Mulţi oameni pun degradările din viaţa societăţilor de azi (descompunerea tradiţiilor, atrofierea simţului civic, debusolarea educaţiei etc.) şi neajunsurile (alunecarea în autoritarism, manipularea sistematică, expansiunea indiferenţei etc.) în seama globalizării şi, fiind vorba de un proces cu viitor incert, devin sceptici. Ei percep în mare că a avut loc o schimbare a lumii, care a dat „societatea globalizată“, dar nu mai întrevăd o schimbare capabilă să reanime speranţele. Chiar aşa de sumbru arată viitorul? Eu cred că sunt şi alte semne. Pentru a ne lămuri că există un dincolo al actualei globalizări este nevoie însă de o analiză precisă (şi nu de simple reacţii de insatisfacţie!) şi de vorbirea la obiect (în locul amestecării lucrurilor!). Numai aşa vom avea alternativă la abordările deja ideologizate, în care se vorbeşte aproximativ şi se explică infim, şi care, în loc să lămurească lucrurile, le fac mai stranii decât sunt.
Să observăm din capul locului că „societatea globalizată“ a rezultat din înlăturarea barierelor vamale şi a altor oprelişti tradiţionale la circulaţia bunurilor, serviciilor şi persoanelor între state. Această înlăturare, venită – spre deosebire de modernizare, care avea premise religioase – din raţiuni de valorificare economică, a pus oamenii în contact mai mult decât oricând odinioară. Câtă există în clipa de faţă, această societate a rezultat din globalizările ce au avut loc deocamdată în economie, comunicaţii, cunoaşterea ştiinţifică, educaţie, securitate.
Conform conotaţiei consacrate a globalizării, este vorba de o societate în care s-au aplicat – administrativ, politic şi, prin implicaţie, cultural – o seamă de definiţii de precizare, limitative şi limitate ca orice asemenea definiţie, ce alcătuiesc la un loc un sistem. Este vorba de definiţii ce ne scot din dicţionarele ştiinţelor sociale clasice şi ne duc în cu totul altă direcţie: a) piaţa globală este regulatorul unic al activităţilor; b) competiţia este condiţia dezvoltării nu numai a economiei, ci şi a societăţii, sub toate aspectele – instituţii, cultură, conştiinţa de sine etc.; c) economia este obţinere a profitului cu resurse cât mai ieftine şi decizii autonome ale producătorului; c) statul este instrument al sporirii competitivităţii propriilor produse pe piaţă; d) cultura este contribuţie la intensificarea valorii adăugate a produselor; e) libertatea este manifestare neîngrădită a iniţiativei individuale; g) natura este simplu material pentru prelucrări indefinite; h) psihicul este ansamblu de operaţii cognitive, iar educaţia este formare de competenţe.
Putem evalua aceste definiţii de precizare într-un fel sau altul. Unii văd în ele un pas înainte (căci s-ar face mai operaţionale folosirile acelor termeni), alţii văd ceea ce definiţiile amintite exclud (de pildă, piaţa naţională este ignorată, cooperarea din societate este desconsiderată, statul drept cadru al formării voinţei politice nu mai contează, cultura ca articulare a sensurilor îşi pierde sensul, educaţia pentru valori este suspectată etc.). Aceste definiţii sunt însă de luat în seamă aşa cum sunt, înainte de orice interpretare, dacă vrem ca evaluările pe care le facem să poată susţine decizii chibzuite.
Există, se ştie prea bine, o critică articulată a globalizării. Nu mă gândesc aici la acea reacţie difuză, cu informaţii îndoielnice („străinii ne iau totul“, „nu mai este nimic naţional“, „natura vine uzurpată“ etc.) şi fără de criterii limpezite (nu se ştie dacă globalizarea este criticabilă deoarece propriile prestaţii sunt necompetitive sau ea este în sine ceva de privit critic) şi, de fapt, fără de consecinţe. În afara, bineînţeles, a unui bavardaj despre globalizare ce trece ca perpetuă lamentare, într-o atmosferă de neputinţă a organizării! Mă refer la critica ce a atins trepte de conceptualizare precise şi a luat forma unor argumentări sistematice, peste care nu se poate trece fără pierderi.
