125 de ani de la nasterea lui Nikos Kazantsakis
„Va multumesc, o, zei, ca necazurile mele cad ploaie!“, scria cu orgolioasa umilinta creatorul lui „Zorba“ si al „Odiseii“ moderne Nikos Kazantsakis (1885-1957), scriitorul si omul cu caracter tare ca piatra, având in spate si, as zice, in gena o istorie de multe milenii si o mitologie a marilor intemeieri ale umanitatii. In esenta, nu altceva avea sa exprime un alt scriitor celebru al secolului XX, Alexandr Soljenitin, rememorând „Binecuvântata fii inchisoare, ca ai existat in viata mea!“. Kazantsakis nu a cunoscut experienta gulagului. A trebuit sa reziste insa multor adversitati si cabale, care, departe de a-l ingenunchea, i-au facut si mai clare steaua calauzitoare, destinul, misiunea. Din ceea ce as numi (auto)biografia sa sui generis, „O viata in scrisori“, reiese ca – intelectual de stânga fiind – a cunoscut si el prigoana. Fiindca intoleranta, cruzime, crima au existat si exista si la stânga si la dreapta. In ambele parti sunt si ingeri si demoni. Au triumfat insa luciditatea si curajul lui Ulise, dar si sufletul de luptator si cuceritor romantic al lui Don Qiujote intrupate in marele cretan, care, asa cum o atesta corespondenta sa, si-a supus in fiecare clipa judecatii lucide, reci, atât existenta, traita cu incrâncenare, ca o competitie in primul rând cu sine, dar si opera, cele doua fiind, de altfel, de neconceput una fara alta. Un principiu al sau este ca nobletea asumarii unei competitii nu sta doar in actul angajarii, ci si in calitatea concurentilor, a reperelor la care te raportezi.
In tinerete, când mai mult studia, pentru Nikos Kazantsakis concurentii erau scriitorii – „ceilalti scriitori m-ar mânca de viu, dar eu am sa-i intrec pe toti“ – anuntând un self made man, de tipul românului Titu Maiorescu. „O sa le arat magarilor de Vienezi ce e un român“, nota in jurnalul sau, pe care avea sa-l tina cu o consecventa invidiabila pâna la sfârsitul vietii, adolescentul Maiorescu, elev la Theresianum. Mai apoi, adversarul lui Kazantsakis au fost timpul, eternitatea si, fireste, propriul demon. Intr-o scrisoare catre prietenul sau Pandelis Prevelakis, datata aprilie 1950 si expediata din Antibes, scriitorul ii marturiseste ca il preocupa un mare proiect: „E vorba tot de o tema arhicunoscuta, numai acestea imi plac. Ma straduiesc sa le reinnoiesc, sa actualizez cât pot simbolurile care tin de vesnicie. Intocmai cum procedau si cei vechi. E si lucrul cel mai greu“. Fiindca, postula fratele mai mic al lui El Greco, cum se considera: „Cine a incalecat un tigru nu mai poate altfel“. Era vorba de vasta epopee lirica „Odiseea“, cuprinzând 33 333 de versuri a câte 17 silabe, pe care avea sa o scrie in nu mai putin de sase variante. O neostoita lupta cu perfectiunea: „Cred ca tot sufletul meu, intreaga flacara si lumina pe care am putut sa le scot din substanta ce ma alcatuieste sunt exprimate in «Odiseea»“.
Doua sunt cuvintele ce revin aproape obsesiv in confesiunile lui Kazantsakis: urcus si singuratate. Acesta din urma este numit, rostit in spaniola: soledad. Cel care a scris „Hristos rastignit a doua oara“ (titlu magnific!) face elogiul singuratatii. Singuratatea ca un drog, dar si ca o conditie a creatiei si a performantei. 442 de epistole din corespondenta sa sunt adresate celui mai iubit si mai statornic prieten, Pandelis Prevelakis, „acoperind“ o perioada de 31 de ani. Expediate din diverse zone si orase ale planetei, ele vorbesc despre oameni, peisaje exotice, despre prietenii care i-au marcat existenta, precum cea cu Panait Istrati, sau despre Eleni, incomparabila sa sotie. Frecvente sunt referirile la miturile care ii nutresc spiritul, literatura si cu care se afla intr-o speciala si mai ales fecunda intimitate. Peste toate, irezistibila chemare si graba de a se intoarce in singuratatea scrisului. Vorba unui prozator român: „De murit si de scris, mori si scrii numai singur!“. O alta posibilitate nu pare sa existe.
