Sfârşit de toamnă la New York

Nu, nu am de gând să vorbesc despre atât de bătutul subiect al votului din străinătate (observ că până şi jurnaliştii au învăţat un cuvânt nou – diaspora – despre a cărui origine teamă îmi e că majoritatea utilizatorilor nu prea are habar, şi nu mi-am propus să luminez pe cineva, aici şi acum). Înainte de alegeri politice oamenii mai au nevoie şi de cultură…
Ocupaţi cu atâtea alte probleme, puţini au observat, probabil, că avem, în sfârşit, un nou ministru al Culturii (al 21-lea, de la Andrei Pleşu încoace). Hegedüs Csilla are o îndelungată experienţă în domeniul protejării patrimoniului cultural, preocupându-se cu deosebire de cel construit. Este foarte bine că avem la conducerea autorităţii centrale de specialitate pe cineva care a dovedit şi interes şi pricepere în administrarea patrimoniului, dobândind, prin funcţiile pe care le-a deţinut în ultimii cinci ani, şi experienţă în administraţia publică. Să sperăm că mult anunţatul Cod al Patrimoniului Cultural, cu semnătura noului ministru al Culturii, va putea să intre în dezbatere publică, înainte de fi avizat de ministerele îndreptăţite. Preluând un minister cu un buget ruşinos de mic şi cu o schemă de încadrare aflată cu foarte mult sub limita minimului necesar, este limpede că va avea o sarcină extrem de dificilă de îndeplinit. Euforia unui nou început (mă refer la alegerile prezidenţiale) a creat mult zgomot în societate. Este bine că sunt mulţi aceia care au eliberat o doză mare de entuziasm, pentru că este nevoie de speranţă şi de optimism în societatea noastră! Dar este nevoie şi de o temeinică reconstrucţie, cu răbdare şi linişte, în domeniile vitregite – în ultimii ani, ai crizei, mai ales – de atenţia guvernanţilor. Din păcate, acesta este şi cazul culturii. Noul ministru va avea nevoie de solidaritate şi sprijin pentru a reuşi ceva durabil. Sunt conştient că există foarte multe nemulţumiri în breaslă, dar sper că oamenii vor înţelege până la urmă că, deocamdată, Parlamentul rămâne cel pe care l-am votat în 2012, şi că este nevoie de continuitate în actul guvernării pentru a se face şi lucruri bune. Ne aflăm doar la mijlocul ciclului legislativ. Aşadar, din partea mea, pentru o mai veche prietenă, jó szerencsét!
Ca să vă lămuresc ce e cu toamna la New York, trebuie să spun că am avut privilegiul de a petrece o zi de toamnă prin muzeele din Manhattan. Nu am intrat în nici un muzeu pentru prima oară. Am preferat să revăd lucruri ştiute, să admir noile expoziţii temporare – dar din aceleaşi vechi şi dragi muzee. Desigur, am trecut pe la Metropolitan, dar fără să o deranjez pe doamna Florica Zaharia (era o zi de sâmbătă) – cu siguranţă, unul dintre puţinii specialişti români aflaţi în conducerea unui mare muzeu al lumii! Am făcut traseul obişnuit al turistului grăbit prin muzeu. Nu are rost aici să reiau discuţia despre Metropolitan. Am mai avut ocazia să povestesc despre istoria fabuloasă a acestui muzeu. Pe de altă parte, nu pot să nu constat şi faptul că, în ceea ce priveşte concepţia generală a muzeului, acesta nu îşi propune să fie altceva decât un fel de Luvru american – cu alte cuvinte, un muzeu compozit, greoi, impresionant prin patrimoniu, dar nu prin creativitatea expunerii; fără îndoială, Metropolitan este un mare muzeu, dar nu va fi niciodată unul care să poată produce o schimbare în muzeografie. Este asemenea unui superb lampadar cu lumânări adus în faţa unei instalaţii cu becuri economice. Lampadarul va fi frumos întotdeauna, dar eficienţa lui, în lumea contemporană, va rămâne redusă.