Este vorba de analize ale unor investigatori şi gânditori de prim-plan, ale căror argumente nu sunt tratate cu indiferenţă de către decidenţi. Aceste analize urcă de la acuzarea captivităţii faţă de existent în noile condiţii de viaţă (Habermas, 1984) la tematizarea viitorului (Innerarity, 2008), de la interogarea pieţei nu doar ca schimb de mărfuri care au valoare, ci şi ca schimb de valori (Stehr, 2007), de la recuperarea democraţiei ca manifestare a „bunului-simţ“ (Boudon, 2006) la restabilirea cadrului naţional pentru democraţie (Mannent, 2006). Critica globalizării oferă deja mijloacele conceptuale de ridicare deasupra realităţii din jur reabilitând componenta normativă a vieţii oamenilor: de la recuperarea „contractului social“ ca origine a instituţiilor (Rawls, 2001), trecând prin plasarea „decenţei“ ca prealabil al valorilor (Margalit, 2012), a „demnităţii umane“ ca temelie a drepturilor şi libertăţilor (Böckenförde, 1991), a „persoanei“ ca centru al societăţii (Reale, 2003), la „democraţia deliberativă“ (Habermas, 1993). Critica globalizării a dat mai nou alternative conceptualizate la „societatea globalizată“ – de la investigaţiile franceze ale „rezilienţei“ actuale a comunităţilor (2009), trecând prin „istoria viitorului“ (Attali, 2006), readucerea în atenţie a „iubirii“, ca alternativă la neodarwinism (Ratzinger, 2009), şi a lui „homo ethicus“, ca întregire a lui „homo economicus“ (Cohen, 2012), la „societatea empatică“ bazată pe reconsiderarea accepţiunii devenită curentă a „naturii umane“ (Rifkin, 2011). În conceperea relaţiilor internaţionale avem recent trecerea de la exaltarea „lumii plate“ (T.H. Fiedman, 2006) la „lumea curbată“ (Smick, 2009), de la diagnoza „dezorganizării“ (Durand, 2013) şi a „dereglării lumii“ (Maalouf, 2009) la identificarea configuraţiei noilor „puteri ale viitorului“ (Schmidt, 2006), a noii configuraţii a lumii (G. Friedman, 2009) şi la reafirmarea nevoii de a revitaliza cadrul cooperării ce a precedat globalizarea (Kissinger, 2012). Aceste analize de înaltă calificare merită să fie luate în seamă, căci într-o lume a oamenilor care se încredinţează în decizii nu numai intereselor de moment, habitudinilor şi reflexelor, ci şi temeiurilor raţionale, argumentele pe care le aduc sunt peremptorii. Tocmai de la degradări, neajunsuri şi de la asemenea analize ce indică ce nu se poate atinge în globalizarea existentă şi, totodată, germenii ce anunţă noi evoluţii este de plecat în explorarea lumii ce vine.
Globalizarea a etalat avantaje, a adus degradări şi neajunsuri şi prezintă germeni ai schimbării, încât va trebui gândit ceea ce vine după ea. Nu este viaţă demnă de a fi trăită nici doar cu prezentul, cum se vrea de către ideologiile curente ale globalizării, nici numai în trecut, cum vrea tradiţionalismul, nici doar în viitor, cum îndeamnă utopismul. Cultura veritabilă îşi înfige rădăcinile în prezent, foloseşte construcţiile trecutului şi aruncă sonde în viitor. Sincronia cu viaţa umană ea nu o poate realiza fără conceptualizări ce refac unitatea gândirii trecutului şi viitorului pe suportul prezentului. Să admitem că trecutul este, în mare, cunoscut. Care este însă viitorul previzibil, ce urmează, de fapt?
Spre a preveni orice neînţelegere, se poate spune că „societatea postglobalizată“, ce capătă deja contur în diferite locuri din lume, nu doar prin analize de felul celor amintite, ci şi prin măsuri ce se adoptă deja în multe locuri, nu reinstalează, cum s-ar putea crede, barierele dintre comunităţi, persoane, culturi, state. „Societatea postglobalizată“ nu-şi poate permite să ignore enormele avantaje ale globalizării: aceasta a scos din izolare comunităţile şi oamenii şi i-a făcut părtaşi potenţiali la bunurile acestei lumi pe scară fără precedent. Globalizarea nu este în fapt soluţia la orice probleme şi nu promite paradisul, dar a făcut ca pentru foarte mulţi oameni tema „vieţii izbutite“ să aibă sens, după ce a eliminat sărăcia şi frustrările ei. Aşa cum odinioară „libertatea de conştiinţă“, adusă la consacrare juridico-filosofică de Mendelsohn, şi „drepturile omului şi cetăţeanului“, consacrate de constituţia americană şi de declaraţiile Revoluţiei Franceze, s-au răspândit pe tot globul, globalizarea rămâne o achiziţie ce poate fi oprită sau întoarsă din înaintarea ei, ca orice realizare umană (cum ne spune Greenspan, 2005), dar nu mai poate fi scoasă de pe agendă. Ca extindere a orizonturilor de viaţă şi acţiune, ea nu mai poate fi anihilată din memoria culturală a umanităţii şi va fi mereu măcar o năzuinţă.
