Majoritatea celor care gândesc lucrurile mai ales in termeni economici – in frunte cu functionarii din administratia de stat, in general, si culturala, in special – considera cultura scrisa drept un capitol al bugetului care se refera la cheltuieli. Altfel spus, la ceva similar pierderilor, la ceea ce s-ar duce pe apa sâmbetei in numele satisfacerii „luxului“ de a avea o cultura. Care cultura nu ar interesa, chipurile, decât o minoritate beneficiara a unui imens capital de timp de irosit (de consumat, daca vreti), cu asemenea ocupatii… „neproductive“.
De aici si o atitudine cât se poate de nepotrivita fata de scriitori si fata de proiectele literare. Sau artistice, daca este sa vorbim la modul general. Scriitorul (i.e. artistul) este vazut ca un fel de intretinut al societatii, fata de care are tot felul de indatoriri, plecând de la faptul ca – nu-i asa?! – contribuabilul ar plati pentru ca el sa-si vada linistit de pus pe hârtie fantasme, de visat la cai verzi pe pereti si, in final, de tocat bani. In cel mai fericit caz, putini dintre cei numiti sa gestioneze fondurile alocate aparitiei cartilor si revistelor, cu mare parcimonie si cu ingenioase oprelisti, se gândesc la scriitor ca la unul pe seama caruia au, de bine, de rau, o slujba bunicica. Functionarii de azi sunt, in marea lor parte, asi intr-ale umilirii celor care sustin, efectiv, cu munca lor, cultura scrisa.
Numai ca, in realitate, in ceea ce priveste asa-zisa cheltuiala facuta cu afacerile culturale, lucrurile nu se prezinta deloc asa cum considera cei care privesc fenomenul de la distanta. Ba, ma grabesc sa zic, stau chiar invers. Mai intâi, e de retinut ca suntem o specie – noi, homo sapiens – simultan creatoare si consumatoare de cultura, asa cum cream automobile, retete de mâncare, imbracaminte sau materiale de constructii. Este, desigur, un truism ceea ce am afirmat, dar nu este evident pentru toata lumea, din pacate, modul cum functioneaza relatia dintre bunurile materiale si cele spirituale. Cultura face parte intim din structura noastra, in asa fel incât cred ca inclinatia aceasta o transmitem prin codul genetic, asa cum se transmite jocul, de pilda, la noi, ca si la alte vietuitoare pentru care acesta are importanta in evolutie. Oamenii nu se mai pot lipsi de cultura – in diferitele ei forme; nu doar poezia este cultura, nu doar muzica de opera sau teatrul, ci exista nenumarate si subtile paradigme care actioneaza in teritoriul culturii – fara de care am plati pretul teribil al alienarii, al recaderii in zoologie.
Al doilea lucru care trebuie subliniat e acela ca, tratând creatorul drept un consumator de resurse financiare (din aceasta contradictie a termenilor se poate sesiza foarte usor eroarea de logica a unora dintre factorii de decizie), nu vedem cât de important este rolul sau in angrenajul economic. S-a tot repetat ca scriitorii au fost, in România, primii care au luat in piept rigorile si riscurile economiei de piata. Corect. Dar argumentul a fost folosit inadecvat. Cei care l-au invocat au facut-o mai mult ca sa se plânga – sau, sa zicem, ca sa capteze bunavointa obsedatilor de ideea corecta politic a economiei de piata cu orice pret – in fata autoritatilor care se invoiau foarte greu sa „dea banul“ pentru aparitia cartilor, revistelor, pentru câte un proiect legat de literatura. Pentru ca reprezentantii autoritatilor – culmea, unii fosti bursieri prin Occident! – au mereu credinta ca, vezi, Doamne!, cultura nu ar aduce bani.
Nimic mai gresit. Sa ne gândim putin si sa facem o rapida trecere in revista a celor care beneficiaza de pe urma faptului ca un autor scrie si publica o carte! Vom gasi aici fabricantii de hârtie, fabricantii de cerneluri tipografice, fabricantii de computere, creatorii de programe de scriere (exista, desigur, pe piata si programe gratuite, care fac treaba identica unora mai cunoscute), editorii (proprietari de edituri, actionari, redactori de carte, corectori, personal administrativ din casele editoriale etc.), difuzorii de carte, transportatorii, librarii, organizatorii de târguri de carte (târgurile si expozitiile sunt niste industrii in sine, cu ramificatii extraordinare), revistele de cultura (cu redactorii lor, cu lanturile economice pe care acestea, la rândul lor, pe implica), cronicarii, redactorii de la ziare si alte publicatii decât cele propriu-zis culturale, autorii de manuale, editorii de manuale, profesorii de literatura, autorii de studii critice si de istorie literara, bibliotecarii, realizatorii de emisiuni culturale de la radio si televiziune, mass-media in general si altii… si altii…, plus, nu in ultimul rând, anticarii, apoi cei care se ocupa de colectarea si prelucrarea deseurilor de hârtie si care vor inchide, la un moment dat, lantul, pentru a-l relansa, intr-un fel. Toti acestia au de lucru, asadar, pentru ca exista scriitorul, autorul.
