Snobism şi gramatică

Lingvistul şi psihologul Steven Pinker semna de curând, în cotidianul britanic The Guardian, un masiv articol intitulat Zece reguli gramaticale pe care e OK să le încalci (câteodată), unde pleda pentru mai multă relaxare în abordarea greşelilor de limbă, regulile gramaticale fiind imaginate ca nişte convenţii mai mult sau mai puţin legitime (pe unele Pinker le califică chiar drept „superstiţii“ sau „folclor“), convenţii pe care marii scriitori au ştiut dintotdeauna să le eludeze şi de încălcarea cărora nici cetăţenii obişnuiţi n-ar trebui blamaţi, dacă o fac, fireşte, cu măsură. Cele zece reguli la care se referă Pinker privesc, desigur, engleza, şi anume o engleză spilcuită şi pomădată, aproape conservatoare, însă perspectiva nu e greu de extins şi asupra altor limbi şi a respectării regulilor gramaticale în genere, câtă vreme fenomenul vorbirii şi al ortografiei ezitante sau constant greşite îşi dezvăluie tot mai acut proporţiile în era internetului, această impresionantă arhivă a scrisului de masă. Şi dacă tot am pomenit de scrisul de masă, comentariile anglofonilor la versiunea online a acestui articol merită şi ele survolate. Unele, invocându-l pe Pierre Bourdieu, susţin că grija pentru corectitudinea gramaticală, ca formă de  conservare a convenţiilor, ascunde o „formă de snobism social“, clasele de jos fiind prinse în cercul vicios al imitării gusturilor şi obiceiurilor claselor de sus; totuna cu a spune că  aspiraţia la vorbirea corectă, educată, ar fi de aceeaşi natură cu visul săracilor de odinioară de a consuma zahăr, adică hrana indivizilor needucaţi de astăzi. Altele resping teoria conform căreia uzul face regula – că, altfel spus, greşelile vor sfârşi prin a fi acceptate –, arătând că erorile sunt, de fapt, ziceri fără sens, care nu pot fi integrate într-un sistem raţional, precum cel al limbii.
În orice caz, articolul lui Pinker ajungea volens nolens să suscite problema discriminării prin educaţie şi, de aici, o mulţime de pretexte de divagaţie. Un lucru e totuşi cert: a conştientiza faptul că sistemul limbii asimilează şi „îmblânzeşte“ erorile cu grad înalt de circulaţie sau că uzul face regula, oricum ai spune-o, nu trebuie să sune ca o invitaţie la subcultură sau ca o justificare a ei, într-o formă sau alta. A fi analfabet sau semidoct nu înseamnă că eşti antielitist sau că te sustragi tentaţiei de a imita clasele superioare, fiindcă a fi antielitist presupune, în primul rând, a avea ştiinţă de existenţa elitei şi a habitudinilor ei. Aşa că, dacă vorbitorul comun poate vehicula şi perpetua involuntar ceea ce, la un moment dat, gramaticile califică drept eroare sau abatere fără a-şi periclita statutul, un mare scriitor nu poate găzdui în opera lui prea multe erori involuntare, de gravitate mai mică sau mai mare. E drept că marii scriitori au trecut adesea peste gramatică şi dicţionar, însă niciodată fără proiect, propagând somnambulic erorile, aşa cum face vorbitorul comun neinstruit. Un scriitor valoros trebuie să facă dovada exploatării cu intenţie a erorilor sau a abaterilor de la limba literară, să le delege personajelor mai puţin educate, să strecoare prezumţia de stil indirect atribuit unui narator cu care nu se identifică, să le sublimeze printr-un stil autoironic, în orice caz, să le manipuleze conştient şi să asume toate consecinţele prezenţei lor în textul pe care-l semnează, în acord cu normele gramaticale ale epocii lui. Dar rigoarea gramaticală şi ştiinţa asumării erorilor nu se limitează la speţa scriitorilor ca profesionişti ai limbii. În toate domeniile vieţii intelectuale, obţinerea de credibilitate şi statut e legată de stăpânirea satisfăcătoare a limbii literare. Niciun specialist nu poate pretexta că buna cunoaştere a domeniului său îl scuteşte de grija evitării dezacordurilor, a anacoluturilor, a improprietăţilor lexicale etc., fiindcă orice cercetare se finalizează printr-un discurs a cărui probitate ştiinţifică depinde în bună măsură de probitatea lingvistică.