José Saramago, „Calatoria elefantului“, traducere de Mioara Caragea, Iasi, Editura Polirom, 2010.
In anul 1551, regele João al III-lea al Portugaliei decide sa-i ofere un dar varului sau, arhiducele Maximilian al Austriei. Numai ca darul e mai putin obisnuit chiar si pentru acea vreme: nici mai mult, nici mai putin decât un elefant! Prin urmare, Solomon, caci asa se numeste pachidermul destinat a fi impresionantul cadou regal, va trebui sa faca o cel putin la fel de impresionanta calatorie de la Lisabona la Viena, impreuna cu mica suita ce-l insoteste si mai ales impreuna cu Subhro, ingrijitorul sau. Soptindu-si la tot pasul câte ceva unul celuilalt, intr-o limba stiuta doar de ei doi si dusa la perfectiune de lungii ani de singutatate care-i apropiasera asa de mult, incât, adesea, puteau comunica doar prin semne, Solomon si Subhro vor strabate pe jos, la pas, intreaga Portugalie, pentru a ajunge la Valladolid, vor pluti pe mare pâna la Genoa, vor porni mai departe, spre Venetia, apoi vor trece Alpii si vor ajunge la Innsbruck la inceputul lui 1552, pentru ca, ulterior, sa calatoreasca din nou pe apa, de asta data pe Dunare, pâna la Viena. Acesta este, in mare, subiectul romanului lui José Saramago, „Calatoria elefantului“, publicat in anul 2008. Dupa cum se vede chiar si dintr-o prezentare succinta, cartea nu pare a impresiona printr-un conflict spectaculos, nici prin personaje numeroase si nici prin temele predilecte ale literaturii contemporane: nici urma de scene de sex, de episoade de violenta, ori de prelungite dezbateri de idei intre protagonisti extrem de aplecati spre problematica filosofica. Cu toate acestea, „Calatoria elefantului“ este un roman care se citeste pe nerasuflate si cu placere, nu doar pentru ca avem de-a face, din nou, cu consacratele procedee ale lui Saramago (suprimarea punctuatiei si utilizarea ironiei muscatoare), ci si pentru ca, pastrând de la un capat la altul aparenta unei lecturi de delectare, calatoria lui Solomon are darul de a spune mult – si multe – nu doar despre Portugalia si Europa secolului al XVI-lea, ci si despre lumea in care traim si despre câteva probleme esentiale ale oamenilor de pretutindeni.
In plus, pe parcursul textului, ne dam seama ca, la fel ca si in multe dintre creatiile sale anterioare, de la „Memorialul Mânastirii“ sau „Istoria asediului Lisabonei“ si pâna la „Anul mortii lui Ricardo Reis“, José Saramago refuza sa stabileasca o granita foarte clara si foarte bine marcata intre realitatea istorica si fictiune, intre actul rememorarii cu accente personale si naratiunea cu note mitice. De altfel, dupa cum autorul insusi a subliniat – desigur, ironic – in repetate randuri, nu este deloc intâmplator faptul ca in spatiul cultural iberic se foloseste acelasi cuvânt, „historia“, pentru a exprima atât semnificatiile istoriei, cât si pe acelea ale naratiunii… Prin urmare, calatoria elefantului, moment atestat de documentele istorice ale vremii, este punctata, in romanul scriitorului portughez, cu numeroase detalii ce tin de domeniul fictiunii, precum si cu date ale realitatii epocii, cititorul având in fata, deopotriva, o excelenta reconstituire a imaginii faptelor istorice, dar si a monumentelor arhitecturale aflate pe drumul de la Lisabona la Viena. Pregnanta acestor detalii este evidenta mai cu seama câta vreme Solomon si insotitorii sai calatoresc prin Portugalia. O Portugalie prezentata in toata splendoarea, dar si in tot primitivismul localitatilor de provincie, al moravurilor ori al mijloacelor rudimentare de transport. Insa intotdeauna privita cu o simpatie pe care, de asta data Saramago nu-si da osteneala sa o ascunda deloc, romanul fiind si o expresie a modului in care laureatul Premiului Nobel pe anul 1998 a ales sa se raporteze la acel sentiment specific ce defineste lumea portugheza, si care cuprinde doze variabile de dor si de nostalgie, cunoscut ca „saudade“…
Cu câte ceva din aparenta stiintifica a lui W. G. Sebald si din subtila organizare compozitionala a prozei unui Italo Calvino sau Georges Perec, José Saramago creeaza, in „Calatoria elefantului“, o fabula postmoderna, in care una dintre intuitiile excelente ale autorului este un soi de relatare pseudo-istorica, pe care critica literara a apreciat-o mai cu seama pentru „accentuata impresie anistorica“ pe care o ofera cititorului, printr-un straniu efect de trompe l’oeil care actioneaza la nivelul scriiturii. Fara indoiala, istorisirea epopeicei calatorii a lui Solomon rezista si nu plictiseste nici o clipa mai ales prin tehnica digresiva a autorului, Saramago cautând – si gasind! – nenumarate ocazii pentru ca, pornind de la pretextele oferite de dificultatile drumului sau de complicatiile unei astfel de calatorii, sa rosteasca raspicat multe si mari adevaruri ale lumii in care noi insine traim ori ale unei Portugalii confruntate cu realitatile unui prea putin asezat inceput de mileniu. Cu un zâmbet sarcastic, ni se spune cum, ajuns in fata altor stapâni decât cei cu care fusese obisnuit in insorita (prea insorita!) Lisabona, Subhro are marea surpiza de a i se schimba numele. De ce? Ei bine, tocmai pentru ca integrarea sa intr-un nou mediu sa fie mai usoara!