Personalităţi marcante ale exilului cultural românesc, Basarab Nicolescu şi Horia Stamatu s-au cunoscut la întrunirea de constituire a asociaţiei Hyperion – 29 septembrie 1980 – şi la una dintre şedinţele cenaclului de la Neuilly. Având preocupări culturale comune, au aprofundat, pe calea corespondenţei, relaţia prietenească ce se înfiripase. În misivele schimbate ei îşi dezvăluie trăirile, realizările şi proiectele de creatori literari. Misivele s-au orientat către confesiuni şi aprofundarea cunoaşterii reciproce, determinând consolidarea prieteniei şi colaborării dintre cele două personalităţi.
Reproducem două scrisori însemnate prin informaţiile privind viaţa literară din ţară şi din exil. Impresionantă este, pentru cunoaşterea vieţii literare a epocii, evocarea de către Basarab Nicolescu a amalgamului de recunoaştere a meritelor şi culpabilizare, după debutul său editorial, în 1968.
Avem posibilitatea să cunoaştem, din sursă directă, opiniile lui Horia Stamatu privind necesitatea scrisului în limba română în exil, concepţia lui privind poezia şi căile criticii literare, faptul că el este un creştin militant, falsitatea culturii socialiste, încercările Bucureştiului de a dezbina pe exilaţi, etc.
O însemnătate aparte au, pentru cunoaşterea exilului cultural românesc, informaţiile din aceste scrisori referitoare la dezbaterile din cenaclul de la Neuilly şi Asociaţia Hyperion, presa exilului, raporturile dintre personalităţile exilului, etc.
DOCUMENTE
A) Scrisoare a lui Basarab Nicolescu către Horia Stamatu, 2 sept 1981 (1)
Paris, 2 septembrie 1981
Stimate D-le Stamatu,
Am citit cu bucurie studiul Dv despre cartea mea (2). V-aţi apropiat de ceva extrem de fin, de subtil în descrierea Bucureştiului intelectual din 1968, în acele cîteva luni de „liberalism“.
Cartea mea a stârnit o adevărată explozie (3). Pasiunile s-au declanşat fără limite. Critici extrem de elogioase au fost publicate în lungi articole de Marian Popa, Al. Piru, N. Manolescu, Mircea Tomuş, Ciopraga în mai toate revistele literare. S-au ţinut emisiuni la radio şi am fost eu însumi invitat să vorbesc la radio. Ion Barbu începuse să aibă imitatori cu duiumul. „Staliniştii“ pândeau, la început, în umbră. Apoi s-au arătat la lumina zilei. Crohmălniceanu, care scrisese un studiu dement de „reconsiderare“ (în care vorbea de „decadenţa“ şi „misticismul“ poeziei barbiene, „dar“ îi recunoştea unele merite estetice), a dezlănţuit o adevărată campanie de presă împotriva mea, acuzându-mă de a fi un „prestidigitator“, falsificînd conştient „mesajul“ lui Ion Barbu. A scris el însuşi câteva articole şi i-a pus şi pe alţii (necunoscuţi, de exemplu un oarecare M. Niţescu) să mă împroaşte cu noroi. Aceasta se întâmpla prin mai – iunie 1968. Perioada fiind „liberală“ (Miron Radu Paraschivescu propusese, la Congresul Scriitorilor (4), unde am participat, desfiinţarea cenzurii) am cerut, invocând „dreptul de răspuns“ publicarea unui articol arătând adevăratele motivări ale d-lui Crohmălniceanu. Dar a venit invazia Cehoslovaciei când s-a terminat cu „dreptul de răspuns“, iar în noiembrie 1968 eu am plecat la Paris.
Între timp, cartea mea fusese introdusă în programul clasei a XII-a, în manual. Imediat după plecarea mea s-a scos din program.
După 1968 şi până acum s-a mai scris sporadic despre cartea mea în diverse cărţi. Prin 1974, am primit la Paris vizita unui prieten care se interesa la redacţia Luceafărului (5) de ce se scrie aşa de puţin despre Barbu şi despre studiul meu. I s-a răspuns că „linia Partidului“ arată că apropierea între matematică şi poezie a fost o eroare. Faptul este strict autentic.
