Cine este azi, dupa 100 de ani, Emil Cioran, cel nascut pe 8 aprilile 1911 în Rasinarii Sibiului si ai lui Octavian Goga? Expertul decaderii, clasicul amaraciunii, apologetul urii de sine si al sinuciderii ar fi fost, ne spun apropiatii si prietenii sai, un om fericit si vesel, modest, întelept din nastere. În jurnalul austriacului Wolfgang Kraus, „apatridul“ din Rasinari si orfanul parizian venit din periferia habsburgica Emil Cioran ne apare ca un personaj necunoscut si, în orice caz, care nu se suprapune deloc peste acela din opera lui. Clasicul amaraciunii si al „inconvenientului de a te naste“ e, privit cu ochii acestui prieten al sau, un alt Cioran: omul scrierilor nu seamana cu locuitorul mansardei. E acolo, la mansarda, un Cioran în bluza si papuci, un batrânel vesel si bine dispus care urca si coboara încarcat de plase si sacose scarile ca un tinerel (sapte etaje zilnic!). Din atitudinea lui, mai noteaza austriacul, „emana bucuria de a trai si gratitudinea“. Aceasta, bucuria de a trai, împreuna cu disponibilitatea, umorul, gustul farsei si pofta de râs l-au ferit, spune Kraus, de o „batrânete otravita“, spre a nota la urma ca personajul care a îngrozit prin nihilismul sau feroce o lume întreaga de nationalisti, patrioti si filozofi, e „un exemplu pozitiv“.
Veselia lui Cioran
Un exemplu pozitiv, de om entuziast si prea bine dispus sare în ochi si dintr-un recent colocviu dedicat lui Cioran despre care citesc în „Dilemateca“ o relatare de la fata locului a Cristinei Hermeziu. Povesteste un prieten al cinicului filozof: „Uimirea ne apropia – marturiseste Fernando Savater – pentru ca pe mine ma lasa cu gura cascata faptul ca cineva putea trai si dovedi umor (Cioran si cu mine râdeam mult când eram împreuna) cu o implacabila antipatie pentru orice convingere mobilizatoare si cu un refuz absolut pentru promisiunile viitorului“. La rândul lui, Roland Jaccard confirma veselia, chiar neseriozitatea lui Cioran: „Seratele petrecute pe Rue de l’Odeon erau de o veselie nebuna. Chiar daca nici nu se atingea de ele, bucatele si vinurile cele mai rafinate se succedau, spre marea placere a lui Cioran, care le gusta prin procura. Si când îi paraseam, spre 2 dimineata, noi eram epuizati, pe când Simone si Cioran ar fi vrut sa prelungeasca întâlnirea pâna în zori“. Sociabil, om de lume buna, frecventa saloanele, poate si ca adaposturi contra plictiselii, ori, mai probabil, spre a se smulge gândurilor negre ce-l bântuiau. Oricum, exersa arta de a fi sociabil, purta cu stângacie haina unui „dandy de salon“. Se amuza, amuzându-i pe altii. Cioran, se mai spune în aceste colocvii, era gata de sfaturi medicale pentru orice amic, înclinatie pe care rautaciosul Alain Bosquet o taxeaza cu ironie meschina aducându-i, de fapt, un omagiu involuntar: „Cioran îti aducea o portocala la orice stranut“. În fine, ca sa încheiem seria anecdotelor picante auzite în salonul, pardon!, colocviul parizian: se spune ca acel Emil Cioran – singuratecul de la mansarda era dispus sa primeasca oricând, pe oricine, admiratori, curiosi sau nepoftiti. Poate cu o singura exceptie, dezvaluita de Roland Jaccard: femeile însarcinate îi provocau o jena organica… Cine e, asadar, dupa o suta de ani de la nastere, Emil Cioran? În gust postmodern, omul biografic sufera o „schimbare la fata“: este adus la lumina si scos la mezat, scotocit, privit din toate partile si ascultat cu toate urechile. Opera e undeva în urma: monstrul sacru si filozofic trebuie un pic demitizat, scos din rama, chiar „terfelit“ putintel, daca nu tabloidizat. Receptarea lui Cioran a cunoscut în România doua momente calificabile, ambele, drept