Alexa Visarion, Spectacolul ascuns, Editura Buna Vestire, Blaj, 2010
Actorul si misterul sau
Renumitul regizor, scenarist si profesor, conducator de doctorate la Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale“ din Bucuresti, Alexa Visarion a fost aplaudat calduros în Sala „Ion D. Sîrbu“ a Teatrului National „Marin Sorescu“ din Craiova pentru o conferinta seducatoare despre actor si misterul sau.
Cunoscut în tara si în strainatate, unde a pus în scena un numar impresionant de spectacole teatrale (în România, peste o suta), dar si prin filmele regizate, Alexa Visarion s-a facut apreciat si în calitate de cercetator stiintific, participând la mai multe proiecte si acumulând numeroase premii în tara, dar si peste granita, printre altele în Spania, Italia sau fosta URSS.
Cu certa vocatie oratorica, dar si cu accente ex cathedra, ne-a cucerit prin alocutiunea sa expresiva si de substanta, cu exemplificari semnificative din teatrologia româneasca si universala, dar si cu imagini proiectate din filmele în regie proprie, precum „Înghititorul de sabii“ sau „Înainte de tacere“. Climaxul prelegerii a fost desigur bine gradat si orientat spre complexitatea si fabulosul lumii teatrului în general si a actorului în special.
Regizorul a pus pe taraba, la dispozitia publicului interesat, unele dintre cartile sale: „Cortina de cuvinte“ (2007), „De la Ziditorul la Zidirea“ (007) si „Spectacolul ascuns“ (2010) teza de doctorat revazuta si adaugita, prima data publicata la U.N.A.T.C., în cadrul proiectului de cercetare „Teatrul fara speranta“ (2002).
Spectacolul ascuns
Alexa Visarion pune acest studiu sub egida unor cugetari universale de mare profunzime, inserate ca motto-uri: „Orice arta finita deriva din arta infinita“ (Niculaus Cusanus), „– Ce face lumea, domnule?/ – Se-nvârte si se roade!“ („Timon din Atena“) si altele la început de capitol. Putem pune alaturi si o cugetare auctoriala desprinsa din text despre dramaturgia shakespeariana care sta la baza acestui studiu: „Shakespeare este creatorul unui tratat de histrionism uman pentru o scena planetara“.
Printr-o maieutica bine asumata, autorul formuleaza în primul capitol întrebari inteligente prin care ajunge de-a lungul cartii la adevaruri pe masura, referitoare la dominantele intrinseci ale operei Marelui Will: „Este Timpul cel care dezvaluie opera shakespeariana? Este Publicul cel care provoaca descoperirea? Este Cercetatorul, eruditul, specialistul, cel care, prin analiza, releva dimensiunile inedite? Sunt creatorii spectacolului (regizorul, actorii, scenograful, compozitorul) cei ce renasc de fiecare data textul? Este Întâmplarea – conjunctura –, cea care descifreaza altfel? Sunt alte opere vechi si noi, emblematice, ghidul complementaritatii creatoare? E Plictiseala – forta persistenta si universala, arma reînnoirii? E Necunoscutul cosmic etern curentul care schimba perspectivele în „citirea“ vazuta si auzita a dramaturgiei lui Shakespeare? E însasi Opera energia ei vitala, sursa re-crearii semnificatiilor?“. Înterogatii irefutabile care asigura geneza cartii, dupa propria marturie a autorului: „Cartea de fata se naste din aceste întrebari-calauza a (sic!) caror raspunsuri nu sunt altceva decât nedesavârsire creatoare, taine, incertitudini interogative, dialog transcultural…“.
Alexa Visarion, cunoscator launtric al spectacolului teatral, considera ca exista un spectacol ascuns ca suport al marturisirii, ca o calauza, o speranta pentru salvarea spiritului. Într-o fraza sintetizatoare descifreaza specificul teatrului shakespearian în care sunt integrate teatrul epic, analiza sociala, cruzimea rituala, introspectia: „Fara sinteza, fara complicitate. Stau una lânga alta, contradictorii, ireconciliabile“. Îl ia complice pe Peter Brook, cel care afla în teatrul lui William Shakespeare contrariile – „comicul, si popularul, cerebralul si vulgarul, rafinatul si brutalul“ –, într-o întâlnire si o întrepatrundere exemplare.
Apelând la o extinsa si docta documentare, beneficiind de un spirit cultivat, pus în slujba unei analize si sinteze inexorabile, Alexa Visarion, practician si teoretician specializat în domeniu, întreprinde o radiografiere în profunzime, sui-generis, a teatrului marelui dramaturg universal. Investigheaza cu metodele cercetatorului stiintific componentele imanente ale imperiului shakespearian: ecoul timpului, autocratia masculina în tandem cu solitudinea feminina, noptile regilor, performance art în „A douasprezecea noapte“, ambiguitatea happy-end-ului si magia scenica din „Furtuna“; negritudinea, burlescul si „Othello dell’arte“; Mabou Mines – „Regele Lear“, plurifocalitatea shakespeariana… asa cum reiese din capitolele cartii.
