Cosmin Borza, Marin Sorescu – singur printre canonici, Editura Art, Bucureşti, 2014, 360 p.
Cum există un anumit tipar al debuturilor în critica literară (în mare parte proiecte monografice sau studii de caz), există şi o formulă prestabilită în interiorul acestora. Studiul monografic pe care îl propune Cosmin Borza în Marin Sorescu – Singur printre canonici permite desfăşurarea unui astfel de argument. În primul rând, majoritatea lucrărilor de gen ţintesc o translaţie de autoritate: plecând de la un autor particular, demonstraţia vizează un cadru general – de obicei teză canonică sau reevaluare a contextului social. Apoi, nuanţele interpretării estetice şi tehnice devin argumente macro-literare. Spre exemplu, pretextul Mihail Sebastian îi foloseşte lui Mihai Iovănel pentru a discuta contextul interbelic (mai mult social-politic), în spatele interpretărilor lui Claudiu Turcuş pulsează permanent o ecuaţie socială a receptării; George Neagoe, discutând opera lui Doinaş, face o analiză a deceniilor postbelice etc. Foarte clar, axa estetică şi cea etică devin ustensile una pentru cealaltă.
Totuşi, seria monografiilor nu se rezumă la numele criticilor de prim-plan ai ultimului deceniu. Apar mereu (de altfel, Cosmin Borza nu este primul exeget al lui Sorescu) studii mai mult sau mai puţin serioase cu privire la aceşti autori. Cum arată câteva din monografiile Sorescu? Spre exemplu, invers valoric, Fănuş Băileşteanu este, în studiul său, un aliat fidel al autorului. Atât de prezente sunt axiomele de interpretare, încât orice efort analitic rămâne doar o completare, un moft: „Indiferent de părerile sociologilor sau chiar ale teoreticienilor literari, poezia lui Marin Sorescu rezistă şi se impune prin sine, măcar pentru că, luată şi global, şi în particular (…), această lirică se inspiră din şi se înscrie pe orbita filosofiei lui Heidegger (…)”. Apoi, un close-reading ghidat exclusiv de analogii referenţiale este Marin Sorescu şi deconstructivismul (Maria-Ana Tupan). Cu aceasta din urmă sau cu unele dintre teoriile „prea” teziste, studiul lui Borza va intra chiar în polemică directă: „Toate aceste abordări suferă, cred, din cauza unei excesive dependenţe faţă de modelul genettian, dublată de o denaturare a principiilor formale din Palimpsestes. (…) Aşadar, şi presupusa inovaţie adusă de parodiile soresciene în evoluţia literaturii autohtone, şi perenitatea valorii lor artistice pot fi justificate doar parţial prin taxonomiile palimpsestice ale lui Genette” (alternativa lui Borza este în aceste momente ale interpretării Jean-Marc Defays). Însă, dincolo de aceste încercări simpatice de a schiţa portretul lui Sorescu, până la Borza, exegeza reală se află în periodice şi volume critice, nu în studii monografice.
Marea provocare a studiului lui Borza este una structurală (dusă în paralel cu multe polemici de interpretare ale altor studii): a explica cum un poet fără legacy literar (în formularea autorului, nu există un poet notabil de după optzeci care să revendice explicit poetica lui Marin Sorescu) s-a aflat multă vreme în centrul canonului literar (demonstraţiile finale ale volumului merg chiar către o influenţă reală însă nerecunoscută în cadrul generaţiei optzeci). Iar imaginea sa internaţională încă rezistă: de la pagina în The New Yorker din ’90 până în noiembrie 2014, când The Guardian publica în secţiunea Poem of the Week poemul tradus Peasants al lui Sorescu. Într-un fel, faptul că autohtonii mai tineri sau discuţiile literare l-au lăsat în urmă pe autorul Liliecilor nu l-a îngrijorat pe Cosmin Borza. Ţinta, departe de a fi una catchy sau imediat-savuroasă, ţine de o problemă mai largă a receptării: trecerea de la realismul socialist la neo-modernism şi revalorizările perioadei, discuţia despre postmodernitate şi darwinism critic (s.n.). Sau, mai mult, reevaluarea punctelor de influenţă ale regimului idiopatic al poeziei tranzitive. Studiul, departe de a încerca să îl pună pe Sorescu în centrul unui canon literar, urmăreşte mai ales un revizionism profesionist („Îndreptăţite uneori, aceste revizuiri etice ale scriitorilor români anulează, totuşi, revizitarea profesionistă, critică, a operei, nivel la care se lucrează în continuare cu vechiul instrumentar analitic. şaizeciştilor li se confirmă, a câta oară, înclinaţia spre un evazionism auster, spre incomunicabilitate şi ermetism”) şi reintegrarea poetului (desigur, se vorbeşte mult şi despre proiectul teoretic autolegitimator şi critic al acestuia) în discuţiile contemporane. Pentru Cosmin Borza poetul nu pare să fie „cel mai”, ci un important „unul dintre”.
