Vlad Zografi, Infinitul dinauntru. Sase povestiri despre om, societate si istorie, Humanitas, 2012, 202 p.
Un incitant spectacol de idei reuseste Vlad Zografi in recenta sa carte de eseuri „Infinitul dinauntru“, subintitulata „sase povestiri despre om, societate si istorie“. Autorul da dovada de o capacitate asociativa puternica si de viziune personala bine definita asupra vietii si asupra literaturii privite empatic, ca oglinda ce rasfrânge chipul umanitatii. Punând cap la cap secvente de teatru si scene din romane, teorii din fizica, frânturi de mitologie, filosofie (a artei, inclusiv), teorii ale cunoasterii, psihanaliza sau critica literara, Vlad Zografi scoate la iveala semnificatii ale caror terminatii duc toate, concentric, catre infinitul ascuns in interiorul fiintei umane. Topind in fiecare pagina un dialog viu intre domeniile cunoasterii, printr-o lectura creativa si cu sens dublu intre viata si texte, intre trecut si prezent, Vlad Zografi paseste dincolo de filmul actiunii exterioare – fie din literatura, fie din viata –, oprindu-se mereu la acele esente omenesti eterne.
Sofocle, Euripide, Cervantes, William Shakespeare, Dostoievski, Molière, Ionesco sau Beckett sunt prezenti la tot pasul, constituind niste puncte de emergenta – aparent arhicunoscute, in fapt insolite –, pentru setea de umanitate, de sens a lui Vlad Zografi. In primul eseu al volumului – „Cuvântul“ –, autorul pleaca de la piesa „Richard al III-lea“, pentru a pune in discutie evolutia raportului dintre cuvinte si imagini, demonstrând cât de mult poate fi distorsionat sensul daca accentul se pune pe imagine – asa cum se intâmpla in furtuna de imagini care ne inconjoara azi din toate partile –, si nu pe cuvinte. Ceea ce place in argumetarile lui Zografi, dincolo de substanta ideilor, este maniera subtil-insinuanta si tocmai de aceea convingatoare, precum si „dansul“ care ia nastere in jurul acestor judecati.
Distinctia – cu foarte multe implicatii si echivalente – dintre „filmul actiunii“ si „filmul personal“ este unul dintre aspectele cele mai interesante pe care le atinge autorul in paginile cartii. In acest cotext, o importanta deosebita in demonstratii o capata relatia dintre cuvinte care devin datoare sa puna cap la cap ce vad altii cu ce vedem in exteriorul, dar mai ales cu ce abia zarim in interiorul nostru. Cu alte cuvinte, sa lege filmul actiunii de filmul personal. Aparenta incoerenta dintre filmul actiunii si suma filmelor personale constituie un surprinzator punct comun intre clasicele piese ale lui Shakespeare si piese cotidiene in care noi insine suntem actori. Problematica „filmului personal“ devine un traseu imbietor de speculatie, o introducere in metafizica urmatoarelor eseuri, in centrul carora se afla „infinitul dinautru“, „domeniul nedefinit“, constanta a oricarei existente omenesti, atâta timp cât miscarea dinspre exterior catre interior este inevitabila pentru tot ceea ce este viu si „tot ce e viu este condamnat sa exploreze lumea, sa porneasca in aventura si, in acelasi timp, sa caute interiorul protector“.
Un alt traseu analitic derivat il reprezinta maniera in care omul interactioneaza cu alteritatea si cu propriul sine. Trecând „aventurile“ exterioare ale fiintei umane si „ciocnirile“ ei cu propriul sine prin adevarurile demonstrate ale teoriile din fizica potrivit carora interactiunea e invers proportionala cu distanta dintre corpuri, Vlad Zografi ajunge in punctul nevralgic la care face referire si titlul, in aparenta solipsist si egocentric – când cele doua corpuri coincid, când distanta dintre ele e zero, interactiunea devine infinita: „distanta de la noi la noi insine e mereu zero, oriincotro am alerga, iar atunci, acceptând regulile jocului, suntem obligati sa conchidem ca interactia cu noi insine e infinit de intensa. Cu alte cuvinte, rezultatul ei e nedefinit. (…) Ne aflam prinsi intre oglinzi paralele de indata ce ne gândim la noi insine“. Insa acest „domeniu nedefinit“ din noi insine este si singurul loc unde se poate gasi sensul, care nu este niciodata exterior, „e creatia noastra intima, inventia spontana si indispensabila care ne orienteaza“.