Kazantsakis are nu numai obsesia urcusului, ci si vocatia lui. In „Raport catre El Greco“ (initial isi intitulase aceasta cu totul originala scriere memorialistica „Scrisoare catre El Greco“), el marturiseste: „…viata mea particulara are o valoare foarte relativa si numai pentru mine. Pentru nimeni altul. Singura valoare pe care i-o recunosc este lupta: sa urce din trepta in trepta ca sa ajunga cât mai sus, cât o tin puterile si indârjirea, in vârful pe care mi-a placut sa-l numesc: Privire Cretana“.
Prietenia lui Kazantsakis cu Panait Istrati a intrat in legenda. Corespondenta arunca lumini mai mult decât revelatoare asupra acestei prietenii. Pare ca ceea ce-i apropia erau nu doar asemanarile, ci, as spune, tocmai deosebirile dintre acesti mari scriitori si prieteni. Despartirea petrecuta la un moment dat, departe de patriile lor, in Estul nesfârsit si enigmatic (sa ne amintim de butada lui Churchill: „Rusia este un mister invelit intr-o enigma“!), dupa ce au cunoscut la fata locului realitati politice si sociale fata de care au reactionat cu totul diferit, potrivit structurilor lor „polare“, paradoxal nu i-a instrainat, ci i-a apropiat si mai mult. Constiintele lor se intâlneau undeva intr-un punct inalt. „Strigatele“ cu care se chemau peste mari si tari sunt de un dramatism coplesitor. Ultimul a fost al lui Kazantsakis si venea catre „fratele sau intru Ulise“ tocmai de la Tokio, infiorându-ne prin premonitia ce o contine: „More Panatinaiki!“. Trimis la 2 aprilie 1935, mesajul a ajuns la destinatie dupa ce Panait Istrati iesise pe „usa cea intunecata“…
Devenit deja un scriitor cunoscut in Europa, Istrati girase, asa-zicând, inceputurile „continentale“ ale confratelui sau, despre care avea sa spuna mai târziu: „Este cel mai mare om pe care l-am intâlnit in viata mea si e un scriitor pe lânga care eu nu fac nici cât unghia de la degetul cel mic“. Kazantsakis ii aduce, la rândul sau, lui Panait Istrati, om-flacara, cum il caracteriza intr-o emotonanta scrisoare din1933, acest tulburator elogiu: „Daca vei pleca de pe acest pamânt, pamântul se va raci neinchipuit de mult“.
Faptul ca il poti admira pe unul mai mult asazicând rational, iar pe celalalt mai mult cu inima, mi se pare, pâna la un punct, firesc. Se spune ca un „clasic“ revolutionar, intrebat pe care dintre doi mari poeti, Esenin sau Maiakovski, il pretuieste mai mult ar fi raspuns: ca om pe Esenin, ca revolutionar pe Maiakovski. Dar unde este limita dintre ratiune si suflet?! Si cum poate fi deosebit revolutionarul de om?!
Ori de câte ori vorbim despre Panait Istrati, ne vine in minte acea vestita „Spovedania unui invins“. A fost el un invins? Dimpotriva, ca si ilustrul sau prieten, este, in fond, un mare invingator. In noua „Odisee“ a lui Kazantsakis („Cred ca salvarea mea din puct de vedere spiritual depinde de Odiseea. Daca va trai Odiseea, voi trai si eu“), Ulise, parasind Ithaca unde cu milenii in urma il lasase fericit Homer, isi reia calatoria. Dupa multe peripetii, la sfârsitul epopeii, ii convoaca pe prietenii si camarazii raposati, barbati, credinciosul câine, ca si pe femeile pe care le-a iubit. Ca la o a doua Inviere, toti ies din morminte la chemarea stapânului, iar acesta cu vocea-i tunatoare da semnalul de plecare: „Sus pânzele copii! Sa pornim inainte de a ne ajunge vântul Mortii!“.
Pe corabia lui Ulise, arca a Timpului si metafora a Destinului, calatoresc si cei doi mari prieteni: Nikos Kazantsakis si Panait Istrati.