extremiste. Primul e cel din „obsedantul deceniu“ al lui Marin Preda, când filozoful amaraciunii, demascat si criticat primitiv de propaganda de partid, cu condeiul unor intelectuali marcanti, e facut prototipul reactionarului odios si fascistoid din cultura burgheza, care are nostalgia unui Hitler al nostru, capabil sa puna sub „teasc“ poporul român spre a-l scapa de umilinta nemeritata a „boicotului“ propriei istorii. Al doilea, tot asa de primitiv si penibil, apartine primului deceniu din epoca noii eliberari, cea de dupa 1989. Un deceniu cu ecouri întârziate si prelungite pâna azi, în care toata lumea buna „cioranizeaza“ întruna, culminând cu „rusinea de a fi român“ si cu „scheletul din debaraua“ culturii române, M. Eminescu. Nici primul moment, cel al demascarii „reactionarului“ din anii ’50 ai secolului trecut, nici cel de-al doilea, postdecembrist, al deceptionismului coral si national n-au vreo legatura cu filozoful sau omul Emil Cioran: sunt reflexe totalitare si totalizante ale unor complexe de inferioritate. Cioran este, în ambele momente, „tapul ispasitor“ al acestor complexe: atât în demascarea lui ca reactionar periculos, ca si prin preluarea lui într-o „cioraniada“ ca o „cântare a României“ pe dos. Biografia lui, cu momentele ei de relaxare salonarda, expuse în diverse colocvii nationale sau internationale, nu e nici ea de prea mare ajutor în descoperirea si valorificarea adevaratului portret al lui Emil Cioran. Ramâne opera, singurul (si supremul) document legitim si creditabil despre ceea ce un om ca acesta a putut face din ceea ce istoria a facut cu el. Restul este anecdota. Chiar daca ea „primeaza“, ca la celebrul cenaclu, anecdota trebuie depasita. Asadar: cine se ascunde si cine este în spatele batrânelului care urca si coboara tinereste cele sapte etaje spre si de la mansarda pariziana?
O mare autobiografie spirituala
Cel mai calificat portret, un veritabil portret al artistului la tinerete ramâne exploziva, incendiara „Schimbare la fata a României“ din 1936, spovedania pasionala si revoltata a unui „învins“ ce nu mai vrea sa fie învins si, totodata, fisa medicala a unui mare bolnav suferind de toate bolile cunoscute si necunoscute ale secolului sau. Autobiografie spirituala a tânarului Cioran de care, desi se declara înstrainat, va ramâne legat pâna la senectute, „Schimbarea la fata a României“ este pentru Cioran ceea ce reprezinta „Nu“ pentru Eugen Ionescu, ori „despartirile“ repetate ale lui Noica de mari repere ale existentei si culturii: cu totii se despart, „divorteaza“ de ceva, de o imagine, de o lume, de un mit. Nici unul însa cu intensitatea si pasionalitatea lui Cioran din „Schimbarea la fata …“, o schimbare în care înainte de toate e pusa în cauza schimbarea, renasterea, prefacerea autorului însusi în ceea ce el vrea si viseaza pentru România. Caci nu trebuie sa ne înselam: daca sub raportul strict doctrinar si al întruchiparilor politice pentru care opteaza cartea este subreda, prapastioasa si chiar dezastruoasa, citita cum trebuie, drept fisa de temperatura a „bolnavului“ Emil Cioran, aceeasi carte reprezinta o mare autobiografie spirituala, un document moral, afectiv si pasional de nepretuit. Simtindu-se înstrainat, cum însusi spune, de pojarul doctrinar al „tânarului“ Cioran, autorul acestei carti exemplare în felul sau nu si-o abjura ori reneaga, ci, dupa ’89, la prima reeditare în România (Humanitas, 1990), îsi declara „despartirea“ de tânarul care a fost si înstrainarea de excesele unui text, considerat totusi de el însusi „cel mai pasionat din tot ce-am publicat în româneste si frantuzeste“. Semnificatia si limitele sau rezervele asupra