Stabat Pater dolorosus

Mărturie a ultimului martor al Apocalipsei financiare anunţate în 2008 de prăbuşirea Lehman Brothers, documentarul Master of the Universe (Premiul Academiei Europene de Film, 2014) este o alegorie despre autoamăgirea individului captiv în mirajul propriei puteri. Fereastra prin care se vede lumea, redusă la epifenomene monetare trepidante, este mâzgălită cu cifre şi cu ecuaţii care deturnează macrofenomenul în chingile unei algebre asfixiante, menite, totuşi, în ordinul binefacerilor lumeşti, să legitimeze poziţia de putere a celui care îi fixează şi îi controlează centrul. Conceput ca o expunere neîntreruptă despre funcţionarea sistemului bancar german, în ramificaţii de statistici şi de pronosticuri, documentarul lui Marc Bauder este înregistrarea unui profil uman reprezentat de bancherul Rainer Voss, imperturbabil bonom, dar intransigent şi exact, a cărui imagine se derealizează tocmai prin continuitate şi prin încărcătura sa autistă geamănă. Fără să intervină sau să orienteze prezentarea lui Voss, filmul surprinde contraefectul obţinut prin interpretarea indirectă a conotativului: sala pustiită pe care Voss o străbate, înţesată de cabluri eviscerate din subsoluri, este expresia lumii devastate, intrate în reculegere după ce dezastrul, în fluxuri ciclice şi refluxuri ritmice, a fost întâi evacuat şi numai parţial resorbit. Masa rotundă în exteriorul căreia se sprijină este un îndoielnic pol de putere, desacralizat, concentrat în vid, griurile-şobolan prinse în cocktailuri metalizate scrâşnesc a viaţă depersonalizată, etalonată, iar filmarea în interioare aseptice consonează nu numai cu igiena unui discurs para-normat, ci şi cu o conştiinţă acut-analitică, dar searbădă, care, exprimându-se strict raţional, ajunge să sesizeze răul numai în ceilalţi, fără să-l reflecte vreodată pe acela din sine. La întrebările naive, dar fireşti ale unui interlocutor absent din cadru, dar virtual permanent şi asiduu, legate de familie şi de relaţiile cu odraslele menţionate pasager, se cască o falie discursivă între siguranţa dată de monopolul opticii ştiinţifice şi emoţia umană, genetic salvatoare. Jena lui Voss este elaborată într-un cadru captat din înalt asupra unui parc de copii pustiu, în care se risipesc copaci vestejiţi şi tomnatici, răspuns obturat pentru ceea ce înseamnă constatarea goală de mărturisire a hăului intern. Dubletul vârstelor este intensificat prin imagine, dar şi prin revelaţia admisă numai pe jumătate a lipsei generale de armonie dintre iluzia întreţinută din ambiţie reglementară şi realitatea copleşitoare prin goliciune şi prin amăgire. Jargonul administrării lumii bancare se răsfrânge ca o peliculă care opacizează individul, anulează personalul şi sub-componentele ei afective, abandonând omul în discursuri piezişe despre căpătuire şi alte rosturi lumeşti care întreţin dorinţa abisală de control şi de alură socială. Există un fel de reflecţie în discurs care exclude implicit emiţătorul şi care denunţă alienarea venită din interpretarea brută a lumii din care ne construim. Efectul se intensifică în cadrele telescopate, în care procesul legat de gestiunea internă a Goldman Sachs, proiectat pe un ecran, rămâne fără comentariu, ca o erată revelatorie despre grozăvia pe care omul nu o poate cuprinde într-o singură dizertaţie, dar pe care o denunţă indirect ca sursă ce prinde toate ramificaţiile răului. Excluzând momentul unei vagi mărturisiri a nefericirii, înregistrat ca un compromis necesar-formator, Voss, ins fără ecou, pe cât e lipsit de efuziuni, este filmat aproape mereu în interioare, prinse între obiecte golaşe, artificiale, ca ultimă palpitaţie a unui univers ros, cangrenat, stimulând eroziunea, pe măsură ce o explică în termenii unei dimensiuni conexe, din care se vrea