Ca multe alte instrumente japoneze, shakuhachi-ul este de origine chineza. T´ung hsiao, din sudul Chinei, i se aseamana, dar are sase orificii, iar posibilitatile sale coloristice sunt mai reduse. Shakuhachi-ul este construit din partea de jos a bambusului; este aproape cilindric si are diametrul de patru-cinci cm. Instrumentul standard, in re, este construit pe urmatorul mod: re1, fa1, sol1, la1, do2, dar prin pozitionarea degetelor in asa fel incat sa acopere partial sau total orificiile si prin controlul pozitiei gurii, acesta poate produce toate cele douasprezece sunete ale gamei cromatice si, in plus, micro-intervale, diferite tipuri de glissande si portamente. Astazi exista si instrumente cu sapte sau noua orificii, pentru a facilita producerea unor sunete. Tehnica meri-kari, ce se refera la pozitia capului instrumentistului este, de asemenea, foarte importanta. Determinand unghiul de suflu fata de marginea instrumentului, se pot produce, ca si prin pozitia degetelor, subtile diferente de inaltime (sferturi de ton, treimi de ton, glissande), dar si culori timbrale diferite. Vibrato-ul este una dintre caracteristicile esentiale ale cantatului la shakuhachi. Prin miscarea laterala a capului se obtine un vibrato de baza, yoko-yuri, care produce si oscilatii dinamice ale sunetului. Exista si un vibrato produs prin miscarea verticala a capului, take-yuri, care determina si mici oscilatii de inaltime. In muzica traditionala, tipul de vribrato nu este notat, el se invata de la profesor la elev.
Muzica traditionala pentru shakuhachi – honkyoku este binecunoscuta pentru apogiaturile si glissandele caracteristice, pentru micile si delicatele schimbari de inaltime si nuanta si mai ales pentru permanenta schimbare a culorii sunetului. In tehnica flautului shakuhachi, asa-numitele sunete determinate sunt cele obtinute la un semiton si la un ton mai jos decat sunetul normal. Prin schimbarea pozitiei degetelor si miscarea descendenta a capului, inaltimea sunetului coboara, iar timbrul devine mai dulce sau mai intunecat. Fiecare cultura poseda un limbaj inimitabil de sunete, percutii, instrumente si voci. Cei ce au citit literatura japoneza clasica cunosc importanta rolului pe care il avea, la curte sau in templu, flautul traditional shakuhachi. El evoca vocea pasarii salbatice, clopotul templului, linistea serii, magia stralucirii lunii. Arta sa este traditionala, „dar traditia inseamna perpetua innoire si nu intoarcere la trecut. Este arta incantarii…“ (Kathleen Raine, „The Spirit of Silence“, Runa Records 92543-2).
Aceasta innoire consta in faptul ca tehnicile traditionale folosite in abordarea instrumentului au fost influentate de posibilitatile de expresie ale flautului european, obtinandu-se si la shakuhachi sunete multifonice, sunete in registrul supra acut (posibile datorita unor degetatii, cu suflu suplimentar, iar unele dintre ele cu tehnica genunchiului). Se pot obtine, de asemenea, schimbari de culoare si de intensitate precum si asa-numitele sunete false – sorané, asemanatoare fosnetului prin bambus sau naiului nostru romanesc, in nuanta foarte mica. Se poate canta cu vocea in paralel cu instrumentul, se poate doar fluiera in instrument, se combina triluri cu tremolo sau glissando. Toate aceste posibilitati acorda instrumentului calitati deosebite. Modelarea in permanenta a sunetului se aseamana uimitor cu tehnicile electronice de lucru asupra parametrilor sonori. Datorita potentialului sau extraordinar, shakuhachi ofera muzicii contemporane un taram fertil, un izvor inepuizabil de sonoritati inedite.
Pentru shakuhachi au scris in ultimele decenii atat compozitorii japonezi cat si unii europeni; s-au scris, de asemenea, si lucrari pentru shakuhachi si alte instrumente traditionale (shamisen, percutie, koto) sau compozitii in care shakuhachi-ul este alaturat unor instrumente europene. Un loc special il ocupa cele dedicate fascinantului instrument traditional japonez si flautului in sol, o alaturare de conceptii si posibilitati instrumentale diferite, contribuind la interferenta celor doua lumi muzicale, cea orientala si cea occidentala.
Un important compozitor contemporan japonez ale carui prime lucrari poarta amprenta muzicii traditionale japoneze este Makoto Moroi („Cinci piese pentru shakuhachi solo“, 1964). In urma influentelor occidentale pe care personalitatea sa componistica le inregistreaza, Moroi va introduce curand in lucrarile sale si tehnici ale muzicii electronice („Cinci dialoguri pentru doua shakuhachi“, 1965). In aceeasi perioada se remarca, de asemenea, Rhohei Hirose care, in ciclul „Torso I-II-III“ (1963), imbina tehnicile muzicii traditionale japoneze cu cele ale muzicii occidentale, alaturand stravechile shakuhachi si koto vocii umane si violoncelului. In 1969, Yoshiro Irino compune „Duo-ul concertant“ pentru shakuhachi si koto, lucrare ce vadeste totodata influente ale tehnicii dodecafonice; mai tarziu compozitorul va crea o lucrare pentru doua shakuhachi si orchestra, cu caracter modal, in care valorifica din plin bogatia timbrala specifica instrumentului traditional. Un elev al lui Takemitsu, Toshio Hosokawa, sub influenta gandirii profesorului sau, in sensul crearii unei muzici la confluenta dintre traditia japoneza si cea europeana va scrie numeroase lucrari pentru shakuhachi, dintre care amintim: „Fragments I“ (shakuhachi, koto si voce, 1988), „Birds Fragments III“ (sho, fl. piccolo si bas, 1990), „Tokyo“ (1985) si „Seeds of Contemplation“ (shomyo si ansamblu Gagaku, 1986). O dovada a puterii de fascinatie pe care muzica traditionala o exercita asupra compozitorilor japonezi contemporani o constituie marturisirile pe care Toshio Hosokawa le face participantilor la Cursurile de Vara pentru Muzica Noua de la Darmstadt, in 1992: „Cred ca mai sunt inca multe lucruri pe care nu le stim si pe care am putea sa le descoperim despre cum se creeaza sau cum se asculta muzica, studiind din nou traditiile noastre. Vechile muzici, cum ar fi Gagaku, pot fi in stare sa ne reveleze lucruri pe care le-am uitat, precum acela ca muzica este un simbol al universului si al cosmologiei… Cand cineva asculta muzica Gagaku ramane uimit de numarul mare de sunete armonice si inaltimi netemperate. Acest rezultat sonor nu se poate calcula, se naste independent de vointa fiecarei fiinte umane din ansamblu“.
Cele mai interesante solutii propuse de catre compozitorii contemporani japonezi sunt sintezele realizate intre traditiile culturale, filozofice si implicit muzicale ale Japoniei si extrem de bogata gama a limbajelor componistice contemporane europene. In contextul extrem de variat al ultimelor cinci decenii apar, asadar, voci si stiluri personale, caracterizate prin originalitatea modalitatilor de realizare a acestor sinteze si a limbajelor folosite, considerate personalitati de prima marime ale componisticii universale: Kazuo Fukushima (1930), Toru Takemitsu (1930-1996), Joji Yuasa (1929), Yoshihiza Taira (1937) si Toshio Hosokawa (1955).
Autor: ION BOGDAN STEFANESCUApărut în nr. 383