Sari la conținut

Sophós Agassi sau despre cum ura devine iubire în tenis

Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Apărut în nr. 535

Andre Agassi a afirmat că urăşte tenisul, că întreaga viaţă l-a urmărit acest sentiment nenorocit. Şi, mărturisind aşa ceva, i-a înfuriat pe mulţi. Fatalmente, iar Andre ştie asta, deşi n-a urmat înalte şcoli sau n-a trecut prin cabinetele
psihanaliştilor, ura în sine nu există. Ea, ura, este mai mereu însoţită de iubire. Mai grav este că una fără cealaltă nu prea se poate. Şi, urând tenisul, adică acel tenis impus de Mike Agassi, tatăl mai cumplit decât un Padre padrone al fraţilor Taviani, Andre a găsit resurse, chiar dacă după douăzeci şi unu de ani de carieră, să definească partea pozitivă a simţământului ce-l leagă de sportul alb.

După înfrângerea din turul III al US Open din 2006, în faţa obscurului german Benjamin Becker, atunci când, contrar tradiţiei, i s-a permis de către organizatori să adreseze cuvântul mulţimii, deşi era învins, Agassi a spus: „Tabela de scor arată că astăzi am pierdut, dar nu spune nimic despre ce am câştigat. De-a lungul ultimilor douăzeci şi unu de ani am descoperit loialitatea: iar voi m-aţi încurajat pe terenul de tenis şi în viaţă. Am găsit inspiraţia: când eram la pămînt, în clipele mele cele mai grele, voi mi-aţi oferit tăria să mai sper. Şi am mai descoperit şi generozitatea: şi asta pentru că mi-aţi îngăduit să mă sprijin pe umărul vostru ca să-mi pot realiza visul – un vis pe care, fără susţinerea voastră, nu l-aş fi împlinit niciodată. În aceşti douăzeci şi unu de ani v-am descoperit pe voi, oamenii din public, şi îmi este clar că o să vă port amintirea în suflet până la capătul zilelor mele“.
Şi, apoi, privindu-i pe cei câţiva tenismani prezenţi în vestiarul stadionului central de la Flushing Meadows ca să-l aplaude, Agassi se gândeşte, în acel miez de noapte new-yorkeză şi în plină vară indiană: „Un singur bărbat rămâne deoparte şi refuză să aplaude. Îl privesc cu coada ochiului. Stă sprijinit cu spatele de perete, având o expresie pierdută pe faţă şi ţinându-şi încordat braţele strânse la piept. E Connors. În prezent îl antrenează pe Roddick. Sărmanul Andy! Dar asta mă face să râd. Nu pot decât să admir faptul că Jimmy Connors este el însuşi, mereu şi întotdeauna, că nu se va schimba niciodată. Şi poate că aşa e bine. Poate că ar trebui să rămânem întotdeauna fideli nouă înşine, coerenţi cu felul nostru de a fi. Mă întorc şi le spun celor câţiva jucători veniţi să asiste la retragerea mea: Băieţi, o să tot fiţi aplaudaţi la viaţa voastră, dar nici un ropot de aplauze nu va fi mai important decât cel venit din partea celor asemenea vouă! Sper din inimă că o să vă bucuraţi de astfel de aplauze la finalul carierei voastre. Vă mulţumesc. Bun rămas. Să aveţi grijă unii de alţii!”.
Amintirea păstrată de Agassi retragerii sale îl are în prim-plan, şi nu întâmplător, pe Jimmy Connors. Acesta este un campion aparţinând altei generaţii, fiind un personaj deloc simpatic marelui tenisman din Vegas. Însă altceva este important. Un om care urăşte ceva sau pe cineva nu poate gândi şi nici nu poate vorbi aşa cum a făcut-o Agassi în acele clipe. Cu tăria unei asemenea evidenţe, nu trebuie să trăieşti nici un Damasc pentru a înţelege ce simţământ complex, subtil şi sofisticat a nutrit Andre Agassi faţă de tenis. Un sentiment pe care jucătorii profesionişti de astăzi mă cam îndoiesc că-l încearcă prea des – şi atunci sigur nu la aceste cote neverosimil de înalte. În plus, Agassi, dacă este capabil să urască, atunci ştie să şi iubească, ba chiar şi să ierte – pornind de la faptul, decisiv, că