sustras. Procesul de autofagocitare este sugerat şi în cadrele cu oglinzi ce maschează clădirile în care maşinile se întretaie, devorate, apoi, în marja de fier forjat care segmentează soliditatea structurilor conglomerate. Primele minute ale documentarului lui Bauder exclud prezenţa omului, dar expun densitatea cofrajelor şi a carcaselor, a armăturilor din sticle, din metale şi din alte construcţii voit incasabile, sparte numai de o voce din off, conjugate cu un intro despre descărnare şi despre des-fiinţare, ca abandon fizionomic. Dominanta cromatică, fluctuantă între cenuşiu şi opalin, aderă la imaginarul stingerii şi al drojdiilor pigmentare, resturi de magmă după şuvoi. Descinzând dintr-o lume sugrumată de tip Kafka, în care oamenii se coordonează prin limbaje şi îşi identifică corespondenţele strict prin specializări, decupajul lui Marc Bauder este mărturisirea involuntară a pierderii sufletului şi a asistării complezente la răul celuilalt. Întrebarea finală legată de consecinţele pe care le-a avut criza financiară din 2008 denunţă nu atât lipsa de conştiinţă etică a celor instalaţi în pivoţi ai puterii, cât bezna generală care obturează înţelegerea tentaţiilor ce excită voracitatea oamenilor de peste tot şi imposibilitatea recuperării din reflexele care perpetuează riscul. Bauder exploatează subsidiar ideea de exponent, de ins relevant pentru specie, de componentă a genomului în mutaţie, funcţie care se relevă în captarea intermitentă a unor detalii de postură: Voss îşi balansează, la un moment dat corpul, împingând din vârful piciorului un obiect care evocă voluptatea atingerii fatale a unui detonator, ezitând între fascinaţia declanşării haosului şi condescendenţa cu care i-ar contempla efectele. Impulsul teoretic al explicaţiilor lui lasă să se întrevadă în sclipiri satisfacţia ce se autogenerează odată cu captarea şi cu capturarea realităţii în formule controlate, linie grotescă într-o analiză care, debordând de o juisanţă savantă, camuflează slăbiciunea şi ataşamentul faţă de valori tot atât de umane pe cât sunt cele pe care le condamnă şi le consideră responsabile de imprudenţă şi de eroare. Vorbirea decalată faţă de imaginea care surprinde zăpada ce acoperă tihnit oraşul şi brizura ferestrei care taie geamul pe jumătate sublinează, prin tuşe, decalajul omului faţă de fenomenul care l-a generat, atrofierea memoriei originii răului camuflat într-un mecanism care îi include pe toţi, în primul rând pentru că îşi trage materia din toţi. Cantata Tilge, Höchster, meine Sünden, Psalm 51, al lui Bach, reluat din Stabat Mater-ul lui Giovanni Battista Pergolesi devine, prin suprapunere la începutul şi la finalul documentarului, cutia de rezonanţă care, prin amplificarea efectului narativ creat de omul comun, generează sensul alegoric, dând, prin grefă, supra-sensul documentarului ca parabola nu despre un sistem financiar deficitar, ci despre un organism lumesc viciat, injectat cu frică şi cu patimă, acele două păcate de gestiune a fiinţei pe care Voss le defineşte ca war-like experience. Mărturia lui Voss este impermeabilă, totuşi, la conştiinţa acestui ca şi cum, iar aşezarea sa în scenă, fără să fie o punere în scenă, este echidistant ambiguizată de un filtru documentar care înregistrează fără enunţ, într-un lanţ vizual ce-şi include judecăţile – ceea ce documentarul construieşte ca mijloc, sensul reprezentat în interior, deşi lipsit de veleităţile semnificării, îi returnează ca scop. Master of the Universe descrie permutarea discursului de tip mărturie în expresie a mărturisii involuntare – forţa documentarului ca obiect de tranziţie dinspre lumea în care eşti instalat înspre o instalaţie egologică din care individul reflectă lumea, denunţă, implicit, capacitatea imaginii de a-şi tridimensionaliza simbolic suprafaţa.