Scrisul ca pharmakon al uitării

Scrisul rămâne, fără-ndoială, una dintre marile invenţii, una dintre marile descoperiri ale umanităţii, actul de naştere şi leagănul culturii şi civilizaţiei.
Dacă acum câţiva zeci de mii de ani, cunoştinţele se transmiteau de la o generaţie la alta pe cale orală, apariţia scrisului a făcut posibil ca toate aceste cunoştinţe să fie adunate, păstrate şi transmise mai departe cu o mai mare fidelitate, scrisul apărând ca un fel de bază de date, ca un fel de bază informatică a umanităţii.
De altfel, principalul beneficiu al scrisului ar putea fi sintetizat printr-o formulă deja ultra consacrată: Verba volant, scripta manent, ceea ce înseamnă că vorbele, fiind fără greutate, sunt volatile, zboară, se evaporă şi pot fi uitate, pe când scrisul, dimpotrivă, rămâne, luând forma unui adevărat document sau testament care poate fi păstrat în arhivele memoriei materiale ale unui individ sau ale omenirii.
Conceput ca antidot, ca leac al uitării, scrisul are, ca orice leac, ca orice pharmakon, anumite efecte secundare, unul dintre acestea fiind, paradoxal, faptul că din scop al împiedicării uitării, scrisul poate deveni un mijloc al uitării. Aşa cum scopul unui conducător politic ar consta în împiedicarea războiului (pacea), iar mijlocul întrebuinţat pentru combaterea lui ar fi, paradoxal, înarmarea, adică pregătirea pentru război, tot aşa, scopul scrisului ar consta în împiedicarea uitării, iar mijlocul folosit pentru combaterea ei – cuvântul scris, (în)tipărit, fixat, mort, înregistrat – ar fi, paradoxal, pregătirea pentru o altă uitare, pentru o altă amnezie, una de tip spiritual. Am în vedere aici faptul că umbra cuvântului poate acoperi viaţa şi spiritul lui, că imaginea cuvântului poate deveni „icoană“ sau „chip cioplit“ la care închinându-ne să ucidem fiinţa şi spiritul lui şi astfel să uităm, treptat, că important este să citim în Spiritul legii şi nu în Litera ei.
Acest punct de vedere apare clar ilustrat de Platon în dialogul Phaidros, în care se menţionează legenda de origine egipteană a apariţiei literelor. Aici se spune că zeul Theuth a creat literele, ca leac al uitării, şi vestindu-l pe regele Thamus de descoperirea sa, acesta n-a fost, se pare, câtuşi de puţin entuziasmat de noua ştiinţă, împărtăşindu-i zeului următoarele temeri: „Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Cât despre înţelepciune, învăţăceilor tăi tu nu le dai decât una părelnică, şi nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor.“ (Humanitas, 1993, p.143)
Contrar, aşadar, opiniei larg răspândite, Platon atrage atenţia asupra ambivalenţei scrisului, asupra faptului că scrisul, conceput iniţial ca remediu al uitării, se poate transforma ulterior în ceva opus, în ceva otrăvitor, respectiv în mijloc de înregistrare, de fixare şi de etichetare a unei realităţi care tocmai în virtutea acestui fapt îşi pierde calitatea de adevăr, se profanează, se desacralizează, se degradează şi se transformă în Uitare. Sau în umbră, în imagine, în „icoană“, în „fotografie“, în literă, în substitut al adevărului, al realităţii, oferind o falsă cunoaştere şi o falsă înţelepciune.
Dacă primele rostiri divinatorii au venit, aşa cum se spune în dialog, de la un stejar, atunci nu se poate să nu asociem, fie şi retrospectiv, acel stejar cu Copacul Viu, cu Copacul Vieţii prin care omul avea un contact, o comunicare vie, directă, nemijlocită şi intuitivă cu sursa, cu adevărul, cu spiritul, cu realitatea. Copacul Vieţii s-a transformat apoi în Copacul Cunoaşterii în momentul în care omul, din diferite pricini, a pierdut această comunicare, acest contact direct cu sursa, cu viaţa, cu realitatea şi a dobândit, a „câştigat“ unul indirect, prin intermediul icoanelor, noţiunilor şi simbolurilor care au ajuns să înlocuiască realitatea şi să devină mai importantă ca ea. Copacul Cunoaşterii, având ca „fructe“ cuvântul şi cărţile scrise din care s-a extras seva vie, seva vieţii, devine astfel umbra, imaginea, icoana şi, totodată, uitarea Copacului Vieţii.
Dar scrisul, ca leac, ca pharmakon, are, aşa cum spuneam, o funcţie ambivalentă, fiind deopotrivă remediu şi otravă. El devine otravă atunci când ne hrănim, în sens cantitativ, doar cu litera, cu conceptul lui, adică atunci când curgerea fluidă şi nedivizată a spiritului, a vieţii, a realităţii o fragmentăm în noţiuni şi concepte statice, rigide care ne fac să percepem doar forma, doar exteriorul, doar aparenţa sau umbra realităţii. Vedem, de pildă, un trandafir, dar noi vedem mai curând noţiunea de trandafir, roşul lui exterior, forma lui, împărţită în petale separate şi nu trandafirul însuşi, „verbul“, mişcarea, spiritul care palpită înlăuntrul trandafirului şi care nu pot fi „închise“ în noţiunea de trandafir. Astfel, dacă vrem să ucidem, să „otrăvim“ trandafirul e suficient să-l închidem în noţiunea devenită mormânt. Acest lucru este valabil pentru toate celelalte noţiuni statice, limitate şi rigide prin care noi refuzăm să vedem ceea ce trăieşte în formele lor, ceea ce se transformă, adică mişcarea, verbul, spiritul, viaţa ce traversează forme particulare.
Pentru a nu deveni, aşadar, ceva nociv, ceva otrăvitor, scrisul trebuie să conserve nu atât litera, noţiunea sau substantivul, care au un sens, un înţeles închis, static, cât spiritul, viaţa şi verbul care trăiesc în formele lor şi care au, dimpotrivă, un sens, un înţeles deschis, mobil şi dinamic. Numai aşa, scrisul îşi dobândeşte funcţia lui bună, cea de remediu al uitării, de moştenire şi de memorie spirituală a umanităţii care face posibilă nu doar continuitatea, ci chiar simultaneitatea spiritului.
Lectura este, poate, cel mai elocvent exemplu în acest sens. Ea favorizează în cel mai înalt grad descoperirea interiorităţii prin faptul că permite receptarea cu propria voce, cu propria emoţie, cu propria gândire şi conştiinţă, pe scurt, cu propria personalitate a unui conţinut scris, gândit şi trăit de altcineva, care ne devine astfel contemporan prin spirit.
Consider, aşadar, că cel mai uriaş beneficiu sau remediu al scrisului este faptul că cel ce scrie şi cel ce citeşte devin, prin spirit, o singură interioritate, scriitorul şi cititorul întâlnindu-se astfel dincolo de limitele şi barierele spaţio-temporale într-o dimensiune atemporală a simultaneităţii şi contemporaneităţii. Aceasta înseamnă ceva cu adevărat măreţ şi extraordinar, şi-anume că spiritul sau interioritatea neavând şi neputând avea nicio localizare, acest lucru permite întâlnirea, comunicarea şi contemporaneitatea cu toate marile spirite ale lumii, o adevărată nebunie, o adevărată aventură, un adevărat remediu la care numai spiritul, dincolo, dar nu fără trupul cuvântului, poate avea acces.