Dar globalizarea în forma deja atinsă are un „după“. Ceea ce vine după această globalizare înseamnă schimbări sub alte aspecte, care sunt, orice s-ar spune, hotărâtoare pentru natura unei societăţi. Astfel: a) piaţa rămâne regulatorul acceptat al activităţilor atunci când este vorba de generarea de produse mai multe şi mai bune, dar încetează să fie regulator acolo unde este nevoie de cooperările ce fac posibile comunităţile şi soluţiile mai bune; b) competiţia pe piaţă rămâne condiţia dezvoltării economiei, dar pentru dezvoltarea instituţiilor şi a altor domenii, ca şi pentru democratizare şi dezalienare, intervin alte mecanisme; c) economia include în activitatea de producere relaţia cu cumpărătorul; d) statul revine la funcţiile iniţiale derivate din contractul în vederea „vieţii bune“ a fiecărui cetăţean; e) libertatea este reunită cu responsabilitatea pentru consecinţele comunitare ale acţiunilor; f) noi resurse culturale – datorate cooperării în administrare, solidarităţii, căutării autenticităţii – sunt puse în joc, alături de resursele bani şi organizare raţională; g) cunoaşterea este readusă la temeiul ei – căutarea de soluţii pentru „viaţa bună“, fără limitări dictate de restricţii metodologice şi epistemice – şi repusă în legătură cu viziunea şi creaţia; h) psihicul este readus la o abordare integrativă, în care chiar structurii cognitive i se recunoaşte o infrastructură în zona intereselor conducătoare de cunoaştere; i) timpul vieţii este reevaluat, iar componenta existenţială a vieţii este recunoscută social: j) prezentul este conceput ca prelucrare a trecutului, iar viitorul participă la conceperea timpului.
Să sintetizăm într-o formulă (cu riscul de simplificare inerent sintezelor!) ceea ce vine după globalizare. Se poate spune că, aşa cum „societatea preglobalizată“ era, în forma matură, una a dezvoltării multifactoriale, iar cea globalizată una a deslimitării pieţei, „societatea postglobalizată“ va fi societatea în care se va căuta sensul şi, cu aceasta, autenticitatea. Economia va include preocuparea persoanei de sine însuşi, acţiunile umane valorificate social vor fi diversificate, competiţia va fi complementată de forme ale cooperării, birocraţia trece sub control, iar viaţa ce se construieşte pe sine devine valoare.
Avem deja propuneri de măsuri ce duc la societatea postglobalizată. Nu le listez aici, dar o menţionez pe cea cu impactul cel mai larg.
Plec de la observaţia că societatea modernă este societatea în care politica a preluat conducerea evoluţiei sociale. Ne place, nu ne place, viaţa noastră depinde de politică, că o ignorăm sau nu, că vrem sau nu să ne implicăm în politică. În definitiv, cine nu a fost marcat biografic de decizii politice? Adaug observaţia că politica modernă se concentrează în decizii pe care le iau ramurile puterii de stat: legislativ, executiv, judecătoresc. Statul este – prin ceea ce face şi prin ceea ce nu face – marele actor al oricărei situaţii de viaţă din societatea modernă. Aşa stând lucrurile, gestiunea cu succes a globalizării şi aplicarea de măsuri care să însemne o evoluţie a acesteia dincolo de forma ei actuală sunt în mâna statului. A fiecărui stat, cel puţin în ceea ce îl priveşte. Iar cum funcţionează un stat nu este doar indiciu de civilizaţie astăzi, ci şi condiţie a unei existenţe umane plină de sens. De aceea, nu putem decât să preluăm distincţia făcută de unul dintre economişti (Joseph Stiglitz, 2002), care delimita „statul invadant“ şi „statul debil“, ca două alternative ce se cuvin evitate. Soluţia este statul ce-şi asumă cu competenţă răspunderea fructificării oportunităţilor oferite de globalizare pentru propăşirea propriilor cetăţeni, în condiţiile cooperării neîngrădite, în interior şi în afară.
Autor: ANDREI MARGAApărut în nr. 498