La început a fost Cluj-Napoca. Pe 21 martie, Universitatea Babes-Bolyai (prin liderii ei, prin paznici si chiar prin politie) i-a sfidat pe Tinerii Mâniosi si, în consecinta, Joia Mânioasa nu a mai avut loc. De aici tentativa unui occupy. Joia Mânioasa, Tinerii Mâniosi? Daca nu am trai în România, ne-am putea imagina cine stie ce. Sa nu ne lasam însa înselati de anumite denominatii… Mai apoi a venit rândul celor de la Universitatea Bucuresti (solidaritate cu cei de la Cluj?) – Facultatea de Istorie (Amfiteatrul Iorga) a fost luat în stapânire, ocupat. Decanul de la istorie, fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu, i-a lasat pe studenti sa-si faca de cap, sa-si consume energia tineretii. Probabil ca asta a descumpanit un pic, poate ca tinerii se asteptau sa le fie restrictionat demersul, desigur ar fi avut mai mult patos în conditiile unei interventii autoritare. Asa însa s-au adaptat din mers… În fine, sa spunem ca admiram initiativa unor oameni tineri într-o masa româneasca a indiferentei si nepasarii. Putem sa-i aplaudam, o si facem, însa e necesar sa le si penalizam subrezenia adolescentina.
Care ar fi nemultumirile ascunse în spatele unor sloganuri cvasiinfantile de tipul „revendica-ti universitatea“? Sa citam dintr-un articol postat pe platforma CriticAtac (http://www.criticatac.ro/21967 /universitatea-inchis-dumanii-ei/): „Universitatea devine din ce în ce mai disciplinara, atât în ceea ce priveste corpul, cât si mintea studentului. Camere de filmat pe toate holurile, sali închise cu cheia în universitati, accesul permis discretionar în cadrul sediului central, problema separarii caminelor în functie de sex, prezenta unei sectii de politie în cadrul unui camin studentesc (caminul 14 din Hasdeu) sau modul în care paznicii sunt amendati de catre politie pentru ca cineva a mers sa discute (sau, fereasca sfântul, sa faca sex, o activitate în sinea ei reprobabila) cu prietena/prietenul dupa ora 23:00 în camin“. Mda, omenesc, prea omenesc. Locuri comune, de-a dreptul superficiale. Camere de filmat pe holuri, prezenta unei sectii de politie, sexul ca activitate reprobabila? Hmm, astea sa fie problemele în care se zbate universitatea româneasca postcomunista?
Întâmplator am fost de mai multe ori în amfiteatrul Iorga în ultimele saptamâni si, drept consecinta, am avut prilejul sa-i vad pe studenti în exercitiul actiunii. Prima data (era chiar la început, somnolenta nu se instalase, s-a jucat Sub pamânt. Valea Jiului dupa 1989, cu varii discutii înainte si dupa), eu si prietenii care m-au însotit, pe lânga faptul ca am avut onoarea sa-l descoperim pe Claudiu Craciun (un fel de guru al miscarilor de tot soiul), am avut privilegiul sa ascultam vocea studentului. A doua zi urmau discutiile în plen si se propuneau teme. Invevitabil, fara ocolisuri, s-a ajuns la fondul problemei: hartuirea sexuala în facultati, se pare o mare problema a studentelor de azi. Mai mult, o studenta a propus ca la începtul fiecarui curs (de an sau de semestru) profesorul sa informeze clasa la ce bun cursul respectiv si ce relevanta are în conditiile pietei muncii postmoderne. Perplexitate? Înca o data, astea sa fie problemele mediului universitar postcomunist? Aici sa fie miza unor manifestatii care-si propun sa redea universitatea studentilor? Dar ce înseamna a revendica universitatea? Ce sens au toate aceste vorbe, goale de orice continut? Sunt ele în stare sa tina în viata o solidaritate universitara sau mai degraba par niste mode împrumutate trunchiat din alte spatii geografice?
Da, mediul universitar românesc, mediul academic în genere are mari probleme. Dar nu sunt acele probleme identificate de studentii protestatari de azi. Autonomia universitara a facut ravagii, facultatile au devenit fabrici de diplome. În numele unei universalizari a învatamântului superior, paravan pentru transformarea facultatilor în holding-uri care fac un business ordinar cu titluri academice, s-au deschis larg portile universitatilor: pentru bani, doar pentru bani, elevi mediocri au fost înregimentati universitar, si de aici o suma de rele greu vindecabile. Facultati ale Universitatii Bucuresti înscriu studenti cu nemiluita, au fost ani când unele facultati au avut mii de studenti înmatriculati, în logica unui demers didactic tot mai rudimentar, mai gaunos. Probabil ca pasul urmator va fi acela când vom asista la cursuri tinute pe stadioane, oricum salile de cursuri ar trebui sa fie neîncapatoare, la câti studenti exista. În acest context, diploma de licenta s-a demonetizat dincolo de orice imaginatie. Pe piata muncii sunt favorizati aceia care au acces la pãienjenisul de relatii ce-ti permite o slujba cât de cât onorabila. În aceasta chestiune protestararii de azi nu au a reprosa ceva. E liniste totala.
Mai departe, universitatea este într-adevar închisa, în alt sens însa decât cel imaginat de studentii de la Cluj sau de la Bucuresti. Da, este închisa, netransparenta. Este un spatiu al clientelismului gregar. Modul de selectie a resursei umane în cadrul fiecarei facultati în parte tine de un primitivism funciar. Dezgustator este putin spus, daca este sa ne referim la aceasta chestiune particulara a universitatii românesti. Sa meditam un pic la aceasta realitate: facultatile lanseaza la apa mii, zeci de mii de studenti anual (absolventi ai unor programe de licenta, masterat si doctorat). Cu toata aceasta inflatie de absolventi de toate categoriile, la concursurile pentru ocuparea unor functii didactice în facultati, în majoritatea cazurilor, pe un singur loc scos la concurs candideaza un singur om. Mai are rost sa lansam întrebari retorice? Ei bine, nici aici studentii nu-si arata, în protestele lor, nemultumirea.
Am enumerat doar doua mari probleme ale universitatii actuale. Sunt si altele, nu este spatiu aici pentru a le enumera pe toate.
Studentii au însa nemultumiri seci si plate. E optiunea lor. În felul acesta nu vor fi credibili niciodata. O ultima chestiune: în Bucuresti sunt peste trei sute de mii de studenti. Anomia lor este simptomatica, daca 50 de studenti trebuie sa salveze onoarea sutelor de mii de colegi care nu urmaresc decât o diploma, la capatul unui numar cât mai mic de ani de studiu, ei bine, se pare ca zorile normalitatii sunt tare departe…
Autor: AURELIAN GIUGALApărut în nr. 418