Aş fi vrut să vă trimit câteva „mostre“ din reacţiile de atunci, dar din nefericire arhivele mele, ca şi biblioteca mea, au rămas la Bucureşti. Vă trimit totuşi fotocopia unui articol ce mi se pare interesant, scris de un profesor universitar de la Bucureşti, Solomon Marcus, specialist de lingvistică matematică. El m-a citat, de altfel, şi în cartea sa Poetica matematică (Editura Academiei, 1970), unde face o apropiere între ideile mele şi cele ale lui Pius Servien şi Matila Ghyka (6).
Vă trimit, de asemenea, un articol relativ recent despre pictura lui Victor Cupşa (7), publicat într-o bună revistă de artă plastică – Opus Internaţional. Puteţi, de asemenea, găsi studiile mele (semnate „Andrei Bogdan“) despre Urmuz şi despre Eliade în Ethos (8) nr. 2.
Vă voi scrie din nou în curând.
Cu alese sentimente,
Basarab Nicolescu
NOTE
1. Arhiva personală Basarab Nicolescu
2. Basarab Nicolescu, Ion Barbu. Cosmologia Jocului secund, EPL 1968. Studiul lui Horia Stamatu despre această carte, trimis lui Basarab Nicolescu, a fost publicat în Cuvântul Românesc, nr. 67, noiembrie 1981.
3. Despre felul în care a receptat Basarab Nicolescu primirea cărţii sale a se vedea Basarab Nicolescu, Annus mirabilis 1968, în Basarab Nicolescu (Ed.), Ion Barbu, în timp şi dincolo de timp, Curtea Veche, Bucureşti, 2013, p. 258-270.
4. Congresul scriitorilor din România în 1968.
5. Revista Luceafărul (1958-1989) a Uniunii Scriitorilor din România.
6. Pius Servien, pseudonimul lui Şerban Coculescu (1902-1953), fiul astronomului Nicolae Coculescu. A pus bazele lingvisticii matematice prin studii de teoria ritmurilor în proză şi în limbajul poetic. Matila Ghyka (1881-1963), romancier, matematician, istoric şi diplomat român. A elaborat teorii în domeniul esteticii asupra „numărului de aur“, proporţiei de aur valabilă în natură şi artă.
7. Basarab Nicolescu, Victor Cupsa ou la tentation du Mont Analogue, Opus International, N° 66-67, Paris, Printemps 1978, p. 73-77, sub pseudonimul André Bogdan.Victor Cupşa este un pictor român din exil, foarte apreciat de Basarab Nicolescu. Vezi Convorbiri literare, nr. 8/2013.
8. Andrei Bogdan, Încercare de definire a spaţiului urmuzian, în Ethos, Paris, nr. 2, 1975, p. 180-181; Andrei Bogdan, Ambiguitate şi semnificaţie în „Pe strada Mântuleasa“, în Ethos, Paris, nr. 2, 1975, p. 269-274. Andrei Bogdan a fost, o vreme, pseudonimul lui Basarab Nicolescu. Revista Ethos a fost editată la Paris de Ion Cuşa şi Virgil Ierunca în anii 1973-1985, 5 caiete. A se vedea Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc 1945-1989 – Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, ediţia a doua revizuită şi adăugită, Ed. Compania, Bucureşti, 2010, p. 306-307.
B) Scrisoarea lui Horia Stamatu către Basarab Nicolescu din 18 sept. 1981 (1).
18 Septembrie 1981
Dragă Domnule Basarab Nicolescu,
La începutul săptămânii trecute, chiar în ziua mea de naştere, am primit un telefon foarte alarmat de la prietenul Leonid Mămăligă (2), din cauza frazei care deschide articolul Dumitale: „Într-o epocă în care lipsa de semnificaţie este considerată o virtute, ultima carte de poeme a lui Horia Stamatu, Imperiul (Editura Ethos, Ion Cuşa, Paris, 1981) apare ca o divină surpriză.“ Mă întreb de ce pe mine nu m-a izbit această „ca o divină surpriză“, iar prietenul Leonid, în loc să-mi telefoneze prieteneşte ca să mă întrebe de sănătate, a dat buzna la telefon din cauza acestui termen. I-am spus că eu, deşi sunt foarte sensibil la „proporţie“, nu am găsit nimic şocant, pentru că „divinitatea“ nu mi se atribuie mie, ci e vorba vizibil de o necesitate.