Totuşi, expoziţiile temporare ale Metropolitanului (despre care americanii chiar îşi imaginează că este cel mai important muzeu al lumii) sunt de neevitat. În cazul de faţă mi-a atras atenţia Din Asiria până în Iberia, în zorii Epocii Clasice. Desigur, expoziţia a fost planificată cu mulţi ani înainte ca lumea să fi auzit de organizaţia teroristă Statul Islamic (fostă Statul Islamic din Irak şi din Levant). Tărâmul anticului imperiu care a îngropat Babilonul este, astăzi, loc al nesfârşitelor lupte între marile şi micile puteri ale lumii. Ca să înţelegem ce se întâmplă astăzi între Tigru şi Eufrat, este bine să aruncăm o privire în trecut. Expoziţia americană este axată pe civilizaţia asiriană aflată la apogeul său. Vorbim, aşadar, despre imperiul neo-asirian, care a durat între secolele al X-lea şi al VII-lea î. Hr., perioadă de maximă extindere teritorială şi culturală, marcată mai ales de domniile lui Assarhaddon (681 – 669 î. Hr.) şi Assurbanipal (668 – c. 627 î. Hr.) – acesta din urmă poate cel mai cunoscut rege asirian, mai ales datorită dezvoltării fără precedent a culturii în epoca sa. Expoziţia de la Metropolitan reuneşte peste 300 de obiecte (provenite din mari muzee din ţări europene şi asiatice, în afară de cele aflat în colecţia muzeului-gazdă), ce aruncă lumini asupra unui teritoriu întins din Orientul Apropiat până la malul Atlanticului, în cele patru secole pe care expoziţia le comprimă în doar câteva săli. Este limpede că organizatorii nu s-au zgârcit la asigurări şi au adus doar obiecte de o inestimabilă valoare şi de o mare frumuseţe. Amintesc, cu titlu de exemplu, un coif votiv din Urartu, realizat din bronz, la începutul sec. al VIII-lea î. Hr., şi provenit de la Muzeul de Istorie din Erevan, un cazan din bronz, datând cam din aceeaşi perioadă, ornamentat cu grifoni şi sirene şi care a fost descoperit în Cipru, sau stela „Casa lui David”, datând din sec. al IX-lea î. Hr., adusă de la Muzeul de Istorie din Ierusalim. Desigur, mi-a făcut plăcere să redescopăr celebrul leu din cărămidă glazurată (sfârşitul sec. al VII-lea î. Hr.), adus de la Pergamon, dar şi obiecte care îmi erau complet necunoscute, din colecţia new-york-eză. Chiar dacă nu am putut să particip la nici una dintre anunţatele programe educaţionale, nu am putut să nu le remarc în program: orice expoziţie temporară care se respectă, nu doar la bătrânul Metropolitan, are ataşate, pe lângă obişnuitele tururi ghidate, mai multe conferinţe, simpozioane, programe dedicate unor grupuri diferite de vizitatori şi, evident, tuturor vârstelor, cu accent pe copiii sub 12 ani şi pe bătrâni („cetăţenii seniori”, cum se spune, în limba corectă politic, în SUA). Să oferi, în 13 săptămâni de expunere, şapte conferinţe de înalt nivel ştiinţific, nu este, de pildă, un lucru tocmai uşor. Am remarcat, la câteva dintre recentele expoziţii temporare de la trei dintre marile muzee bucureştene (Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Istorie şi Muzeul Naţional de Ştiinţe Naturale) aceeaşi preocupare, a acompanierii expoziţiilor cu asemenea conferinţe şi nu am decât să sper că modelul se va extinde la majoritatea muzeelor româneşti, pentru că munca muzeografului la o expoziţie nu se poate încheia la vernisaj. Ar fi păcat de imensul efort pe care, de regulă, îl necesită asemenea întreprinderi, pentru a trece neobservate, după tăierea panglicii inaugurale… Lipsa timpului m-a împiedicat să văd şi alte notabile expoziţii deschise, concomitent, la Metropolitan (erau, în total, 29 – e adevărat, multe dintre ele fiind adăpostite doar în câteva vitrine).
