarte abatuti.
„…cynical where we are trustfull, in a way that, unless you were born rich, it is very difficult to understand…“
Desigur, pentru cele doua fete insasi culoarea pielii noastre era un semn de distinctie, ca sa nu zic ca ne considerau niste Cresus!
Întrupam acele particularitati supreme care-l zapacisera pe Fitzgerald o viata intreaga. Carora le închinase opera.
Eram bogatii cuiva.
Si nu facusem nimic pentru asta. Ne dadusem putin osteneala sa ne nastem. Atâta tot.
Floare la ureche!
„This midnight my desire will see, shadowed among the embers, furled in flame, the splendor and the
sadness of the world“
Nu-s sigur, dar poate…
Poate frustrarea celor bogati izvoraste din invidia pe care le-o rezerva altii si din fericirea pe care acestia considera ca ar gasi-o daca ar fi in locul lor. Pentru ca aici se afla greutatea cea mai mare: nimeni nu se poate transpune in celalalt, fiecare traieste in lumea sa singulara.
Suntem efectul propriei noastre creatii launtrice, in care distilam apartenente si aparente. Si nu doar pe noi ne inventam in acord cu niste mituri si fantezii convenabile, ci si pe ceilalti. Iar când revendicam fara discernamânt trasaturi personale dintr-o entitate abstracta, cum ar fi fiinta nationala, apartenentele insele pot fi niste aparente, in vreme ce aparentele, izvorâte din simpla lor raportare la o serie de caracteristici imuabile, specifice unui grup oarecare, pot crea confuzii si prejudecati, frustrare si tensiune.
Ce ramâne din tot? Un melanj invizibil de istorie si fictiune, de sansa si ghinion, de indrazneala si supunere, aptitudini si defecte, preferinte si fobii, responsabilitate si lasitate, noblete si abjectiune si seria antonimelor poate fi prelungita…
Peste care turnam imaginea noastra despre lume…
„I hope she’ll be a fool – that’s the best thing a girl can be in this world, a beautiful little fool“
O imagine cu multe portiuni blurate, dar care nu ne impiedica, siguri de adevarul speculatiilor noastre metafizice, sa impachetam pe altii in ambalaje cu etichete compromise de explicatiile pe care istoria sfârseste mai mereu prin a le dezminti, a le condamna sau macar ajusta. Nici macar nu ne deranjeaza. Continuam la nesfârsit a rosti stereotipii si ne declinam de fiecare data raspunderea pentru ele, intrucât nu ne apartin, nu sunt constatari personale, ci adevaruri sociologice, dovedite statistic, iar recursul la concluzii empirice e calea cea mai sigura si convingatoare de respingere a idolului „liberului arbitru“, elu…
And now, again, for something
completely different
Ultima isterie rabufnind din patologicul national : „I bet Romania can get 1 million fans before any other European Country“.
Pe Facebook. Acolo, cine are cont, poate face cunostinta cu acest concurs virtual de masurare a patriotismului european.
Bun, si daca ungurii fac rost de un milion de click-uri inaintea României, ce?
Iar daca Nutu Camataru, din racoarea celulei sale, isi creeaza o mie de conturi, singur-singurel, numai si numai pentru a ajuta România sa câstige pariul – pariul cu cine? –, demonstreaza ce?
Nu imi e clar: ce se intâmpla cu România daca atinge milionul si ce dovedesc „fanii“…
Si nu pot sa-mi scot din cap asta!
The end of something
completely different
…dând faptul ca tocmai liberul arbitru e cel care isi manifesta vointa racolând si ignorând preferential doar anumite „adevaruri“ acceptate dintru inceput ca eterne si indiscutabile.
Preponderent, aceste diatribe condescendente si zeflemitoare la adresa altora le auzi din partea celor care, sanatos plantati in teritoriul si substanta lor nationala, constienti de grandoarea lor colectiva (materiala, spirituala ori ambele) si aserviti subiectiv ideii pe care si-o fac despre ea, abuzeaza de aceasta imagine in vârful careia se catara spre a-i scruta pe ceilalti, repetând „evidente“ pe care nimeni nu se mai apuca sa le verifice si care, din generatie in generatie, fac inconjorul planetei asemenea unei faimoase vorbe de duh, sedimentându-se in constiinta universala cu forta unei axiome matematice.
Uite-asa ramâne un fapt comun ca nemtii se trag din Goethe si Mercedez Benz, ca francezii sunt descendentii lui Voltaire si Napoleon, englezii sunt urmasii lui Common Law si ai lui Shakespeare, americanii sunt rudele de sânge ale lui Marilyn Monroe, Kobe Briant si William James, egiptenii s-au nascut in piramide, iar românii, ca sa arate ca nu fura masini si nu dau in cap oamenilor, ii flutura pe Brincusi si Eliade, cu care se identifica.
Judy Jones, the girl in Fitzgerald’s story „Winter Dreams“ (1924), was a woman who „simply made men
conscious to the highest degree of her physical loveliness“
Sudanezii, fiindca nu au parte, precum alte natii, de un pedigree nobil si maiestuos, nici de vedete cu care sa ia ochii planetei si nici de un trecut presarat de laurii unor personalitati care, in genere, acolo unde au existat, si-au luat-o bine pe coaja in tara unde au trait, strâng mâna bucuros celor care ii baga in seama, raspund respectuos la chestionarele ce li se arata, insirându-si mortii si bolile din ultima saptamâna, si se intreaba daca venirea acestor Billy Pilgrim e un semnal ca planeta Tralfamadore pe care traiesc ei actualmente va gravita intr-o zi, asemenea Lunii, in jurul Pâmântului.
Dar, se cunoaste, sunt prea lenesi, indiferenti si spalati pe creier pentru un asemenea efort…
Insa, oricât de nepasatori se arata sudanezii cu destinul lor, eu am nesabuinta sa sustin ca Alberto, italianul, aduce cu Michelangelo cel mult in privinta formei nasului, ca Jorgen, germanul, are in comun cu Hegel câte are cu Hitler, Katarina Witt si Michael Ballack, iar Rudoiu, românul, seamana cu Brincusi exact cât reuseste Eliade sa sara la paralele si Nadia Comaneci sa scrie despre samanism.
Kentucky Flash Flash
Fiindca nu suntem in stare sa spunem cine suntem si ne este teama sa fim luati drept altii, ne masluim identitatea si plagiem profiluri in care, din nu stiu ce motiv, credem ca si cum ne-ar apartine.
Dupa care, insufletiti de puterea deplinei sigurante de sine, ne trezim vorbind: ca ala mangleste, ala este asa, ala se crede…
Stabilim sentinte dupa bunul plac, convinsi ca procedam intr-o maniera stiintifica acolo unde verdictul nu este unul de bun-simt, devenim irascibili când suntem contrazisi si, in general, ne place sa credem ca lucrurile stau asa cum ne convine.
Dar adevarul e ca suntem de o ignoranta ucigatoare si, in nenumarate aspecte, habar nu avem pe ce lume traim.
We have to live with that!
Fly-Eby