Cred că orice om care îşi dă seama de prezenţa divinităţii în lume arată că, la un moment dat, a vorbit divinitatea în el. Ceea ce nu înseamnă că el însuşi (e) o divinitate. Dar omul, poate ca un mare credincios al Vechiului Testament, după care aceasta ar fi o blasfemie, nu putea fi convins, şi-a propus „providenţial“, ceea ce e acelaşi lucru, dar mult mai primejdios, pentru că aşa cum s-a speriat de „divin“, toţi s-ar speria de… „omul providenţial“. I-am spus că termenul cel mai bun, dacă el crede că „divină surpriză“ nu e bine, ar fi o „reală surpriză“, adică, pe de-o parte, e o surpriză cu adevărat, şi, pe de altă parte, nimeni nu s-ar fi aşteptat la o surpriză de la mine. Rămânea să vorbească cu dumneata, aşa că sper să fie rezolvată această chestiune.
Eu spun ce-am mai spus, că prima frază este strâns legată cu restul, şi ultima frază o întregeşte perfect pe cea dintâi. Dacă toţi românii care scriu critică ar scrie aşa de închegat, literatura română ar avea alt standard, şi nu ar fi un du-te vino, pe ce apucă fiecare.
Prietenul Leonid este însă un artist până la ultima fibră, ceea ce eu, recunosc, sunt infinit mai puţin. Aşa că, eu primesc „şocuri“ când e vorba de o greşeală de articulaţie a gândirii, sau de un termen dacă acesta nu e chiar deplasat, ceea ce nici nu mi se părea, pentru că „eu“ eram făcut „divin“ (ceea ce ar fi fost deplasat). În orice caz, nu te necăji de asemenea cerinţă. Fiecare din noi avem marotele şi chiar „cerinţele“ noastre, şi trebuie să ne tolerăm, cu dragoste şi cu înţelepciune pentru că toţi suntem de bună credinţă.
Citind articolul lui Solomon Marcus despre cartea dumitale (3), mi-am dat seama de ce cartea m-a impresionat aşa de plăcut. Şi anume: nu intră în locurile comune ale momentului, printre care „structuralismul“ ca un fel de râie întinsă peste Occident, mânca nu numai literatura, dar şi filosofia, şi istoria, şi antropologia, şi etnologia, ca să nu mai vorbim de filologie. Solomon Marcus vă(d) că mă confirmă total prin concluzie: „cel mai competent, mai profund şi mai complet studiu întreprins până astăzi asupra poeziei lui Ion Barbu“. Data: August 1968. De atunci nu s-a schimbat nimic. Fără să-l numească îl înmormântează şi pe Vianu (4), a cărui carte, cam penibilă, a dus la o ceartă între el şi Barbu. Erau prieteni din adolescenţă, dar Barbu, care era genial, intuise mediocritatea din Vianu, şi nu l-a supărat decât atunci când l-a vizat pe el. Cum era şi nebun, în afară de genial, Barbu a făcut un mare tămbălău. Avea nişte ieşiri fioroase, cum poţi să vezi în volumul „Pagini de proză“, dacă îl mai ai: „Nene Arghezi, volumul dumitale Cuvinte potrivite rămâne o bălţată eroare.“ Iar în altă scrisoare, aminteşte de vizita lui la Arghezi, vizită absurdă provocată de Camil Baltazar, şi cu a cărei ocazie Arghezi a fost de-o nemaipomenită mârlănie: „Mă voi fi bâlbâit în faţa acestui Arghezi, pe de-a întregul construit. Cum poţi vorbi legat, desgropaţilor, sufletelor? Alături Baltazar sfârâia artistic, din limbă.“ (5).
