Alexandru Musina, Nepotul lui Dracula, Editura Aula, 2012
Cu toata liberalizarea sa de dupa ’89, literatura noastra nu s-a vindecat de mitul scriitorului înalt. Investit simbolic cu privilegii etice în comunism, când esteticul ajunsese sa canalizeze functii civice refuzate, acest icon a supravietuit si în noua „democratie“ literara, chiar daca sistemul editorial sau instantele de receptare/canonizare s-au mai scuturat între timp de unele anchiloze. Caci tocmai în conditiile emergentei unei piete de carte aparent mai orientata spre comercial, literatura de consum a intrat în regres fata de perioada predecembrista (când mai interveneau aspecte explicabile sociologic de evazionism). E drept ca Stephenie Meyer, J. K. Rowling sau Stieg Larsson se vând foarte bine si la noi, însa, fiind vorba de traduceri, acest succes repeta un fenomen deja international, nu arata constituirea unui mainstream consistent în interiorul sistemului nostru literar.
Caci strict în ce priveste productia autohtona, genurile „de consum“ ramân oarecum de nisa, în schimb autorii „mari“ sunt cei consumati de publicul de masa; doar secte de fani urmaresc colectiile specifice de la Nemira sau Millenium, pe când mai tot românul onorabil si mediu a cumparat „De ce iubim femeile“ („chic rau“, remarca o domnisoara pe troleu) sau „Despre îngeri“, pe lânga inevitabilul brand Puric, de alta categorie, dar cu succes comparabil. Cota scazuta a literaturii propriu-zise de consum o dovedeste si faptul ca astfel de best-seller-uri românesti vin mai ales din zona non-fictiunii. Într-un fel, mai degraba decât poveste, publicul românesc prefera sa consume tot „morala“, dupa cum înainte de ’89 consuma acea morala ascunsa în romanul politic cu sopârle.
Pe de alta parte, prozatori „majori“ au cochetat cu toposuri comerciale, dar fie ca a fost vorba de parodie (la optzecisti) ori de absorbtia unor scheme populare (fantasy, SF, conspirationism) în romane de anvergura superioara (la Razvan Radulescu, Petru Cimpoesu sau Florina Ilis), acest lucru s-a petrecut, desigur, tot dintr-o perspectiva „de sus“.
Alexandru Musina, în schimb, a început sa aprecieze tot mai mult discursurile de tip popular. Pentru vechiul poet al cotidianului, suporter al contingentului în contra sofisticarilor postmoderne, mai nou cronicar de protipendada literara româneasca, stilistica joasa e treaba cât se poate de serioasa si de asumata; ea hartuieste adevarurile tari si serveste, mai bine decât conceptul pur si argumentul dur, polemica cu establishment-ul. Caci A. Musina a devenit un analist neconventional, oarecum folcloric, al contextelor culturale contemporane. În „Scrisorile unui fazan“ (2006) si „Scrisorile unui geniu balnear“ (2006), un imparabil Gica Contra sfichiuieste mai tot, om au institutie, din mica noastra lume literara (în care el însusi ramâne un insider excentric, daca-i cu putinta asa ceva), folosind o retorica fara frâne, orala, voit triviala, bârfitoare. Discursul din topor – si poza lui aferenta, poate scaldata într-o falsa umilinta – exprima, literal, un anti-intelectualism programatic. De fapt, aceasta pare sa fie si directia imprimata de coordonatorul atelierelor brasovene de creative writing tinerilor scriitori pe care i-a mosit, din pacate însa cu rezultate cam nefericite.
Oricum, e limpede ca romanul de anul trecut al lui A. Musina, „Nepotul lui Dracula“, creste pe aceeasi tulpina de culturologie cruda, servita fara aperitive în cele doua volume epistolare mentionate; de altfel, în „Scrisorile“ din 2007, autorul chiar marturisea la un moment dat regretul ca nu a pus (înca) în proza tot acel cancan cultural. Satira a lumii universitare românesti, cu multe situatii si persoane identificabile, dar si a societatii contemporane „de masa“, în care capitalismul de banner se placheaza pe sechele de mentalitate comunista, romanul profita, înainte de toate, de priza la actualitate si de spiritul cârcotas al aceluiasi neobosit Gica Contra, vizibil si el în detalii biografice.
De aceea, motorul bascaliei de aici, care acopera toata gama de la tonul subtil la cel grosier, nu e neaparat unul estetic (o revizitare, eventual prin pastisa, a povestilor cu vampiri), ci tot moralist. De la adapostul unei etici pregnante, desi greu de circumscris – caci e în acelasi timp traditionala, a bunului-simt, si relativista, pretuind mobilitatea si libertatea de gândire – A. Musina sanctioneaza moravuri si habitudini, de la trendurile teoretice care fac victime printre literati la mica specula cu care e frate românul la foamea de tabloid a cetateanului urban, la fel de caustic cu sistemul universitar cum e cu „postmodernismul asta plin de reclame, cu teleevanghelisti, oite clonate, femei de silicon etc.“. Pe scurt, da în toate partile.
