Sorin Ghergut, Orice. Uverturi & reziduuri, Editura Pandora M, Bucuresti, 2011, 144 p.
Ciudata dar interesanta optiunea colectiei Pandora M – satelit al editurii Trei – de a inaugura o serie noua de poezie („Cercul Poetilor Aparuti“) cu un autor precum Sorin Ghergut. In primul rand, pentru ca – se vede de la o posta – stilul lui nu seamana mai deloc cu productiile poetice recente si va fi greu de urmat intr-o colectie cat de cat coerenta. Cu suflul lor autenticist si intunecat, douamiistii sunt tot ce poate fi mai indepartat de livrescul extrem al lui Sorin Ghergut. Dominant e, la fel ca in volumul de debut de acum mai bine un deceniu, un exhibitionism lingvistic permanent. Calambururile de tot soiul, intertextualitatea fatisa, nota pregnanta de (auto)ironie, dar si de umor burlesc, l-ar recomanda pe Sorin Ghergut drept un textualist intarziat. Numai ca, departe de a fi purtator al trenei inaintasilor optzecisti (aici, Cosmin Ciotlos se insala), autorul poemelor din „Orice“ reuseste sa-si configureze o sensibilitate aparte.
Un textualism minimalist
Din multe puncte de vedere, pornind de la aceleasi tehnici, poezia lui Ghergut reprezinta o despartire de reprezentantii de varf ai textualismului romanesc. Pana intr-acolo incat se poate spune ca intoarce, mai mult sau mai putin constient, „armele lingvistice“ impotriva lor. Lucru prea putin remarcat pana acum, de la Mircea Horia Simionescu pana la optzecistii Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Florin Iaru sau, de ce nu, Mircea Cartarescu, toti au fost – in contrapondere cu Tel-quel-ismul sau cu Nouveau Roman-ul – mai degraba niste increzatori in puterile nelimitate ale limbajului si in capacitatea lui de a genera sensuri infinite decat niste blazati care-i descopera limitele. Limbajul ca univers compensativ, generator de lumi fabuloase era privit ca o modalitate aproape religioasa de transcendere. De aici, coexistenta pasnica a textualismului romanesc cu epopeea, fantasticul sau oniricul. Chiar cand nu par sa se ia in serios, textualistii autohtoni raman niste preoti ai limbajului care oficiaza de la altitudinea amvonului. In loc sa cedeze initiativa cuvintelor, ei simt nevoia sa-si probeze dexteritatea personala prin intermediul lor. Astfel incat, departe de a descentra umanismul, asa cum se intampla in cultura franceza, fixatia lingvistica reprezinta o expresie forte a eului si o proba a puterii lui de fascinatie.
In schimb, pe Sorin Ghergut il iau cuvintele pe dinainte. Ele nu mai reflecta nici sentimente sau stari rare, nici capacitati artizanale iesite din comun. Daca e vorba tot de o dexteritate aici, e mai degraba vorba de e o dexteritate spontana si dezordonata, pe care insusi poetul si-o denunta ori de cate ori are ocazia. Ghergut gaseste o placere aproape masochista in a-si cataloga fragmentele din „Orice“ (titlul insusi spune totul) drept „inteligent-tembele cantecele“, „versuri aruncate cu lopata“, deopotriva lipsite de sens, sentiment – si, deci, de cap si coada: „O pot tine tot asa, pot scrie, pot continua, fara durere, fara bucurie“. Modelul vizibil al lui Sorin Ghergut nu e scriitorul inspirat, asa cum se intampla inca in mod ciudat la inaintasii optzecisti, ci mai degraba „maestrul de ceremonii“ cool, MC-ul, orchestratorul de „jam sessions“ sau comediantul stand-up. Un textualism minimalist, monden si consumerist (daca ma pot exprima astfel) pune la bataie autorul „Time Out“-ului, pentru care referinte de incredere devin Cheloo de la „Parazitii“ sau MC Solaar. E interesant de observat ca dialogul cu autori clasici sta in intregime sub semnul umorului si al sarjei parodice. Cand rescrie pe Eminescu, Creanga sau Barbu, Ghergut nu face decat sa ilustreze enormul potential al limbajului de a nu se lua niciodata in serios. Daca exista totusi o istorie a literaturii (greu de acceptat pentru sensibilitatea prezenteista a DJ-ului), ea e in totalitate rizibila si absurda. „Nu credeam s-ajung a munci vreodata“, debutul amuzant-socant al unui poem din ciclul „Rigor vortex“ e, poate, cea mai autentica marturisire a acestui textualist mucalit si je m’en fichist. Intertextualitatea n-are nimic grav nici macar atunci cand in joc sunt scriitori afini lui Ghergut, de vreme ce raportarea la ei, de nu la literatura in general, e imaginata sub forma unui meci de fotbal: „Un vers ca lumea nu valoreaza mai mult decat o pasa/ Un stop pe piept, o centrare frumoasa.// dar cui sa pasez, cu cine sa combin?/ name-drop: cu iaru pe stanga, cu cartarescu varf – candva/ mi se parea ca aduce frapant cu van basten – si cu bobe/ la-nchidere/ as spulbera, am spulbera si eurasia si america de sud, nu/ mai vorbesc de africa si oceania/ linia de fund: dumitru crudu, florin dumitrescu, svetlana/ carstean; la mijloc: ioan es. pop, simona popescu, mihai/ ignat. in poarta, victor nichifor“.