Eram copil, prin clasa a cincea, când mi-au căzut, cam unul după altul, Cuvinte potrivite, Joc secund şi Lauda somnului. Prima pe care am prins-o a fost Cuvinte Potrivite, de care erau pline revistele literare, dintre care nu scăpam nici una. Cartea lui Arghezi a apărut întâi într-un volum de format mare, şi costa 100 de lei. Fără să ştiu de ce, nu eram deloc tentat să fac acest sacrificiu. Pe urmă a ieşit o ediţie format mic, care costa doar 60 de lei.
Am făcut socoteala: însemna să sacrific o carte franţuzească, de 12 franci, preţ foarte curent pe-atunci, dar pentru că prea era „Arghezi-n sus şi Arghezi-n jos“, am sacrificat cartea franţuzească din „suta săptămânală“, rămânând cu opul lui Arghezi, un cinematograf şi un cataif după. Niciodată nu plânsesem şi nu am mai plâns după trei poli nenorociţi, pe care parcă îi aruncasem pe Dâmboviţa, cum a făcut tatăl meu, săracul, care şi-a aruncat o frumoasă rezervă de aur în Dâmboviţa, ca să nu îl apuce comuniştii. Între timp până la apariţia ediţiei cuvenite, trecuse un an, deci eram în clasa a şasea, aveam 16 ani, deci practic tot un copil eram. Abia când am avut cartea în mâini, mi-a sărit în ochi titlul Cuvinte potrivite, care atunci m-a dus fulgerător la vorba „prostul nu o potriveşte, dar o nimereşte.“ Atunci am citit tot textul, de la cap la coadă, cred 100 sau 101 de poezii, încet, cu atenţie, şi totul mi s-a părut nu numai searbăd, dar absolut gratuit, negăsind nici o poezie care să răspundă la ceva. Ce să mai spun de atâtea stupidităţi, care mi-au rămas de-atunci întipărite, „să ştiu trecând prin timp călare“, „simbolic infinit“, „demonic infinit“, (când tocmai bine este dumnezeesc), „ceasul trecu pe lângă oră“; etc., etc. Fără îndoială că a fost cel mai „popular“ poet român, prin publicitatea care i s-a făcut, dar un „geniu“ n-a fost deloc. Ca să nu mai vorbim, doamne iartă-mă, de un… al doilea Eminescu. Am să caut la Paris odată, Nu al lui Eugen Ionescu (ştiu că-l avea), care după Barbu l-a masacrat încă o dată, mai pe larg. Altfel a fost pentru mine cu Joc secund şi Lauda somnului, care efectiv m-au „săltat în poezie“ (1929-1930) (6).
Articolul despre Victor Cupşa mi-a provocat nişte remuşcări. L-am cunoscut prin 1967, şi am rămas cu o impresie proastă, pentru că se lăsase luat de moda „obiectelor“ şi era ca toţi care aduceau ce spui dumneata: „l’atmosphère aseptisée attristée par le vide désolant de ceux qui n’ont rien à dire.“ Vorbeşti de un „zid“. Am să-ţi dau un poem al meu în care e vorba de un „zid“. După ce am aflat din acest articol că omul s-a vindecat de golul trecut, am făcut „mea culpa“, şi sper să-i văd o dată nişte opere.
La mine, „poeme“ şi gândire uscată, alternează tot timpul, ba chiar câte una provoacă alta. Îţi dau alăturat un foarte scurt articol, care ar corespunde primei fraze din articolul dumitale, aşa cum ultima frază corespunde şi mai direct poemului. În micul meu articol e vorba de conţinut al vremii, în poem este îndemnul spre un conţinut.