La Shakespeare se poate vorbi, dupa Hans Sedlmayr, despre eliberarea de caracterul obligatoriu al timpului existential istoric si despre statornicia lui într-un prezent trinitar, în care toate dimensiunile timpului fiinteaza deopotriva în bogatia prezentului. Iar, dupa profesorul Datta, Shakespeare transcende toate timpurile, nationale si culturale, universul lui putând fi asimilat în orice epoca, natiune si cultura. Desi în universul shakespearian relevam o autocratie masculina în conformitate cu ordinea universului, unde masculinul reprezinta principiul antropologic, umanul prin excelenta, totusi, femininul împlineste principiul natural, cosmic, fiindca „barbatul-om este legat de natura, de cosmos prin femeie, în lipsa femininului el ar fi rupt de sufletul lumii, de pamântul mama“ (Nicolai Berdiaev). Asertiunile variate sunt desigur centrate pe concluziile desprinse din opera marelui dramaturg. Astfel, deducem ca suprema autocratie masculina este sublimata prin aura regalitatii. Coroana este telul suprem al luptelor pentru suprematie, nu de putine ori sângeroase, iar pentru atingerea acestui tel nimic nu-i poate sta în cale pretendentului la tron, nici chiar gradele de rudenie. Detronarile se petrec îndeosebi noaptea. De aceea Alexa Visarion reliefeaza, în capitolul „Noptile regilor“, modul cum Shakespeare îsi lasa regii (Henric V, Richard III, Henric VIII, Richard II, Henric IV etc) prada înfrângerii ce vine odata cu zorile.
Firul logic al expunerii eseistice expresive este urmarit cu claritate si subtilitate în acelasi timp, autorul neezitând sa uziteze de mijloace de exprimare literare, dar si filozofice. Ideea centrala a cartii, ascunderea spectacolului în existenta, strabate ca un laitmotiv întregul studiu: „Tinem o oglinda în fata… Oglinda priveste viata, o patrunde, obligându-i pe oameni sa se arate în timpul trairii. Dar vietuirea e miscatoare, fluida, confuza, misterioasa. Oglinda shakespeariana nu desluseste doar chipul, ci si natura vietii tainuite în el. O oglinda a existentei reflecta ceea ce este dincolo de suprafata vizibila, rostul necunoscut al miscarii pe care o numim viata. Complexele legaturi sociale din spatele suprafetei vazute, dar si dinamica atomului de energie umana se unesc într-o densitate compacta ce cuprinde întreaga existenta simultan“.
Teoreticianul si practicianul conlucreaza armonios si eficient în transvazarea elementelor dramatice fundamentale, explicite si implicite, încapsulate în dramaturgia lui William Shakespeare, cât si modalitatile de punere în scena. Surprinde profesional, printre altele, tendinta de înnoire a miscarii teatrale actuale relevând atributele pe care le propune Performance Art, derivate din artele vizuale, dar si din teatrul de avangarda. Performerul creeaza „o succesiune de efecte auditive si vizuale cu corpul, miscari si cuvinte care contribuie la „un colaj abstract sau asociativ“ în locul unei actiuni dramatice“, iar pentru a largi „capacitatea de autoexpresie, performerul, fara a cauta sa prezinte vreun personaj, va adopta o „persona“ pentru a explora diferite genuri si tipuri de sexualitate, diferite etnii si pozitii sociale“.
Sunt stipulate succint aspecte din nasterea (pe la sfârsitul anilor ’70) si devenirea trupei newyorkeze Mabou Mines care reprezinta, în calificarea autorului, un model de teatru avant-garde prin scris, joc actoricesc, regie, productie, tehnologie si colaborare. Interesant de aflat este ca aceasta trupa a pus în scena într-un mod original „Regele Lear“, cu o distributie numeroasa si un decor opulent. S-a lucrat dificil, din lipsa de fonduri, spectacolul functionând trei ani ca teatru-lectura pâna la premiera de la New York din 1990. Inovarile operate de regizorul Lee Breuer au fost surprinzatoare prin schimbarea de sex a protagonistului Lear, devenit un matriarh, a fiicelor lui în fii, a Bufonului în transsexual.
Într-un capitol spre final, Alexa Visarion, pentru a demonstra plurifocalitatea shakespeariana, se bazeaza pe asertiunea lui Roland Barthes care considera ca pentru a asimila un text clasic cu opera deschisa trebuie respectata natura pluralitatii sale, iar a interpreta un text dramatic „nu înseamna a-i da un sens (mai mult sau mai putin determinat, mai mult sau mai putin liber), înseamna, dimpotriva, a aprecia din câte pluralitati e faurit“.
În periplul sau elansat spre elucidarea unor multiple unghiuri si piste de interpretare teoretica si scenica a dramaturgiei shakespeariene, autorul acestui studiu solid apeleaza la numerosi teatrologi universali de renume, printre care unii deja enuntati: Hans Sedlmayr, Peter Brook, Roland Barthes, Adalbert Stifter, Orson Welles, Jan Kott, Helen Gardner, George Banu, Martin Esslin, David Thaker, Erich Fried, Denis Bablet, Ralph Berry, Charles Marowitz, ceea ce dovedeste asiduitatea, specializarea si acribia indeniabila a cercetatorului.
Pe unii dintre cei numiti mai sus Alexa Visarion i-a cunoscut direct în numeroasele sale participari la stadii de documentare si studiu, workshop-uri, sesiuni stiintifice si dezbateri în SUA, Mexic, Anglia, Polonia, Germania, Israel, Italia, China, Rusia, Elvetia, Canada, Grecia, Islanda, Serbia, Brazilia, Ungaria, Bulgaria, Franta.
Cartea „Spectacolul ascuns“, semnata de Alexa Visarion, este una convingatoare pentru expunerea docta si atractiva, bogat documentata, adresata tuturor iubitorilor de teatru în general si de teatru shakespearian în special.