De aici şi problemele atacate în primul capitol. Situaţia neomodernismului românesc trebuie, în viziunea lui Borza, reevaluată: „Sorescu s-ar înscrie, deci, la rândul lui, în nesfârşita serie a iluzionaţilor autohtoni marcaţi de complexul începutului perpetuu. Numai că – deşi (pornind de la orientări ideatice/ culturale/ literare de strictă contemporaneitate) autorul Liliecilor asumă roluri şi rosturi poetice preponderent anistorice – un paradoxal simţ al istoricităţii se insinuează în majoritatea poziţionărilor sale teoretice. (…) Spre deosebire de promotorii modernismului canonic, Sorescu susţine că ruptura faţă de trecut e imposibilă, ba, mai mult, dezechilibrele şi tensiunile dezintegratoare ale contemporaneităţii sunt generate tocmai de îndepărtarea excesivă faţă de valorile tradiţiei”. Mai mult, dincolo de redistribuirea autorilor în cadrul generaţiei ’60, studiul monografic vizează eliminarea (sau revizuirea) câtorva clişee de interpretare: „Pentru succesul respectivelor demersuri, apelul la clişeele ori tiparele receptării critice se dovedeşte o condiţie nu doar necesară, ci şi suficientă. Faptul este regretabil cu atât mai mult cu cât volumele sale facilitează înţelegerea şi, cred, reevaluarea mai multor problematici literar-culturale caracteristice inclusiv sau mai ales ultimelor decenii: de la dezbaterile şi polemicile ce vizează generaţia poetică ori canonul estetic, la revizionismul est-etic, la relaţia dintre ideologic şi artistic, până la relativizarea configuraţiilor clasicizate ale neomodernismului şi postmodernismului românesc”. Asta înseamnă că, epuizând pe rând etichetele univoce pe care poetul tinde să le comporte, Borza caută în opera autorului ceva dincolo de pastişă, parodie, neo-modernism etc. (chiar spre apocaliptic şi tonalitate gravă), un fel în care relaţia sa cu poezia tranzitivă ar fi generat (probabil alături de autori ca Mircea Ivănescu) alternativa.
Astfel că Marin Sorescu – singur printre canonici este construit după regulile despre care vorbeam la începutul cronicii. Discuţia despre contextul cultural şi literar se îmbină cu fişele de lectură, reluări interpretative (cronologic) ale volumelor lui Sorescu în cel de-al doilea capitol. Aici se duce turul de forţă al cărţii. Pentru că Borza nu se fereşte să facă aprecieri necruţătoare, chiar şi cu riscul că imaginea poetului să fie şubrezită: „La fel ca Suflete, bun la toate, următorul volum, Astfel, continuă linia marcat descendentă valoric, însă cu câteva permutări surprinzătoare la nivel ideatic ori stilistic”. Trecerea de la parodie la apocaliptic, de la rimă la poem epic (înainte de debut şi La Lilieci) este tratată exhaustiv atât intern, cât şi ca receptare în epocă. Borza încearcă să analizeze grilele presetate ale cazului Sorescu: într-un fel, printr-o discuţie care i s-a potrivit poate mai bine lui Ivănescu, despre mesianic şi metafizic vs. cotidian şi banal. Premisele sunt următoarele (le întâlneam în 2013, spre exemplu, şi în studiile lui Andrei Terian din Critica de export): pentru că Hugo Friedrich capătă notorietate cu teoria sa despre categoriile negative, deceniile şapte şi opt sunt cuprinse de o febră unidirecţională. Cosmin Borza construieşte (pornind de la dihotomia lui Mircea Scarlat, Baudelaire vs. Whitman) o teză a inadecvărilor în receptare. Verva justiţiară este în astfel de momente vizibilă şi deseori costă mult în economia argumentelor: ştiind că receptarea este de la sine imperfectă, cititorul poate privi cu suspiciune corijările permanente (în capitolul al treilea, Mircea Cărtărescu este o ţintă directă) şi procesul de retrocedare culturală. Pe de altă parte, această redeschidere a dosarului „tranzitiv” poate aduce destule completări unei discuţii care pare să capete tot mai mult teren. Însă ce lipseşte este discuţia largă despre notorietatea internaţională şi desfacerea etapizată a influenţelor externe (un fel în care Mircea Ivănescu, spre exemplu, sub o teză asemănătoare s-a simţit mai acoperit în studiul lui Radu Vancu).
Modern, antimodern, postmodern prin anticipaţie, Sorescu este pentru Cosmin Borza un subiect generos. Pentru că îi permite să lucreze abil cu analiza internă (structura de rezistenţă a volumului este dată de fişele de analiză cronologică a mutaţiilor poetice) şi să reconstruiască traseul paradigmatic al unuia din cei mai cunoscuţi poeţi români. Mai mult, fragilitatea conceptelor este expusă polemic. Fie că suntem de acord cu teza pusă la bătaie, fie că sinecdoca Sorescu pare uneori puţin „umflată”, nu putem să nu urmărim desfăşurarea analizei ca pe o metaforă a fluidităţii poetice: „Tocmai de aceea, cred că mecanismele de atracţie ori de respingere instituite de contactul autorului Liliecilor cu lirica şi ideile teoretice optzeciste pot fi interpretate drept simptome ale manierei în care s-a scris literatură şi despre literatură în spaţiul autohton din deceniile de final ale secolului trecut”.
Din dorinţa de reorganizare a conceptelor şi a etichetelor puse autorilor perioadei a ieşit un foarte bun proiect monografic despre literatura postbelică. Atât receptarea în epocă a lui Marin Scorescu (spune Cosmin Borza), cât şi criza actuală a receptării sunt simptomatice pentru bătăliile canonice contemporane. În alte cuvinte, o lectură integrală Sorescu ghidată de acest studiu poate explica atât persistenţa unor registre literare autohtone, cât şi regimul obsolescent al altora.