În ultimul număr din „Cuvântul Românesc“ mi-a apărut un poem închinat memoriei fratelui Ioan Cuşa (7), natură christică, dar textul a fost sabotat prin scoaterea a două versuri, operaţie prin care s-a obţinut un delir semnat de mine. Sunt în curs de anchetă, ca să lămurim această urâtă faptă, nu faţă de mine, ci faţă de cel pe care îl evocă poemul. Am la prietenul Leonid un poem trimis înainte de vacanţă, şi care se cheamă Cantata Învierii. Aş dori foarte mult să-l citeşti, aşa că te rog să i-l ceri. Sper că nu l-a pierdut, pentru că şi-a exprimat un mare entuziasm, zicând „mă gândeam chiar să fac un Cenaclu acum, ca să citeşti acest poem.“ Pe urmă a venit vacanţa, toamna, a uitat, dar sper că nu l-a pierdut aşa că te rog să-l ceri ca să-l citeşti. Este şi o „întregire“ la Imperiu, după cum ca un fel de „cer protector“ al acestui întreg, este alt poem de mari proporţii, pe care l-am dat lui Ierunca (8) pentru Ethos.
Îţi mai dau ca „imprimate“, fotocopia unui vechi volum al meu (9), din 1969, şi a unei plachete de Alexandru Lungu (10), un medic şi poet foarte interesant.
Cu cele mai bune sentimente,
Horia Stamatu“
NOTE
1. Arhiva personală Basarab Nicolescu.
2. Leonid Mămăligă-Arcade (1921-2001), prozator, poet, eseist român. A iniţiat cenaclul de la Neuilly şi asociaţia Hyperion.
3. Solomon Marcus (n. 1925, Bacău), matematician, profesor la Universitatea din Bucureşti cu preocupări de poetică, lingvistică şi semiotică. A scris laudativ despre cartea lui Basarab Nicolescu Ion Barbu. În Cosmologia Jocului secund, în 1968, la puţin timp după apariţia cărţii: Solomon Marcus, Explicaţie şi sugestie, ambiguitate şi deschidere: Pe marginea cărţii Ion Barbu – Cosmologia Jocului secund de Basarab Nicolescu, în Studii şi Cercetări Lingvistice, An XIX, No 6, 1968. A citat-o şi în Poetica matematică, Editura Academiei, 1970.
4. Vladimir Streinu a scris că în cartea lui Tudor Vianu asupra poeziilor din Joc Secund sunt oglindite părerile pe care Ion Barbu le are despre propriile poezii, iar exegezele lui Vianu asupra volumului Joc secund sunt dictate chiar de Barbu. Ion Barbu a respins aceste aserţiuni. Vezi Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, Editura Sport Turism, 1983, p. 305-307.
5. „Răutăţi şi mici scandaluri“ generate de orgolii literare, în care au fost implicaţi Ion Barbu şi Tudor Arghezi, folosite uneori ca argumente în aprecierea valorii operei protagoniştilor, ceea ce este o eroare. Detalii în Adevărul literar din 7 iulie 1935. Vezi Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, Ed. Sport Turism, 1983, p. 224.
6. Prima ediţie din Cuvinte potrivite a apărut în anul 1927, Lauda somnului în 1929, iar Joc secund în anul 1930. Horia Stamatu leagă primele sale manifestări poetice din 1929-1930, de apariţia acestor volume, îndeosebi de Joc secund.
7. Articolul semnat de Horia Stamatu poartă ca titlu Dialog întrerupt – la plecarea fratelui Ioan Cuşa dintre noi. Ion (Ioan) Cuşa, exilat român la Paris, proprietar de tipografie şi al editurii Ethos. La tipografia (editura) sa au apărut Nopţile de Sânziene a lui Mircea Eliade, Imperiul a lui Horia Stamatu, revista Ethos, etc.
8. Virgil Ierunca (1920-2006) – poet, publicist, critic şi istoric literar, memorialist. A trăit în exil din 1947.
9. Punta Europa, volum de poezii publicat de Horia Stamatu în 1969. Pleacă de la adaptarea în limba spaniolă a Psalmului 136.
10. Alexandru Lungu, medic şi poet apreciat, în ambele ipostaze, de Horia Stamatu. A trăit la Freiburg, în Germania. În 1987 a publicat Fuga din privelişti. Horia Stamatu îl declara poetul lui preferat şi l-a numit „un Heraclit valah“. Vezi România literară, nr. 10/2000, p. 1.