Barca lui Noe
Undeva in mijlocul unui cartier marginas al orasului Pitesti, aproape de centura, la marginea padurii, exista niste siruri de baraci, lungi cât doua vagoane de tren fiecare, orientate catre râul Arges ca niste soldatei aliniati, cunoscuta sub numele de „Colonie“. A fost construita cu mai bine de treizeci de ani in urma pe vremea când se lucra la barajul de la Vidraru, ca sa adaposteasca familiile muncitorilor de rând. Pe atunci, locul era destul de ingrijit, baracile, cu apartamente de doua camere, erau vopsite in verde crud cu ferestre albe si nici gunoaie nu zaceau pe terenul viran ce inconjura locul pe marginea râului ce parca era el insusi mai clar si mai viu. Acum, baracile sunt darapanate si nu mai arata deloc la fel unele cu altele. Oamenii au construit etaje peste unele dintre apartamente, facând acoperisurile un zig-zag, au pus ferestre si usi de termopan si au adaugat sau au luat din ele ce au crezut de cuviinta. Gaini, câini si alte animale domestice isi gasesc teren de joaca sau adapost sub coviltire de masini abandonate. Peturi, pungi de cipsuri si alte gunoaie flutura in vânt, locuitori permanenti ai locului ce seamana astfel cu un teren abandonat de turisti dupa trei zile la iarba verde. Cu totul, Colonia pare ceva asemanator unui ghetou sud-american din cele mai sarace, doar ca are electricitate, apa curenta si caldura.
Ne dam jos din masina pe care o lasam in fata primului rând de baraci, in partea dinspre oras. O femeie imbracata in negru se repede afara din casa si incepe sa-si fluture mâinile de parca ar vrea sa anunte ca ne napadesc turcii.
– Nuuuuuuu! striga. Nu lasati masina acilea ca vine baiatu’!
Ma intorc zâmbind linistitor catre ea.
– Stam zece minute! o asigur. Doar atât, promit!
Se opreste din mers, isi lasa mâinile jos si fata i se destinde, macar ca e putin neincrezatoare.
– Vie baiatu’ de la Bucuresti, explica ea cu nerabdare. Aci parcheaza masina!
O asigur din nou ca vom sta intr-adevar doar zece minute fiindca suntem in vizita. Se linisteste si incepe chiar sa-i mijeasca un zâmbet. Vede ca placuta de inmatriculare a masinii este de Neamt si atunci devine prietenoasa. Nu mai apuca insa sa ne spuna ceva, fiindca o luam la picior pe strada principala, pavata, de ale carei parti atârna rândurile de baraci. Ne uitam uimiti la oamenii ce par o amestecatura ciudata de neamuri si clase sociale.
Aproape de râu, pe maidan, câtiva baieti joaca fotbal in timp ce niste fete, strânse ciorchine, chicotesc pe masa de ping-pong de beton din spatele ultimului sir de baraci.
Iau telefonul si-l sun pe un prieten bun, fost locuitor al orasului, plecat acum cu treburi prin alte parti.
– Auzi Codrut, il intreb, tu stii de Colonia de la Pitesti?
– Ce colonie? vine raspunsul nedumerit.
– Locul ala cu baraci, de pe marginea râului! E cumva peste drum de mall. Nu-l stii? ma minunez, caci el e indragostit si de oameni si de locuri si-i place sa-si bage nasul peste tot.
– Aaaaaaaa, exclama el brusc si incepe sa râda. Serparia!
E rândul meu sa fiu nedumerita. Cu treizeci de ani in urma nimeni nu-i spunea asa, pe vremea când traiam acolo cu mama si cu tata, fost prizonier politic fara mari drepturi intr-ale societatii. Codrut nu stie povestea asta fiindca nu vorbesc mai deloc despre ea. Ne-am mutat demult din Colonie si, de altfel, in cercuri elevate nu se vorbeste des de locuri ca acesta.
– Habar nu am ce-i aia o serparie! ii zic putin suparata, caci râsul lui e putin vulgar. Se gândeste, imi dau seama, la lucruri nu tocmai elegante.
– Ei, pufneste el, e un loc pentru târfe ieftine!
Inchid si mai facem un tur. La intoarcere o vedem iesind dintr-una din case pe fata vecinei noastre de la bloc. E inginera, maritata cu un contabil. Au doua fetite mici. Casa lor e cea mai curata, vopsita proaspat si ingrijita bine. Un câine mic, legat cu lantul, latra furios bagându-si capul pe sub ulucile gardului ce ne vine pâna la genunchi. Salutam dar nu stam prea mult de vorba, caci potaia face asa o harmalaie, ca abia ne putem auzi. Vecina ne spune doar ca in curând se vor muta si ei la bloc.
Ne intoarcem la masina. Femeia in negru ne asteapta si de cum ne vede pe strada iese din nou din casa si, de data asta, ne zâmbeste larg.
– Asa putin ati stat? se mira dezamagita.
– Pai v-am spus ca doar zece minute! raspund nostalgica si luându-mi cumva la revedere de la loc si, de fapt, de la o bucata din viata mea.
– Dar trebuia sa mai stati! insista ea si-apoi ne tine inca zece minute cu povesti despre copiii ei, doi baieti si o fata care sunt toti ingineri si fac naveta, la o saptamâna sau doua, intre Colonie si diverse santiere din tara. Ne mai povesteste si despre sotul ei care a murit cu câteva luni in urma. E o femeie simpla si vesela si pare fara griji, doar sa pazeasca locul de parcare pentru unul dintre fiii ei ce sta sa apara.