Daca privim in amanuntime, dar si luând in considerare complexul economic in care ne miscam, ne dam seama ca unii dintre actorii sau factorii enumerati reprezinta, ei insisi, cum am sugerat deja, nu doar verigi ale lantului, ci noduri importante ale unor veritabile retele, ei deschizând ramificatii catre alte zone economice. Cititorul isi poate singur imagina ce presupune realizarea si punerea in vânzare a unei simple coli de hârtie. Sau faptul ca, pentru functionarea computerului la care lucreaza scriitorul sau editorul, ori pentru masinile tipografului se consuma curent electric, care este platit in toate aceste faze. Intervin, de asemenea, fabricantii de consumabile si diverse dispozitive pentru computere (discuri compact, memorii flash, imprimante, cartuse de imprimanta, scanere etc.), depanatorii de soft si de hardware, care, la rândul lor, sunt integrati in ale retele economice. Important este si ca multe dintre fazele realizarii si punerii pe piata a unei carti sunt purtatoare de taxa pe valoarea adaugata.
Si totul pleaca de la un autor care scrie o carte… Dar putina lume stie ca acela care tine pe umerii lui toata aceasta industrie, toata masinaria legata de carte nu este, cel mai adesea, platit pentru asta. Tipograful primeste un salariu, librarul la fel, ca si redactorul din mass-media, si asa mai departe. Singurul care nu incaseaza nimic sau aproape nimic este tocmai cel carora acestia – si, finalmente, statul, care are partea lui din impozite si taxe – ii datoreaza o parte din veniturile lor.
Ba, mai mult, nu sunt putine cazurile când acest autor plateste singur tiparirea unei carti. Din salariul lui, de obicei modest, din pensia lui asigura de lucru pentru atâta lume. Nu exista nici o circumstanta atenuanta pentru aceia care nu inteleg acest fapt. Chiar si in cazul in care scriitorul, care nu e intotdeauna un veleitar, ba din contra, isi ia in intregime tirajul si-l imprastie singur, gratuit, tot ramâne destul pentru sistem.
Bine, se va spune, dar nu toate aceste carti vor ajunge sa fie incluse in manuale, nu toate vor aduce profit, si asa mai departe. Nu aduc profit toate, dar editorul si tipograful, cel putin, incaseaza bani. Autorul, in covârsitoarea majoritate a cazurilor, nu. Sau, se va mai obiecta, doar putine dintre aceste volume vor intra in atentia celor care fac canoanele si, finalmente, manualele. E si asta adevarat, dar pâna atunci cartea a hranit deja destula lume. Dar, pâna la urma, sprijinirea cu subventii a activitatii editoriale nu ar fi asimilabila perfect unei activitati de investitii?! Unele investitii aduc profit, altele nu. Unele aduc profit numai pe termen lung sau foarte lung. Iar aceasta ecuatie cu multe variabile nu stiu daca este formalizata si utilizata de economistii care nu vad eficienta economica decât din perspectiva imediatului.
Bunurile culturale tin si de legi ceva mai subtile. Nu de putine ori, legate imprevizibil pentru un contabil obisnuit. Ar fi interesant de calculat cât se câstiga azi de pe urma scriitorilor clasici. Am impresia ca prin alte tari, in alte economii, asemenea evaluari s-au facut demult. Cât se câstiga, de pilda, din diferitele editii, din includerile in antologii si manuale, in bibliografia universitara si de liceu a unui autor mare? Nu este cazul sa ne gândim doar la Shakespeare, Cervantes sau Victor Hugo, e de ajuns sa ne mentinem in cadrul mic al literaturii noastre. S-ar putea sa fim impresionati de rentabilitatea efectiva, in timp, a autorilor nostri. Exista persoane care au impresia ca se pierde investind in carte. Din motivele pe care tocmai le-am aratat, cu cartea nu se pierde niciodata. Cultura este intotdeauna o investitie.
Autor: RADU VOINESCUApărut în nr. 351