Pe fondul incâlcit al crizei mondiale, traim in România dramatica restaurare a unei dictaturi pe care am crezut-o ingropata definitiv acum douazeci de ani. Naivitatea unui popor a carui bunavointa si a carui speranta au izbucnit euforic nu numai in iarna lui optzecisinoua, ci si in dorita primavara 2009, pentru a fi imediat prabusite in ridicol, s-a dovedit o prada foarte profitabila pentru o minte calita in jocurile subterane ale dublei apartenente (cine mai poate gasi azi marturii de la Anvers?) si cultivata cu rabdare in evolutia caraghioasa a politicii dâmbovitene.
Entuziasmul popular a acoperit mereu schimbarea la fata a actorilor de pe scena politica, ba chiar a incurajat noul activism al manipulatorilor formati in subteranele serviciilor speciale, simultan cu admirarea superioritatii elitiste a intelighentiei grabite sa-si acopere trecutul neputincios cu slugarnica ascensiune spre noile avantaje ale oportunismului. Mereu inselata cu promisiuni mincinoase si cu firmituri lucioase, multimea credula, obisnuita sa astepte dreptatea mesianica si deciziile intelepte ale conducatorilor atotputernici, s-a lasat prinsa in vâltoarea luptelor pentru putere si prea târziu a inteles ca dincolo de aceasta se desfasoara acapararea hulpava a avutiei nationale si deposedarea treptata a natiunii de orice drepturi obtinute in trecut. In plus, a fost si defaimata ca fauritoare si sustinatoare a unei epoci nefaste, din care ne scot mesagerii capitalismului binefacator, fostii nomenclaturisti din linia a doua a comunismului, capatuitii de azi.
Obsesia anticomunismului s-a dovedit a fi valul acoperitor al unei noi retele dominatoare (o dictatura se stie când incepe, dar nu când se termina), faurite abil si treptat dupa principiul bismarkian al dezbinarii, invrajbirii si recompunerii cu noi sloganuri sau avantaje corupatoare. Odata construita si temeinic instalata, blagoslovita de harul credintei sfinte, dar si de iluminarea Marelui Licurici, noua majoritate atotputernica poate fi oricât de aroganta doreste. Neputinta multimilor sfârâmate, dispunând de prea putine resurse materiale si umane capabile sa-i sustina drepturile, sa-i ofere un program coerent si eficient, nevoita sa se ameteasca cu iluzorii victorii punctuale, se lasa cuprinsa de deznadejde, tinde sa accepte cele mai jalnice scuze ale celor vinovati de dezastrul economic (toti politicienii sunt vinovati; nu mai avem timp pentru alte solutii etc.), privesc cu neincredere variantele propuse de specialisti autorizati si se amagesc cu noi promisiuni mincinoase.
Siretenia, consolidata prin coruptie, exploatând naivitatea si credulitatea unor multimi manipulabile, dispersate prin tradari, obtine noi victorii rezultate din neputinta cronica a celor care se scufunda tot mai mult in oarba deznadejde cultivata paradoxal tocmai de cei care o explica (mass-media) in cooperare cu cei care beneficiaza de ea (sustinatorii autoritatii supreme). Ce poate fi mai absurd decât scuzarea nescuzabilului cu sloganul solidaritatii celor inselati si denigrati cu propriii lor jefuitori?
Ce ne ramâne? Speranta, cea care moare ultima, speranta ca pâna la urma ne vom scutura de deznadejde si ne vom regasi intr-o adevarata solidaritate nationala, pentru a ne recladi tara asa cum am vazut-o la intregire si la eliberare si pentru a ne afirma, cum ar fi normal, spre a fi respectati ca europeni.
20 mai 2010
Autor: ALEXANDRU SINGERApărut în nr. 276