Deschiderea spre noutate
Puţine festivaluri din lume au conştiinţa acută a autoreferenţialităţii precum cel al Filmului Elveţian de la Soleure. Merg de mai mulţi ani pe malul râului Aar, în frigul acela helvet, pe cât de ameninţător, pe atât de învăluitor în tandreţea lucidităţii lui tipice, pe care îmi îngădui să o admir de fiecare dată. Festivalul acestui an continuă ceea ce ce ei numesc Experienţa Soleure. Sărbătoarea la ei nu este sărbătoare dacă nu are aderenţă la realitate şi dacă nu se diminuează pornirile laudative. În plus, pe prim-plan a trecut orientarea către realitate, în căutarea stării sufleteşti a personajelor, cu grija de a lumina toate faţetele Elveţiei de azi. Spunea foarte direct doamna Christine Beerli, preşedinta Societăţii elveţiene a Zilelor de la Soleure: „Jos clişeele. Trăiască realitatea“. Spre a ajunge la acest nou îndemn, ca să nu-i spun slogan, s-au parcurs câteva etape: de la dorinţa cineaştilor anilor ă80 de a deveni celebri şi bogaţi, la deceniile video-ului şi ale noilor tehnologii.
Identitatea vizuală a acestui cinema al lucidităţii s-a cristalizat de-a lungul unei jumătăţi de secol, încercând să depăşească momentul pregnant politic al începuturilor (1966), spre a se apropia cât mai mult, cu sinceritate, de problemele oamenilor. Tânăra noastră colegă, jurnalist şi critic, Seraina Rohrer, directoarea „Zilelor cinematografice soleuriene“, ne amintea că festivalul a trecut de la 20 de filme programate în 1966, printr-o iniţiativă locală, la 200 de titluri, în 2015, în vreme ce mica broşură, ce se voia un program, a tot crescut, spre a ajunge la peste 400 de pagini. Avem astăzi o adevărată platformă a filmului elveţian, prezentat în toate componentele sale. Ca orice ziarist conştient de limitarea profesiunii sale, Seraina Rohrer se întreba, şi ne chestiona cu discreţie, asupra liniilor de evoluţie ale unui festival, în fapt ale unei cinematografii, obligată să se preocupe de ambalajul ei numeric, singura soluţie spre a salva patrimoniul cinematografic şi a putea oferi cinematecilor, festivalurilor, universităţilor de mâine şansa de a le oferi materialul de lucru. Ce putem face, totuşi, cu filmele vechi nerecuperate la timp şi imposibil de arătat în săli? Cât de mult să ne grăbim spre a salva ce se mai poate salva?
Este un lucru la care se poate gândi orice critic şi istoric de cinema. Poţi afla informaţii online (en ligne), dar ai nevoie de film, de imagini, de poveste. Până unde te poate duce o cercetare asupra unei teme? Vrei să studiezi filmele Alpilor elveţieni? Şi se oferă o şansă. Recunosc a nu fi avut răgazul să verific, deşi am toată încrederea în astfel de ingrediente documentaristice elveţiene. Faptul că ni se sugerează să căutăm acest lucru pe un site CH.FILM e ceva ce ar trebui să dea de gândit şi altor cinematografii. Elveţienii, precauţi, prudenţi, responsabili, cum îi ştim, dar şi intreprinzători, inspiraţi şi capabili financiar şi mental, îşi pun asemenea probleme înaintea altora. Neliniştea lor nu este nicidecum de ignorat.
Subiecte apreciate de elveţieni
Ceea ce mai sus numeam Experienţa Soleure ţine tocmai de ceea ce înseamnă o strânsă relaţie între subiectul cinematografizat şi publicul său actual. Este un fel de a ipostazia calitatea elveţiană, dar nu în sensul vechi, epuizat, ce i s-a dat cândva termenului, ci, dimpotrivă, tocmai racordându-l la actualitate, la interesul celui care intră în sală. Ficţiuni, documentare, filme experiementale ori de animaţie se supun acestui principiu, de a prinde viaţa din diferitele regiuni (cantoane) ale Elveţiei. Prix de Soleure exprimă cel mai exact acest sentiment al apartenenţei la o lume reală, pentru care ceea ce contează este umanismul, şi nu e deloc un cuvânt fetiş, o iluzie ideatică ori, cu atât mai puţin, tezistă. Elveţienii fac acum tocmai acele filme (au intrat în program şapte documentare, ceea ce indică un coeficient pregnant de a asigura conectarea la realitate), dar şi lungmetraje artistice preocupate de anvergura umană a subiectului, fie şi acceptând o anumită coloratură cantonală, regională, autohtonă. De expresie germană, franceză sau italiană, aceste producţii respectă un principiu unitar şi umanitar, anume cantonate în peisajul social, cotidian, familial. Filmele plasează omul în contextul existenţei sale imediate, ferindu-se să divagheze.
În sala plină de la Landhaus nu m-a mirat să percep o impresionantă aderenţă a publicului la cele întâmplate pe ecran. În ultima seară s-a acordat aici Premiul oraşului Soleure, deşi mai aşteptat, de înţeles, mi s-a părut a fi fost Premiul publicului, anunţat în aceeaşi conjunctură festivă de final. Sunt distincte aceste paliere, dar ele comunică prin vasele unei sensibilităţi autentice, valide, ca să spun aşa. Doar trei membri a avut juriul: o regizoare, născută la Zürich, cu studii filologice, autoare de documentare, dar şi de lungmetraje artistice, o scriitoare născută în Serbia, cu o multiplă biografie artistică, trăind în Elveţia conjunctura unei vocaţii plurivalente, preocupată de tema migraţiei, şi un avocat de elită, născut în 1946, la Biel, nu departre de Soleure, excelent vorbitor. Are şi un premiu Cicero pentru cel mai bun discurs politic, dar îmi este greu să găsesc o comparaţie, un echivalent cu tot felul de indivizi chemaţi, pe la noi, de nuştiucine să argumenteze şi să înmâneze asemenea premii. Acest domn Moritz Leuenberger este cel mai bun avocat al artei filmului pe care mi l-aş putea imagina. Un spectacol el însuşi.
