Emotie! La un recent concert al Filarmonicii bucurestene, orchestra a intrat pe scena Ateneului cu douazeci de minute mai târziu fata de ora prevazuta, facând auditoriul sa se intrebe daca nu i se rezerva o surpriza neplacuta, in contextul fenomenelor care bulverseaza viata normala a primei institutii simfonice a tarii. Nu a fost nimic din ce s-a presupus, doar ca nimeni nu a cerut scuze unui public care a umplut total sala desi, in seara respectiva, se trasmitea la TV dezbaterea celor doi candidati la presedintie. Admiratia, dragostea cu care este inconjurat pianistul Dan Grigore, solistul concertului, rezista oricarei concurente! In plus, dirijor era extravagantul Misha Katz iar programul, de mare atractivitate. Seara Rahmaninov!
Deschiderea a revenit scurtei Vocalize, opus mai cunoscut si, poate, mai potrivit redat de vocea de soprana, ce valorizeaza expresivitatea glasului uman. In varianta orchestrala, derulata cu acelasi filon de duiosie, de tristete, Vocaliza a pus la incercare violinele si l-a gasit pe Misha Katz intr-o stare de extrema exaltare. Este un dirijor prin a carui fibra muzica patrunde adânc si lasa urme. Dar, de multe ori, exteriorizarea – prin gestica-i larga, prin mimica – apare excesiva si exagerata. A confirmat-o si in a doua piesa a concertului, Rapsodia pe o tema de Paganini, pentru pian si orchestra, in la minor, op. 43 când, iata, se sprijina cu coatele pe pian si incearca, parca, sa-l hipnotizeze, sa-l vrajeasca pe solist, in momentele cadentelor. Nu sunt adeptul dirijorului-semafor, preocupat numai de tactare, ci cred ca bratele, trupul, chipul trebuie sa exprime sevele picurate in sonuri. In anumite limite. Misha Katz le-a depasit.
Noroc ca Dan Grigore si-a continuat imperturbabil expunerea efluviilor romantice ale lui Rahmaninov, de la plutiri si filigrane de sorginte chopiniana sau impresionista la forta ce trimite la filonul brahmsian sau la vâna ceaikovskiana. Interpretarea oferita de reputatul pianist a fost o demonstratie de tehnica, virtuozitate sobra si plamadire de esente.
Trecând peste capitolul de inedit al prestatiei dirijorale, sa notez totusi ca Misha Katz este un muzician eficient si ferm in conducere, care stie sa tina bine in mâna un ansamblu de proportii. Simfonia corala „Clopotele“, op. 15, pentru solisti, cor si orchestra mare a fost redata impresionant, cu un vârf de implicare in tumultul partii a treia, Presto. Construita pe temeiuri ce parcurg drumul de la liric la dramatic, lucrarea si-a regasit in viziunea lui Katz, cu sustinerea corului pregatit de Iosif Ion Prunner, ipostazele asternute de compozitor, in care diversele imagini sonore ale clopotelor – de argint, de aur, de fier – puncteaza momente variate, de la cele vesele (Allegro ma non tanto) la tânguirile funebre (Lento lugubre), trecând prin atmosfera de ceremonial nuptial sacru (Lento) sau prin dezlantuiri cumplite (Presto). Sunt patru cadraje, implinite de prezenta vocilor soliste: tenorul Ruben Muresan (in partea prima), soprana Iulia Artamanov (voce frumoasa dar fara omogenitate odata ce depaseste portativul) si baritonul Ionut Pascu, glas impunator, cu impresionanta tenta declamatorie, care domina tutti orchestral-coral si demonstreaza ca simte cuvântul si patina frazei ruse.