Omul birocratizat
Ilogismele, tautologiile, gagurile lingvistice, parodierea deopotriva a genurilor inalte si a stilului popular-mahalagesc ar putea parea „vorbarie curata“ – dupa cum autorul insusi se suspecteaza – daca lui Sorin Ghergut i-ar lipsi capacitatea de a identifica, indaratul lor, stereotipii ale gandirii actuale. Daca pozeaza intr-un Gica-Contra al limbajului, intr-un Pacala al fonemelor si un Tandala al versificatiei, personaj caragialesc care spune totul pentru a nu rosti nimic, e pentru ca numai asa mai poate denunta idealuri birocratice si discursuri consumeriste. Rotitele limbajului se invartesc in gol, adica, tocmai pentru ca mecanismele societatii de azi urmeaza aceeasi logica. Munca, eficienta, viteza sau ordinea sunt toate supuse unui tir de ridiculizari cu atat mai pregnante cu cat ele par involuntare. De citat poemul introductiv al volumului care extinde, printr-o tehnica macrantropica á la Cartarescu (reinterpretata ludic), idealul „ordinii si al curateniei“ la nivel planetar si…placentar: „ordine & curatenie pe intreaga planeta/ ordine & curatenie in toata lumea/ ordine & curatenie in toata lumea si-n toate/ lumile astazi posibile// ordine si curat intre circumvolutiunile mele (s-a lasat)// nicio adiere urat mirosind (cenzurat)// am strans am frecat am spalat// am ranit am greblat// pe balcoane-n sertare-n camari// in lifturi, pe scari, pe trotuare// pe carosabil si in parcari si in parcuri// si in gradini// pe terase si in masini// in trenuri si in avioane// in toate pasajele subterane, in pivnite/ –n metrou, submarine, vapoare/ in paduri, in mari si-n oceane// in rauri, balti si lacuri// (pana ce se ridica dureros o-ntrebare)// ordine si curat ca in uter la mama/ in uter la mama, praf si mizerie-n rest“. Si intrebarea care se ridica tot mai serios din mormanul de cuvinte incrucisate ale lui Sorin Ghergut reflecta, intr-un fel, drama centrala a omului birocratizat. „Ce e de facut cand e ceva de facut?“ reprezinta, sub aparenta redundantei lingvistice, o dilema cat se poate de grava, completata in alt poem printr-o reflectie la fel de nelinistitoare, ce pare o replica la barbianul „vinovat e tot facutul“: „fapta, numele tau e abuz// fapta, vitrega mama fapta“.
Frapanta e de altfel in poezia lui Sorin Ghergut, usurinta – derivata din „usuratatea“ limbajului insusi? – trecerii dinspre juisare spre marasm si dinspre umoristic spre sardonic sau grotesc. Mai pregnant decat in volumul de debut, „Orice“ demonstreaza ca lejeritatea versificatiei si buna dispozitie nu sunt incompatibile cu depresia. Chiar daca par si ele scapate involuntar, ca intr-o ciudata afazie, pur efect de alterare din interior a limbajului, indoielile, frustrarile si angoasele isi fac loc treptat la suprafata poeziei lui Ghergut. Domina astfel, in contrast direct cu larma lingvistica din volum, imaginile imobilitatii, de nu a paraliziei totale. „Traind pierd timp“ sau „toate drumurile noastre au la capete dezastre“ sunt confesiunile unei fiinte a carei stare naturala e stagnarea. Tocmai pentru ca in reificarea prin limbaj chiar moartea e imposibila, poetul poate sa faca, in rarele momente elegiace camuflate si ele in autoironie si in joc rebusistic, un frumos elogiu al trecerii si al imbatranirii: „Ma incanta scurgerea unei singure ore, trecerea a inca o zi/ e inca o inexpugnabila, irevocabila bucurie, un an dus e aproape o juisare, oboseala, centrimetri patrati in plus de/ chelie, epiderma eliberata de tinerete – tot atata glorie, intima glorie, triumf e orice prilej de a spune „s-a terminat“,/ s-a terminat, se termina si se va termina – caci ce a fost e/ desavarsit, e desavarsit numai ce s-a savarsit“.
Din pacate, insa, exista si riscuri in a lasa discursul de capul lui. Caci, in destule cazuri, departe de a crea efectul de juisare sau de angoasa in si prin limbaj, Sorin Ghergut nu reuseste decat sa plictiseasca prin pure vocalize poetice. Fumata si fara sens, pentru a ma rezuma doar la un singur exemplu, e trimiterea bascalioasa la istoria biblicului Iona: „s-a dus la ninive/ aia s-au cait/ Domnul i-a iertat/ si Iona s-a sucarit// a facut galagie/ ca s-a facut de rusine/ a luat un cui ascutit/ si i l-a infipt in roata de la masina“. Mi-ar fi placut, apoi, ca Ghergut sa evite trucurile de tot comune ale textualismului romanesc si mondial, precum referinta fatisa la propriile procedee sau invitarea (ce-i drept, formulata intr-un stil mahalagesc) cititorului de a completa portiunile goale din poem: „Cititorule, pune mana si mai scrie si tu, iti las spatiul alb/ care urmeaza pentru asta, eu iau o pauza, ma opresc ca sa/ comit ceva inavuabil (de fapt, sa ma culc, n-am chef nici de ce rimeaza, cu minim efort, cu „slaba“). Pa, ba“.
Daca nu un volum de prima mana a ultimilor ani, „Orice.Uverturi & reziduuri“ ramane, in schimb, experienta singulara a unui scriitor profesionist, care contribuie decisiv atat la nuantarea fenomenului poetic de azi (cam puternic polarizat in jurul unui dispret autosuficient fata de livresc), cat si la recastigarea cititorilor de poezie. Montajele inteligente, traversate subteran de o unda de moralism subtire, ar putea avea trecere dincolo de publicul strict literar. Nu-i exclus – volumul mentine aceasta promisiune – nici ca tot mixand, Sorin Ghergut sa dea in cartile urmatoare peste acel „suprem calambur“, „de sfarsit de lume“ la care inca viseaza, cine stie…