Desigur, degeaba aduc eu elogii acestei triplete, dacă premiul oferit nu m-ar convinge. Dar, iată, au ales tocmai acel subiect fierbinte, tratat cu luciditate helvetă, indirect elogiind astfel exprimarea lui cinematografică. Prix de Soleure revine unui cineast canadiano-elveţian, binecunoscut cinefililor români. Cu ani în urmă Nicolas Wadimoff a realizat un film cu actori români, pe un subiect de actualitate la acea vreme, dar şi astăzi. Clandestini (1997) avea pe generic actori români, printre care şi Simona Măicănescu, dar şi câţiva neprofesionişti inspirat aleşi. Şi filmul de acum premiat la Soleure – Spartiates –, aduce o temă fierbinte. Într-o periferie a oraşului Marsilia Yvan Sorel, fost campion al Franţei, înfiinţează un club de arte marţiale, încercând să educe tineretul sportiv al cartierului în numele respectului şi al toleranţei, cultivând astfel altceva decât resentimente ce oricând ar putea scăpa de sub control. La festivitatea de premiere regizorul nu a putut fi prezent (plecase între timp la Montreal pentru o filmare), dar cei din echipă i-au adus portretul (imens) pe scenă, mulţumindu-i şi felicitându-l astfel. Trebuie notat că Prix de Soleure este cel mai bine plasat financiar în palmaresul festivalului elveţian de pe malul râului Aar – 60.000 de franci elveţieni. Pentru a-l vedea, târziu în noapte, ne-am mutat la o altă sală, la Cinematograful Palace.
Imediat după festivitatea de premiere am asistat, la Landhaus, la proiecţia unui alt film încununat cu un premiu, cel al publicului. Era de aşteptat ca subiectul care a întrunit opiniile localnicilor să fie unul din viaţa reală, cum şi subliniam la începutul acestor însemnări. Tema bătrâneţii, a familiei, dar şi a singurătăţii se află în centrul acestui subiect cu doi bărbaţi la vârste înaintate. Hans se simte tot mai singur după dispariţia soţiei, fiul lui dându-l întrucâtva uitării. Prietenia cu un om de vârsta lui, Willi, îi mai alungă supărarea, însă presentimentul dezolării persistă. Cu inserţiile lui documentare filmul este trist, deşi plin de un indeclinabil tonus al lucidităţii. Este ceea ce impresionează în povestea aici prezentată – firescul unui sentiment al solidarităţii.
Coproducţii cu români
Nici la această ediţie, a 50-a, festivalul nu a renunţat la una dintre secţiunile importante – cea consacrată coproducţiilor elveţiene cu alte ţări. Este vorba chiar şi de acele filme unde participarea helvetă este minoritară. În alţi ani am întâlnit pe afişul festivalului numele lui Cristi Puiu, al Ruxandrei Zenide, al lui Alexandru Iordăchescu şi al altora. Acum, prin Podurile din Sarajevo, ecranul de la Soleure a reamintit elveţienilor numele celui care a studiat la Geneva, Cristi Puiu, episodul semnat de acesta fiind unul dintre cele mai apreciate, alături de numele unui elveţian celebru, Jean-Luc Godard. Şi Meraviglia de Alice Rohrwacher, cu Maria Alexandra Lungu într-un rol principal. Premiat în 2014 la Cannes, filmul vine să adauge o filă importantă în tematica cinematografică a familiei.
Soleure – în turneu
prin şase oraşe elveţiene
O noutate în felul de a acţiona al unui festival naţional cum este cel de la Soleure – iniţierea unui turneu. O parte dintre titlurile proiectate la ediţia jubiliară încep, în aprilie 2015, spre a continua până în prima jumătate a lui mai, un periplu prin şase oraşe: Lausanne, Geneve, St-Gall, Basel, Berna şi Zürich. Manifestarea este complexă. Nu doar filmele se întâlnesc cu spectatorii, ci, în cazul producţiilor recente, şi realizatorii. Cu toţii, producători, realizatori, interpreţi se deplasează în sălile de cinema. Este o experienţă particulară, cu un caracter inedit în peisajul elveţian. Numărul lor nu este prea mare. Sunt filme diverse. Unele au valoarea unor borne ale istoriei cinematografului din ţara cantoanelor. Altele sunt exponenţiale pentru un gen anumit.
De altminteri, în seria acestor activităţi omagiale speciale, remarcăm diverse puncte de vedere, unele relevante pentru destinul filmului elveţian. Iată, între alte câteva exemple concludente: celebra publicaţie franceză Cahiers du cinéma a propus o dezbatere consacrată câtorva filme, doar trei. Ele au marcat, de fapt, evoluţia artei filmului în Elveţia. Sunt semnate de trei nume emblematice, din generaţii diferite: Jean-Luc Godard (Lettre à Freddy Buache), Freddy M. Murer (Hohenfeuer) şi Ursula Meier (Home).
