Primele lucrari de muzeologie româneasca sunt ceva mai recente de un secol. Având în vedere nivelul de dezvoltare a muzeografiei românesti, din epoca în care se întemeiau primele muzee deschise în cladiri edificate anume pentru ele, putem spune ca nu stateam nici mai bine, nici mai rau decât majoritatea tarilor europene. Ba chiar, daca avem în vedere contributia unor personalitati precum genialul Grigore Antipa (un vizionar, în ceea ce priveste rolul muzeelor în societate, un om care si-a depasit cu mult epoca) ori Alexandru Tzigara–Samurcas, putem spune ca, în anumite privinte, ne situam în avangarda gândirii muzeologice de pe vechiul continent. Sigur, dupa Primul Razboi Mondial, era evident ca majoritatea muzeelor românesti existau în conditii penibile si ca erau prea putini specialistii care se puteau constitui în vectori de directie pentru muzeografia nationala. Coriolan Petranu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga si Dimitrie Gusti au reusit sa se situeze pe aceste pozitii, încercând sa pastreze muzeele românesti în sfera de modernitate europeana.
Momentul de ruptura, din pacate, s-a produs în clipa în care s-a lasat Cortina de Fier. Atunci specialistii români au fost nevoiti sa citeasca manuale de muzeografie traduse din rusa, destinate mai degraba unor diletanti. Anii de totala stagnare s-au prelungit pâna prin 1964, când si-a facut aparitia „Revista muzeelor“, o publicatie care a preluat ceva din entuziasmul ce punea, încet dar sigur, stapânire pe societatea româneasca, în speranta ca odata cu ceea ce parea a fi o noua declaratie de independenta a României, tara scapa si de regimul comunist, nu doar de opresiunea sovietica. Nu a fost sa fie atunci, dar entuziasmul muzeografilor s-a pastrat intact, întretinut de reorganizarea administrativ-teritoriala a tarii, din 1968, care a dus la înfiintarea muzeelor judetene si la reorganizarea unui sistem national al muzeelor. În spiritul acelor vremuri, au aparut primele lucrari serioase de muzeologie, datorate unor profesori precum Radu Florescu si Corina Nicolescu, oameni cu vasta cultura si cu viziune contemporana cu ceea ce se întâmpla pe plan universal. Chiar daca nu a scris decât extrem de putin, unul dintre cei mai cultivati oameni pe care i-au dat muzeele românesti, în secolul trecut – ma refer, evident, la Iulian Antonescu –, a reusit, prin lectiile sale de muzeologie aplicata, sa impulsioneze crearea si dezvoltarea noilor muzee. Oameni precum Gavrila Simion, care a reusit aproape din nimic sa constituie la Tulcea (e drept, cu ajutorul unei echipe de exceptionali specialisti, pe care i-a sprijinit sa îsi dezvolte aptitudinile, si pe care i-a promovat, cu generozitate) unul dintre cele mai importante muzee judetene din România (actualul Institut de Cercetari Eco-Muzeale), au pus în aplicare ceea ce parea a fi un plan inteligent pentru înaltarea muzeelor si pentru aducerea lor la standarde contemporane cu ceea ce se petrecea în Vestul Europei. Atunci când ceea ce parea a fi „primavara de la Bucuresti“ a luat sfârsit, când muzeografii nu au mai fost lasati sa participe la reuniuni internationale, când banii pentru achizitii au fost taiati, când caloriferele au înghetat în salile de expunere, iar muzeografii au fost trimisi sa vânda martisoare la coltul strazii, pentru a-si merita salariile, tot ceea ce se construise cu efort si speranta a fost în pragul prabusirii complete. În aceste conditii, a fost un adevarat miracol faptul ca, desi nu mai era posibila publicarea unor lucrari serioase de muzeologie (era preferata, în schimb, propaganda), în 1979, a fost posibila aparitia traducerii lucrarii revolutionare a lui Kenneth Hudson, „O istorie sociala a muzeelor“.
Dupa trecerea fierbintelii „revolutionare“ a anilor 1990-1992, atunci când lucrurile au reînceput sa se aseze, se poate constata reluarea aparitiei lucrarilor de muzeologie. Desi un savant precum Radu Florescu a continuat sa publice, desi au aparut lucrari foarte interesante, scrise de numerosi specialisti, mai mult sau mai putin tineri, cel care se afirma, cu pregnanta, drept un adevarat continuator al gândirii profesorului Radu Florescu este Ioan Opris. Cu o putere de munca greu de egalat, aproape omniprezent la evenimentele cele mai importante din viata muzeelor, fie ca ele se desfasoara la Galati sau la Baia Mare, la Suceava sau la Craiova, coordonând lucrari doctorale si sprijinind „lansarea“ profesionala a unor foarte tineri colegi, din toate colturile tarii, profesorul Opris s-a afirmat, dupa ce a fost directorul adjunct si apoi directorul Directiei Muzeelor si Colectiilor (atunci când aceasta functiona ca institutie publica), director al Muzeului National Cotroceni, director general în Minister si cercetator la Muzeul Satului, ca secretar de stat în Minister, reconstruind, practic, întregul sistem normativ si organizational al protejarii patrimoniului cultural national. Beneficiind de o documentare imensa, construita cu migala, pe parcursul întregii sale cariere, a publicat, în ultimele doua decenii, câteva carti inconturnabile pentru oricare cercetator în muzeologia româneasca: „Istoria muzeelor în România“ (1994), „Transmuseographia“ (2001), „Donatii si donatori“ (2005), „Muzeosofia“ (2006), „Provocarea noilor muzeologii“ (2008) si „Managementul muzeal“ (2009) – aceasta, fara a mai aminti alte volume dedicate istoriei nationale, care se constituie în rezultate ale cercetarii istorice si de arhiva, sau puzderia de articole publicate în mai toate anuarele de specialitate din România, precum si în numeroase publicatii ocazionale.
Cea mai recenta carte a sa, „Colectionism, Muzeologizare, Patrimonializare“, a fost lansata recent la Bucuresti si la Golesti (Muzeul Viticulturii si Pomiculturii a fost unul dintre finantatorii lucrarii, alaturi de Muzeul National de Istorie a României), fiind publicata de catre una dintre editurile ce pare a se fi specializat în sustinerea proiectelor editoriale legate de patrimoniul cultural: Oscar Print. Pentru ca tot vorbim despre editura, trebuie sa observam ca volumul, masiv, elegant, cartonat, are aspectul unui album de lux, calitatea tiparului, precum si layout-ul lucrarii fiind absolut ireprosabile (acesta din urma, ca si coperta, sunt creatia lui Mihai Bozgan). Tocmai de aceea, nu am înteles de ce cartea nu beneficiaza de o caseta tehnica, incluzând nu doar codul CIP al Bibliotecii Nationale, ci si numele celorlalte persoane care au contribuit la aparitia ei. Chiar daca are unele stângacii în exprimare, este foarte bine ca volumul beneficiaza de un rezumat în limba engleza (traducerea a fost asigurata de Monica Bîra). Ne plângem, adeseori, ca autorii români nu sunt citati în nici una dintre lucrarile de specialitate aparute peste hotare. Atâta timp cât vom continua sa publicam exclusiv în româna, nimic nu se va schimba!
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 414