acestei „despartiri“ n-au fost întelese cum trebuie. Revizuirea pe care o concepe si si-o administreaza fara crutare autorul însusi i-a fost imputata si amendata nedrept de regretatul Zigu Ornea: rau e daca ascunzi, camuflezi ori treci sub tacere trecutul, iar daca-l recunosti, îl revizuiesti si îl regreti tot rau e! Ar fi mai bine sa nu regretam nimic?! În realitate, „cel mai pasionat“ si imprudent text devine, prin spovedania implicita pe care o contine, un autoportret sinucigas. Cioran este, si ramâne prin acest text scris la 24 de ani, cel mai virulent critic al defectelor românesti, dar si al lui însusi, ca tip liric („pasionat“!) si reprezentativ al umanitatii românesti criticate. Se vede (simte) oglindit în defectele pe care le descrie. Si le denunta cu virulenta, autodenuntându-se. Multe din observatiile lui pe seama „neispravirilor“ românesti s-au mai facut (Draghicescu, Iorga, Motru, Ralea s.a.): niciun predecesor (inclusiv lamentatiile cronicaresti cu iz biblic), necum vreun contemporan sau urmas al sau n-au atins intensitatea (si stilistica) a suferintei care însoteste asumarea si descrierea, sub titlu personal si pasional, a defectelor României si românilor. Citite ca atare, primul adresant al gravelor si „intolerabilelor“ acuzatii pe care le formuleaza este însusi autorul „Schimbarii la fata …“ care vrea, el, sa se schimbe. Grave, istorice, pietre de moara de gâtul neamului, „infirmitatile“ seculare ale românilor ce-i apar ca oglinda unui Narcis nefericit sunt si propriile lui infirmitati: îsi asuma „vina“ lor, nu ia distanta, nu strâmba din nas ca si cum ar fi „altul“, strain de ele. Este ceea ce face diferenta, considerabila, daca nu uriasa dintre criticul tânar si virulent si o multime de clarvazatori de pe marginea santului în care el vede o prapastie. Extraordinarul paradox al acestei mari carti consta, mi se pare, în faptul ca acest critic nemilos si eretic inconvertibil, care-si pune tara „sub teasc“ si iubeste „o Românie în delir“, cel care nu lasa sa-i scape niciun defect nenumit si nears pe rugul criticii sale, întruchipeaza el însusi exemplar pe românul judecat si molestat cu atâta mânie si amaraciune autocritica! „Lipsa de mister a românului – sustine chiar românul Emil Cioran – îl face indiscret dincolo de orice margini: spune totdeauna tot ce are pe inima. Ce-i mai ramâne atunci din ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ în niciun caz. Românul nu scapa nicio ocazie de a-si deserta inima. Nu pleaca de aici un anumit pustiu al nostru? Exista un mare desert în România“. Ca sa vedem imediat cum Cioran, „indiscret dincolo de orice margini“ îsi „desarta inima“ participând asa la „pustiul“ nostru si largind granitele acestui „mare desert în România“: „Românul este consecvent numai în luciditatea fata de conditia româneasca. El stie ca niciunul dintre semenii lui nationali nu este entuziasmat de soarta lui de român. Si atunci începe marturisirea deficientelor proprii interpretate si scuzate prin viciile substantiale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratarile si golurile si le explica prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuala“. Deloc multumit, necum „entuziasmat“ de soarta lui de român, Cioran se vede constrâns de consecventa luciditatii sa nu „dezerteze“, sa fie el însusi indiscret, ca si semenii lui nationali: marturiseste cu voluptatea amaraciunii deficientele ce-au facut ca viata noastra sa fi fost „o serie de începuturi ratate“ dintr-o Românie ce „poarta stigmatul fragmentului“ si „geniul momentului“. Nimic întreg si dus pâna la capat. Exponential, ilustrând în acelasi ins exceptia si regula, românul