A avut loc, la începutul lunii iunie, o noua editie a Conferintei de la Montréal, eveniment imaginat si sustinut de 17 ani de catre Power Corporation, multinationala miliardara controlata de una din familiile cele mai bogate din Canada, Desmarais. Conferentiar vedeta: Jean-Claude Trichet, presedintele Bancii centrale europene. Subiectele abordate: economia, noile tehnologii, sanatatea, energia, comertul si dezvoltarea durabila.
Nimic nou în acest gen de întâlniri ritualice în care mai marii, bogatii si puternicii lumii discuta totul si nimic cu convingerea, altminteri justificata, ca salvarea capitalismului, ca si propria lor salvare, depinde numai si numai de ei. Recuperarea îngrijorarilor lumii, prizoniera neputincioasa a sistemului, e totala. Discursurile oficiale sunt atât de bine rodate de la o întâlnire la alta, comunicatele de presa atât de încurajatoare, directiile preconizate pentru a regasi certitudinile, puritatea, fascinatia si necesitatea eternitatii capitalismului convulsionat de crize endemice atât de evidente încât misterul de ce nu s-a facut nimic pâna acum si de ce probabil nu se va face niciodata parea de nepatruns. Adevarul în circulatie de câtva timp ar fi ca, din neglijenta, din distractie, din prea multe si profunde convingeri, factorul „socuri neasteptate“ într-un sistem rational, pragmatic, fundamental financiar si strict controlat, în care ideologia joaca un rol nesemnificativ, n-a fost pâna mai ieri luat în consideratie. Ameteala prilejuita de triumful asupra a ceea ce a fost luat drept comunism a trecut mai repede decât s-a dorit si azi, vrem, nu vrem, ne avertizeaza stapânii lumii cu o luciditate cinica, a venit în sfârsit vremea sa stim ce ne asteapta.
Am ales în acest sens din multimea interventiilor pe cât de grave pe atât de lenifiante de la întâlnirea amintita câteva consideratii ale conferentiarului vedeta. Criza, dupa parerea lui, si nu numai a lui, a demonstrat ca economia mondiala nu avea ceea ce îi trebuia pentru a rezista socului produs de manevrele frauduloase ale pietei financiare si cu atât mai putin socurilor care, fatalitate de neînlaturat, vor avea alte origini si vor continua sa se manifeste. Ele ar putea veni de oriunde: evolutia fulguranta a tehnologiilor, schimbarile cauzate de mondializare, factorii geopolitici sau catastrofele naturale de genul celor recente din Japonia. „Trebuie sa fim pregatiti pentru orice“, avertizeaza presedintele Bancii centrale europene. Ar reveni guvernelor necesitatea de a initia reforme susceptibile de a amortiza socurile viitorului si bancilor si oamenilor de afaceri, care dau deja semne de nemultumire, datoria, de a le accepta. Piata financiara mondiala, ca si economia mondiala, n-ar fi retinut însa nimic din zilele sumbre ale toamnei 2008 si ar fi fost cazul ca puterile publice sa atraga atentia sectorului privat: „suntem mult mai vulnerabili decât ati crezut“.
S-ar fi întâmplat asa ceva în Europa, unde austeritatea se combina cu îndatorarea excesiva a statelor si anumite masuri de ameliorare a mecanismelor de guvernare economica au fost luate. Grecia este exemplul cel mai flagrant. O situatie dificila, daca nu catastrofala printre tarile dezvoltate traverseaza si Statele Unite, datorii enorme, inflatie, somaj. Dar pretutindeni în lume problema cruciala a momentului este modul în care se pot frâna deficitele fara ca timida repriza economica sa fie stopata. Obiectiv dificil de atins în perspectiva zilei în care datoriile suverane vor ajunge la scadenta si va trebui gasite solutii fara a sacrifica obiective vitale, cum sunt sistemele de sanatate si de educatie.
Nu trebuie sa fii cine stie ce observator pentru a conclude ca România se gaseste de mult în viitorul amenintator ce-i asteapta pe altii. Numeroasele socuri ale trecutului de douazeci si unu de ani de dezmat capitalist si cele ale prezentului la care s-a adaugat dezmatul reformelor irationale au transformat-o cu o violenta rara într-un soi de oglinda a viitorului lumii. Avem si noi fuduliile noastre.
13 iunie 2011