înţelege. Relaţia lui cu „Jimbo” Connors nu s-ar putea spune că este una prea serenă, dar acest lucru nu-l împiedică pe veteranul Agassi, aflat pe pragul retragerii, într-un moment festiv pentru sine, să priceapă psihologia fostului mare campion al anilor ’70-’80. Ba chiar şi să-l admire pentru consecvenţă, previzibilitate şi stabilitate pe Jimmy, cel care, orice s-ar spune, este egal cu sine în orice împrejurare, oricând, oriunde. Andre nu spune că este cel mai bun lucru din lume – această monotonie comportamentală, dar nici nu pretinde că ar fi ceva rău, respectând astfel dreptul la diferenţă al oricui. Mai mult, aş adăuga eu, Connors nu aplaudă şi nu se arată solidar pentru că el însuşi a trecut prin drama retragerii – şi ştie cât de greu este. Este exact clipa când nu ai chef de nimeni, când nu-ţi arde de speech-uri şi de exuberanţe retorice. E mai bine să fii singur şi retras, ca un animal bolnav care-şi aşteaptă fie însănătoşirea, fie moartea, într-o demnitate autistă ori instinctuală. Însă o asemenea gândire nu este în nici un caz de condamnat – iar Agassi o ştie cel mai bine…
Dar iată şi un alt argument textual în favoarea înţelegerii cum grano salis a afirmaţiei lui Agassi cum că urăşte tenisul. Campionul american notează: „Tenisul este sportul în care vorbeşti cu tine însuţi. Nici un alt sportiv nu vorbeşte atât de mult cu sine precum o fac tenismanii. Dacă aruncătorii de minge din baseball, jucătorii de golf şi portarii de soccer îşi vorbesc pe tăcute, tenismanii, spre deosebire de aceştia, nu doar că-şi vorbesc, dar în plus îşi şi răspund. În tensiunea meciului, ei par nişte bieţi nebuni rătăciţi în parcul public: declamă, înjură şi poartă ample polemici cu propriul lor alter ego. De ce fac asta? Pentru că tenisul este un sport prin excelenţă al singurătăţii. Doar boxeurii ar putea înţelege singurătatea jucătorilor de tenis, dar până şi aceia îşi au în apropiere masorii şi antrenorii. Ba până şi adversarul constituie pentru boxeur un fel de tovarăş, cineva pe care-l pot lovi şi împotriva căruia pot mârâi. În tenis îl ai în faţă pe adversar, schimbi mingi cu el, dar nu-l atingi niciodată şi nici nu-i vorbeşti vreodată, nici lui şi nimănui altcuiva. Regulamentul îi interzice tenismanului până şi să-i vorbească antrenorului, chiar dacă acesta se găseşte pe teren. Unii ne compară solitudinea cu cea a unui alergător de fond, dar mi se pare ridicol să gândeşti aşa. Atletul poate simţi prezenţa şi poate chiar mirosi transpiraţia adversarilor săi. De multe ori ei sunt chiar la câţiva centimetri distanţă. În tenis suntem pe o insulă. Dintre toate sporturile inventate de om, tenisul se apropie cel mai mult de singurătatea închisorii, ceea ce atrage de la sine obiceiul de a vorbi de unul singur”.
Nici că se poate atitudine mai respectuoasă faţă cu esenţa sportului alb decât aceste gînduri ale lui Andre Agassi despre singurătatea jucătorului de tenis. Ele dezvăluie nu numai un ins reflexiv, o personalitate total absorbită de natura activităţii pe care o săvârşeşte la pragul de sus al performanţei, dar şi un suflet sensibil, atent la nuanţe şi dornic să înţeleagă de ce anume ceva este precum este. E un început de ontologie tenisistică, dacă acceptaţi forţarea notei. Oricum, mi se pare evident că Agassi pricepe imens de mult din ceea ce se întâmplă în jurul său, pe teren şi în lumea dimprejur. Nu e doar un pachet de muşchi care loveşte mingea şi aleargă, ci şi un talent meditativ, un creier analitic şi un scriitor ce-şi refuză identitatea. Rar mi-a fost dat să citesc rânduri mai pertinente despre esenţa tenisului decât aceste însemnări din autobiografia americanului.

Etichete: