Ediţia a cincea a Bucharest Jewish Film Festival (25 septembrie – 1 octombrie a.c.) a prezentat, la Cinema Studio, filmul canadian Félix şi Meira (Félix & Meira), al treilea lungmetraj al regizorului québécois Maxime Giroux. Lansat toamna trecută la Festivalul de la Toronto, unde a fost distins
cu premiul pentru Cel mai bun lungmetraj canadian, filmul a fost apoi selecţionat şi premiat în numeroase alte festivaluri, iar recent a fost desemnat să-şi reprezinte ţara în lupta pentru Oscar.
Félix (interpretat de Martin Dubreuil) este un bărbat singur şi blazat, de vreo 40 de ani, care, după un deceniu de pribegie, revine acasă, în cosmopolitul cartier Mile End din Montréal pentru a-şi lua rămas bun de la tatăl muribund, ce nu-l mai recunoaşte. Meira (Hadas Yaron, actriţă israeliană remarcată în 2012 graţie filmului Umple vidul / Lemale et ha’halal de Rama Burshtein, care i-a adus premiul de interpretare la Festivalul de la Veneţia) este o tânără soţie şi mamă evreică de rit hasidic, care se simte captivă în lumea ei tradiţionalistă, unde nu are voie să asculte soul şi nici să privească în ochi bărbaţii. Drumurile celor doi se intersectează întâmplător într-un local de cartier, unde Félix, care caută o persoană căreia să i se poată destăinui, o surprinde pe Meira desenându-i fetiţei sale un cal de jucărie şi, cum şi lui îi place să deseneze, încearcă să intre în vorbă cu ea. Meira se retrage fără a-i adresa vreun cuvânt, dar peste câteva zile se reîntâlnesc pe stradă şi Félix, care tocmai luase în primire lucrurile lăsate moştenire de tatăl său, o abordează din nou, dăruindu-i copilului un desen făcut de el şi cerându-i femeii nişte vorbe înţelepte despre Dumnezeu şi moarte („eu nu ştiu ce sunt“, îi spune el). Ea îl evită iar, dar ulterior pătrunde pe furiş în casa lui, pentru a-i lua fetiţei sale un alt desen dintre cele agăţate pe pereţii de la intrare. Ajung, inevitabil, să-şi vorbească, iar ea îl vizitează apoi pentru a putea asculta muzică în voie.
Ceea ce îi apropie este faptul că amândoi se simt străini în lumile lor atât de diferite şi se străduiesc să găsească un sens unor vieţi în care aşteptările celorlalţi anihilează propriile aspiraţii. Previzibil, relaţia dintre Félix şi Meira evoluează treptat de la conversaţii inocente, desene şi discuri, iar soţul ei dogmatic, Shulem (Luzer Twersky, la fel de înzestrat ca şi partenerii săi pentru a exprima ceea ce personajul său este incapabil să rostească), realizează că riscă să-şi piardă femeia iubită. Decizia Meirei nu este deloc uşoară, căci a-l alege pe Félix implică nu doar o aparentă libertate, ci şi ruperea legăturilor cu tot ceea ce a însemnat ceva pentru ea până atunci. Ulterior, filmul îi poartă pe cei doi iubiţi improbabil într-un alt spaţiu cosmopolit – popularul cartier newyorkez Brooklyn, unde falia dintre tânără şi mediul ei se lărgeşte.
Scenariul inteligent şi regia sigură sunt sprijinite permanent de imaginea superbă a lui Sara Mishara şi de interpretările memorabile ale celor trei actori principali. Există multe secvenţe cu impact emoţional (trebuie s-o amintesc pe cea în care Shulem, venit în casa lui Félix pentru a-i vorbi despre Meira, lecturează în faţa rivalului, într-o limbă pe care n-o stăpâneşte, ultima scrisoare a tatălui lui Félix către fiul său), dar Maxime Giroux atenuează dramatismul prin surprinzătoare momente de relaxare comică (de pildă, după încântătoare scenă a dansului dintr-un club obscur, doi bărbaţi hispanici, care nu mai apar apoi în film, comentează calităţile de dansator ale lui Félix). Pe lângă imaginile metaforice recurente (cum este capcana de şoareci), regizorul utilizează eficient şi hituri clasice, precum Famous Blue Raincoat al lui Leonard Cohen sau After Laughter (Comes Tears), cântecul lui Wendy Rene ascultat de personaje în două momente-cheie. Mai mult, Maxime Giroux introduce, pe neaşteptate, un clip în care o cântăreaţă soul afroamericană, Sister Rosetta Tharpe, cântă la chitară, pentru a declara apoi că a văzut acel material video pe YouTube şi i-a plăcut atât de mult, încât a decis să-l folosească. Iar clipul funcţionează, în spirit brechtian, ca evidenţiere a convenţiei, la fel ca şi dialogul în spaniolă amintit mai sus. Aşadar, acest film fermecător despre căutarea identităţii şi despre consecinţele unei iubiri nepermise transcende clişeele (la urma urmei, s-au mai văzut destule filme cu subiecte asemănătoare), aducând şi câteva guri de aer proaspăt, pe lângă certitudinea că Xavier Dolan şi Denis Villeneuve nu sunt singurii cineaşti canadieni importanţi de azi.