Am fugit la Muzeul de Artă Modernă, unde am preferat să stau multă vreme în compania cunoscutelor sculpturi brâncuşiene, cu gândul la aceeaşi Cuminţenia Pământului, despre a cărei soartă încă nu am reuşit să aflăm mare lucru. Asta după ce Inspecţia Judiciară a clasat sesizarea premierului având ca obiect restituirea, prin intermediul unei instanţe judecătoreşti, a celebrei statuete, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii disciplinare, pentru că au trecut mai mult de doi ani de la pronunţarea sentinţei (îmi este greu să înţeleg de ce judecătorii se bucură de o prescripţie atât de scurtă, în vreme ce judecaţii au parte de termene mai lungi, dar o fi vreo logică şi în asta). Cu alte cuvinte, hoţul neprins e negustor cinstit, ca şi cinstitele feţe judecătoreşti (sau nu mai avem voie să vorbim de rău Justiţia patriei?). Revenind la Brâncuşi, sper că Guvernul, acum, după alegeri, va mai găsi pe undeva, prin buzunarele sale de rezervă, şi banii necesari pentru achiziţionarea lucrării.
La MoMA, după cum spuneam, am regăsit plăcerea admiraţiei artei brâncuşiene. Dar nu am putut să trec nici peste marele succes al sezonului, expoziţia dedicată lui Matisse. Accesul în expoziţie se făcea cu programare, mai ceva ca la secţiile de votare. Sălile erau pline ochi de vizitatori de toate culorile şi vârstele. Ceea ce am văzut era un Matisse mai puţin cunoscut mie, cel al decupajelor. Este, de fapt, cea mai mare expoziţie de decupaje realizate de Matisse (cu deosebire spre sfârşitul deceniului al cincilea) şi care cuprinde cam 100 de piese, aduse şi acestea din mari muzee, europene şi americane. Şi această expoziţie era însoţită de o mulţime de ateliere în care vizitatorii erau învăţaţi să „deseneze” cu foarfecile. Întregul muzeu se află într-o forfotă de nedescris, lumea alergând de la clasicul francez la modernii americani Robert Govert (cu lucrări mult prea naturaliste pentru a fi pe gustul meu) şi Sturtevant.
Ca să îmi fac sânge rău am intrat şi în librăriile celor două muzee, de unde am ieşit la fel de sărac pe cum am intrat, dar cu o nestrămutată dorinţă de a mă face şi eu mare şi bogat, capabil să îmi cumpăr orice cărţi îmi doresc, fără să mă tem că am să le pierd sau că nu am să le găsesc loc în bibliotecă, ori că nu am să am vreme să le citesc. Mărturisesc nu am mai avut timp şi pentru Guggenheim şi nici de mica, dar fermecătoarea Colecţie Frick. Am sperat, în schimb, să văd Muzeul Memorial Naţional „11 septembrie” (sau 9/11). Zona muzeului, însă, nu este complet construită, deşi muzeul a fost inaugurat în luna mai a acestui an de către Preşedintele Obama, fiind vizitabil, pentru publicul larg, încă din 21 mai. Vom trăi, probabil, doi, trei ani până la posibilul moment, când întreaga „zonă 0” va fi gata. Deocamdată este un uriaş şaniter de construcţii. Ar trebui adăugat că, până acum, numai muzeul propriu-zis a costat 700 milioane de dolari (un preţ rezonabil, aş spune, pentru ambiţiile organizatorilor). Va fi, în curând, fără îndoială, unul dintre cele mai emoţionante muzee americane.