Singur şi uitat de lume

A făcut cum ar face oricare dintre bunici. Mi-a strecurat vreo doi bănuţi în palmă, mi-a spus ce şi cât să iau şi apoi m-a lăsat la coadă la pâine. Când s-a întors, peste vreo zece minute, m-a găsit tot acolo, doar că aveam ceva mai multe persoane în faţă. În drum spre casă, m-a chestionat. De ce durase atât? De ce m-a lăsat cu trei persoane în faţă şi m-a găsit cu cinci? „Păi n-ai spus tu că politeţea mă obligă totdeauna să-l las pe cel mai în vârstă să treacă înaintea mea?“ Şi la cinci ani toată coada fusese mai în vârstă. Familia s-a distrat copios de logica mea imbatabilă. Mai ales la cât de amuzant ştia bunică-mea să povestească. În ciuda sănătăţii firave, avea o fire veselă. Ironică, dar lipsită de răutate. Dacă şi-ar pune în cap, ar face şi morţii să râdă, spuneau ceilalţi. Acum nu ştiu dacă tocmai ea era în drept să se distreze. Pe cât de sprinţară şi plină de umor, tratată cu ostilitate, devenea complet neputincioasă. O fire cu totul neconcurenţială, pradă inofensivă pentru şmecheria oricui. Ce să zic, am avut pe cine moşteni!
Cunosc multe doamne de factura aceasta. Debordează de bun-simţ. Sunt culte şi sensibile, cu un fair-play înnăscut. Nu constituie un obstacol pentru nimeni. Deloc competitive, nu urzesc niciodată nimic pe ascuns. Au principii şi un set de valori bine precizat, printre care „trăieşte şi lasă-l şi pe celălalt să trăiască“. Delicateţea le împiedică să-şi ofenseze semenii. Totdeauna îi lasă să treacă pe cei ce se bagă în faţă, indiferent dacă sunt mai în vârstă sau nu. Şi, bineînţeles, pâinea lor se lasă aşteptată. Mult şi bine! Aşa că problemele apar la „trăieşte şi tu“, mai ales că societatea nu pare „pregătită“ pentru asemenea exemplare. Experienţa funebră din ultimele două luni, cu colega mea Cornelia Maria Savu şi fosta mea colegă Anca Rotescu, o dovedeşte cu vârf şi îndesat. Amândouă fine, inteligente, prea demne ca să ceară ajutor. Amândouă plecate pe lumea cealaltă din cauza sărăciei. Amândouă stingându-se singure şi chinuite.
Toţi cei ce au evocat-o pe Anca Rotescu au menţionat bunul ei simţ. Şi faptul că era o doamnă. Solidară cu multe proiecte, Anca a tradus multe piese şi a scris sute de cronici. Suntem intrigaţi de sistemul care de la un moment încolo nu le-a mai dat colegelor noastre nici o şansă. Dar nimeni nu pomeneşte de solidaritate. De ceea ce ar fi trebuit să facem noi, ceilalţi, pentru ele. E trist că aceşti oameni, la a căror inteligenţă specia a lucrat mult, au sucombat în condiţii mizerabile. Dar poate şi mai trist este că nu au avut încredere în noi, ceilalţi, ca să ceară o mână de ajutor. Ne vine uşor să ne disculpăm: n-am ştiut, au refuzat să ne ceară/primească ajutorul. Ne plângem, în schimb, că nu există solidaritate de breaslă. Păi, cum să existe când ne şuntăm care-ncotro? Cum să aibă curajul nişte doamne structural delicate să-şi devoaleze neajunsurile? Ca să devină subiectul săptămânii pentru gurile pofticioase de bârfă? Suntem consternaţi când auzim asemenea veşti dureroase şi dăm vina pe sistem. Unul în care câţiva se îmbuibă (chiar şi în teatru), iar alţii mor literalmente de foame. Dar nu ne-am gândit ca din câştigurile noastre mai mult decât modeste să dăm în fiecare lună câte un bănuţ prin care să ne ajutăm la nevoie. Poate că n-ar fi rău ca micuţa noastră breaslă, cea a criticilor, care îşi irosesc viaţa în eforturi ce par să nu trebuiască nimănui, să se îngrijească de un fond de ajutor acordat – indiferent de relaţiile cvasi-îngheţate dintre noi –, oricui traversează o perioadă mai grea.
Apropo, dacă Doamne fereşte, aţi trăi vremuri grele, la care dintre colegi v-aţi duce să cereţi ajutor? Aveţi un nume? Dacã da, sunteţi printre puţinii norocoşi.