Pledoaria pentru coerenta interioara este cea care „expandeaza“ (ca sa folosesc un termen drag autorului) in toate rândurile acestei carti. Pagini foarte bune sunt dedicate semnificatiilor bufonilor-nebuni din literatura (cu al lor domeniu nedefinit alcatuit doar din cuvinte), care aduc din nou la suprafata setea de sens interior: „Ce fac, in ultima instanta, bufonii lui Shakespeare? Ei pun in discutie logica pragmatica a lumii si o neaga din cuvinte. Asta face si Don Quijote, cu deosebirea ca el actioneaza in consecinta – nu se multumeste s-o faca ridicola si inacceptabila, ci o violeaza. Oricum insa, cu totii opun propriile lor sensuri explicite sau implicite (la bufoni sensurile sunt mereu implicite) logicii pragmatice a lumii“. Simbolistica lor ca personaje ce ies din timpul piesei si privesc lumea din afara sesizându-i sâmburele de rau este mai mult decât graitoare.
In eseul „Nebunia“, Vlad Zografi, plecând de data aceasta de la teatrul lui Molière, pentru a trage cu ochiul pe scena vietii in care suntem cu totii impartiti intre rolurile pe care le jucam – fie regizori, fie actori –, si pune sub lupa ce se intâmpla cu filmul nostru personal, cu relatia pe care o stabilim cu noi insine. Cum vorbim cu noi insine? Când suntem actori si când regizori? Scrie autorul: „in momentele de inactiune, de ragaz, filmul personal ia forma povestilor elaborate – si suntem autori; in fata unei prezente, domeniul nedefinit ia forma rolurilor – si suntem actori. In mod spontan, suntem deci autorii scenariilor noastre si, in acelasi timp, actorii rolurilor noastre. E conditia noastra intrinseca. E, in ultima instanta, ceea ce ne defineste ca oameni: autori si actori. Nu omul se defineste prin literatura si teatru, ci literatura si teatrul provin din aceasta dubla conditie a noastra, sunt expresiile ei cele mai elaborate“.
Raportul dintre scenarii si roluri, cum arata puntea care le uneste, puterea pe care o avem asupra rolurilor sunt alte aspecte care capata raspunsuri subtile, prin intoarcere catre literatura. Ramânând pe tarâmul personajelor din comedia lui Molière, titlul eseului se justifica astfel: „Nebunia lor nu e decât prapastia dintre rolurile pe care lumea ii obliga sa le joace si povestile pe care si le spun. Conflictul dintre autor si actor. Poate ca si asta e nebunia, daca exista termeni comuni pentru a o defini“. Urmând piste si ipoteze insolite, Vlad Zografi aduce in atentia cititorilor posibilitatea atingerii realului prin intermediul absurdului, al fantasticului, nascând niste povesti ale gândurilor continuate de la un capitol la altul.
In ultimele trei eseuri ale volumului, având mereu ca puncte de plecare teatrul, atentia se deplaseaza catre filmul actiunii, catre scena lumii cu ale sale scenarii in cadrul carora oamenii isi cauta anevoie propria identitate in miscarea ciclica a timpului, inlocuind doar ratiunea religioasa antica a irationalului cu „ratiunea pragmatica a irationalului“. Gratie unei intelegeri profunde a textelor clasice si odata cu acestea a vietii, autorul „expandeaza“ continuu idei extrase din literatura si transplantate in viata care le-a generat, caci nu-i asa, la ce altceva e mai buna literatura decât pentru lamurirea atemporala de sine!? Lamurire care ridica multe semne de intrebare, dar care gaseste suficiente puncte de sprijin in literatura si care ne indeamna, printre altele, sa nu ne lasam imbatrâniti in filmul actiunii si sa rupem simetria lumii, macar prin cuvinte, asa cum fac bufonii lui Shakespeare.