Într-adevar, ambele mari tinte ale satirei – sa zicem, una intelectuala, cealalta sociala – autorul le amesteca în aceeasi oala de fite & simulacre. Pe sub acestea, poate din spirit de fronda (dar cine stie?), se insinueaza în roman elogiul unor valori premoderne, mai pure: pipernicitul semiotician Fifi devine barbat, si înca unul cu lipici la studentele piti, doar când îsi asuma acel „ceva atavic“ din sine (vampirismul); în Clubul Oamenilor Inteligenti (deduceti singuri abrevierea!), o solidaritate de grup oarecum tribala, de hoarda rascumpara metehnele, altminteri copios caricaturizate, ale universitarilor; iar întelegerea boierilor Draculea cu neamul de tigani de la care beau „sânge sanatos, din popor“ apare ca un „contract social“ justificat, cu doua clase bine marcate, dar convietuind într-un fel de armonie primitiva. Totul asezonat cu ecouri picante din afara sferei corectitudinii politice: de misoginism, de neaosism – astea însa aduse si de parada, just for kicks.
S-ar putea ca parte din harta spumoasa a lui A. Musina sa sune cunoscut fanilor „pistolarului din Olanesti“, pe care un numar tematic al revistei „Vatra“ din 2009 îi arata numerosi si de calitate. Dar dincolo de ideologiile sau antiideologiile scriitorului, ceea ce mi se pare cuceritor si curajos la acest „Nepot al lui Dracula“ este ca, strict romanesc, el nu pretinde sa fie altceva decât este. Dupa cum observam, competentele de analist cultural, curiozitatea si inteligenta practica îl recomanda pe A. Musina ca pe un excelent manipulator al cliseului cultural (nu doar literar, asa cum le era specific congenerilor optzecisti): în balta lui, autorul pare ca se simte ca pestele în apa, desi se vede cât de tare îl enerveaza. Tocmai de aceea, cred ca A. Musina era si singurul (din speta) caruia sa-i dea mâna sa scrie un roman de consum, forma (cu multe formule) cea mai bransata la stereotipul mentalitar. Aici sta intentia explicita a prozatorului, care se adreseaza „iubitilor cititori din S.U.A., Tunisia, Polonia, Danemarca, China, Japonia…“ si arboreaza pe coperta din spate reclame inventate facute de pseudoreviste din toata lumea.
Într-adevar, povestea sa, poate ridicola dac-o luam la bani marunti, se tine doar pe ingrediente comerciale: intrigi, sex, sânge, ceva politica (locala, de interese), rasturnari de situatie, secrete din trecut, dramoleta etc. Cu foarte putine exceptii – ca atunci când nu-si poate opri un panseu textualist despre „finalurile potentiale“ – se abate scriitorul de la aceasta reteta light, semn ca si-o asuma fara rezerve. Caracterul „de consum“ al prozei sale nu poate fi pus în beneficiul unei anumite formule, caci se amesteca aici, uneori ca mai multe semnalizatoare aprinse simultan într-o intersectie, si pornosaguri, si thriller gotic, si telenovela (cu dezgroparea trecutului de familie); nici nu tine de dinamica narativa, caci autorul se bazeaza pe scene lungite cu glumite, mai degraba decât pe un ritm alert al întâmplarilor; „consumabilitatea“ este evidenta însa în întreaga abordare narativa. Prozatorul îsi individualizeaza perfect personajele în portrete precise, cu formule repetate (pâna intra-n cap), le prinde comportamentele, dar nu-si complica cititorii cu chestii de „interioritate“; ofera o avalansa de informatii, despre obiecte concrete, pe care le citesti si le uiti; nu iese în afara intrigii hollywoodiene prin pastisa, nici prin seriozitate, caci eroul se descopera vampir pe bune; nu-si refuza placerea usoara de a lâncezi în kitsch, în asteptare erotica, în anecdota cu iz de banc; si, mai ales, poetul A. Musina nu cade în tentatia farafastâcurilor stilistice: romanescul sau e liniar, descrierile la obiect, dialogurile multe si fixate neorealist (desi fetele de azi nu mai zic atâta „cool“). Refuzul de a literaturiza se vede si în pasajele onirice: departe de a deschide o dimensiune dramatica în text, acestea curg complet burlesc si bidimensional, ca un clip-în-film. Prin urmare, nu i-as reprosa prozatorului, ca alti cronicari, kitsch-ul si redundanta procedeelor, tocmai pentru ca si ele sunt cât se poate de logice în economia fictiunii comerciale.
E drept totusi ca avem de-a face aici si cu o intriga intello, caci romanul ironizeaza viciile procedurale ale sistemului universitar românesc de dupa ’89 si mai ales obisnuintele de gândire ale literatilor, care tind sa se blocheze într-o anumita paradigma teoretica. Într-adevar, o parte din universitarii din roman au fiecare fixul lui – semiotica, hermeneutica, studii culturale – pe limba caruia vorbesc, de la un punct, papagaliceste. Totusi, nici aici prozatorul nu se încurca în livresc: ironizarea semioticii, de pilda, e atât de trasa de par si de pagini, so obvious prin paralelismul cu vorbirea de strada & de mobil a studentilor, încât pâna la urma orice gagauta pricepe care-i faza. Ironia e lucrata, altfel spus, din perspectiva îngrosata si plebee, nu aristocrata. Nu în ultimul rând, exista si impresia ca au ramas printre universitarii descrisi unii barbati sadea care s-au salvat de îndoctrinarea teoretica (la aceasta, de fapt, mai vulnerabile se arata a fi lingvistele si semioticienele).
A. Musina este un scriitor mare suficient de cinic încât sa faca treaba buna în genurile mici. În parametrii pe care si i-a ales, romanul i-a reusit. Se întelege, de altfel, ca nici nu voia lucruri „majore“ de la el.