… Astfel ca el devine Fritz, la fel cum Solomon devine, la rândul sau, Soliman. Fara indoiala, orice calatorie reprezinta si o initiere pentru oricine o intreprinde – mai ales daca o face la pas, asemenea eroilor din acest roman, având, deci, suficienta vreme sa mediteze la cele mai diverse probleme – si sigur ca schimbarea stapânului implica si o serie de noi obiceiuri ori manii. „Dar nici chiar asa!“, par a spune Subhro si Solomon, descumpaniti de noile identitati pe care le primesc ca pe niste haine de imprumut, dar pe care, data fiind situatia, nu au cum sa nu le accepte. Cu bucurie, cum altfel – chiar daca bucuria e, asemenea multor lucruri de pe aceasta lume, doar aparenta… In acest context, este clar ca multe dintre cele mai simple ori obisnuite sau, daca nu, macar explicabile reactii ale fostului Solomon si actualului Soliman devin adevarate miracole. Mai mici sau mai mari – in functie de numarul de martori si de amploarea manifestarilor elefantului, cum ar fi câtiva pasi mai grabiti pe care ii face, spre stupoarea insotitorilor sai, ori exprimarea bucuriei cu un vajnic sunet de trompa, care-i uluieste pe toti cei prezenti. Mai mult decât atât, momentul in care uriasul pachiderm ingenuncheaza cu piosenie (cum altfel?…) in fata sfintelor relicve de la Padova ori acela când salveaza un copil imprudent intrat, practic, sub picioarele sale, reprezinta supremele dovezi ca elefantul are ceva divin. Doar nu intâmplator seamana el cu Ganesa, zeul indian cu cap de elefant, dupa cum incearca Subhro sa le explice, la un moment dat, portughezilor. Care, ca orice europeni rationalisti si sceptici, vor reactiona previzibil, afirmând ca astfel de zei tin de apanajul povestilor. Desigur, le da dreptate Subhro, la fel ca si acel zeu european care a murit si a inviat a treia zi… Dar Solomon – pe când inca se mai numeste asa si nimeni nu se gândeste ca ar putea sa i se spuna altfel – e capabil si de veritabile acte de tandrete si de intelegere, caci, in clipa despartirii de escorta sa portugheza, la granita de la Castel Rodrigo, ii mângâie cu trompa pe soldatii care inca se mai speriau de prezenta lui, luându-si, in felul sau, ramas bun de la ei si de la o tara pe care, vrând-nevrând, ajunsese sa o considere a sa.
Ajungem, odata cu acest amanunt, la inca unul dintre aspectele de care Saramago este interesat in cel mai mare grad, si anume realitatea portugheza a acelei epoci – si, deopotriva, a epocii noastre; diferentele fiind, mai des decât ne-am imagina, mult mai mici decât aparentele lasa sa se intrevada… Caci, in secolul globalizarii, Saramago indrazneste sa scrie un roman portughez prin excelenta, nu doar prin tematica ori prin protagonisti, ci mai cu seama prin atitudinea pe care el insusi, ca autor, o manifesta de la inceputul si pâna la sfârsitul cartii. Astfel, fara sa idealizeze, el ofera, totusi, o imagine privilegiata a spatiului lusitan. Care, cu toata canicula, cu toata lipsa de initiativa a locuitorilor, este cel mai frumos de pe pamânt… Lucru care se vede clar mai ales in mult prea recea – din toate punctele de vedere! – Viena. In plus, portughezii, (in ciuda unor accese de spaima pe care le au oamenii din satele de pe ruta pe care o urmeaza suita lui Solomon in fata uriasului elefant ori a unor comice manifestari ale ipocriziei si falsei piosenii…), sunt preferabili austriecilor. Dovada si blândetea inteleptului elefant – cu adevarat demn de numele pe care-l poarta acasa! – când un preot zelos dar lipsit de har si de intelegerea fenomenelor care depasesc limita propriului sau nas incearca sa-l exorcizeze, stropindu-l cu apa pe care nici macar nu-si mai daduse osteneala sa o sfinteasca. Insa Solomon isi da seama de tertip si de mica inselatorie, drept pentru care il pedepseste cu blândete filosofica pe slujitorul Domnului, atingându-l cu trompa… Fineturi care, la Curtea din Viena vor fi apreciate, fara indoiala, insa pe care nimeni nu va dori sa le vada repetate intr-un alt cadru decât cel portughez… Iar noul Soliman va intelege si asta, nu degeaba calatorise el atât si nu degeaba vazuse atât de multe lucruri si cunoscuse atât de multi oameni, dintre care unul e un rege lusitan care nu mai are ce face cu un elefant care mânânca prea mult, iar altul e un arhiduce austric care nu prea stie ce sa faca cu un astfel de cadou neobisnuit…
Romanul lui Saramago nu include oarecum asteptatul happy-end pentru o astfel de istorie adevarata. Si nu are nicio morala, desi pastreaza din prima si pâna la ultima pagina nuantele de fabula ironic-intelectuala. Soliman va muri dupa doi ani, la Viena, iar la Lisabona va ajunge vestea mortii lui Solomon. Fritz, fostul Subhro, va pleca si el din aceste locuri atât de diferite de toate celelalte unde traise pâna atunci. Dovada, daca mai era nevoie ca, dupa cum subliniaza Saramago in epigraful cartii, „mai devreme sau mai târziu, ajungem cu totii in locul unde suntem asteptati“. In cazul lui Solomon, in literatura.