Cioran nu ezita sa faca ceea ce-i reproseaza românului deobste: „scoate cadavrele în amiaza“, le expune si chiar le etaleaza la lumina zilei, întocmai ca acel român care geme sub biciul criticii lui! E, în fine, Cioran cel care, ca tot românul, „nu se poate face interesant decât etalându-si defectele“ si tot el îl reprezinta stralucit pe cel pe care-l „demasca“ în atâtea si atâtea tonalitati stilistice si mai cu seama pamfletare, spre a-l trezi din somnul cel de moarte, un somn istoric, caci „Românul n-are de razbunat decât somnolenta lui seculara“, „pacostea traditionala a spiritului contemplativ“ si „cresterea vegetala“ care i-a „determinat ritmul vietii“, zice acest mare insomniac al contemplatiei febrile si speculatiei disperate pe marginea prapastiei. Un vânt de speranta si încredere în viitor bate însa mereu în destule dintre genialele „amaraciuni“ ale tânarului Cioran. Spre deosebire de disperarea neagra din amurg, aceea a diminetii contine o dâra luminoasa, ca binele potential din tot raul savârsit, întâmplat (exceptând însa din ecuatie cinismul bine dispus al adeptilor formulei „cu cât mai rau, cu atât mai bine“!). Dupa ce constata ca „România si-a dat seama de ea însasi numai în secolul trecut si nu în începuturile lui“ si ca „s-a creat în teoria culturii românesti un sistem de alternative, steril si iritant“, de genul Orient/Occident, sat/oras, liberalism/ reactionarism, progresism/traditionalism, tânarul Cioran vine cu niste judecati exclusiviste, dar mature si capitale pentru destinul viitor al culturii române: „Trebuie recunoscut ca polemica s-a nascut din sânul nationalistilor, care suferind de obsesia specificului românesc, au uitat de România. De altfel, nationalismul românesc a fost aproape totdeauna reactionar, adica n-a iubit niciodata România în sensul ei ideal si în finalitatea ei ultima. În loc sa-si fi pus întrebarea ce trebuie sa devina România, ei nu s-au întrebat decât ce trebuie sa ramâna. Orice nationalist, care, de dragul constantelor unui popor, renunta la caile moderne de lansare în lume, rateaza sensul unui neam vrând sa-l salveze. Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o rana. Fondului acestuia îi datoram absenta noastra de atâta timp. Absolutizarea lui este o opera reactionara. Daca ne-am fi abandonat lui, eram si astazi una din ultimele tari ale lumii. Viziunea reactionara nu îmtelege paradoxul istoric al culturilor mici si care consista în faptul ca ele nu pot sa refaca etapele de evolutie ale culturilor mari, ci trebuie sa se integreze unui ritm, fara continuitate si fara traditie. De am fi ramas consecventi fondului nostru, astazi ar trebui sa cream epopei si mituri eroice, iar pe Proust sa-l asteptam câteva secole, pentru a-l citi si a-l întelege „organic“„. Mai catolic decât Papa, Cioran este aici, în teoria culturii, un sincronist radical si exclusivist, care l-ar cam fi speriat pâna si pe moderatul parinte al sincronismului românesc, Eugen Lovinescu. Din amaraciune si disperare, face, prin „arderea etapelor“, un salt urias si paradoxal în entuziasmul febricitat si febricitant al modernitatii si modernizarii recuperatoare: „Problema fondului si a formei a fost pusa de reactiunea noastra la descoperirea tardiva a Occidentului. Dupa «evolutia fireasca» a organicismului si astazi ne învaluiam în pravile, în cronici, si astazi eram preistorie. Este o nota buna pentru adaptabilitatea si spiritul de orientare al nostru ca am putut sari din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor – daca nu al realitatilor – universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fara prejudecatile reformatoare ale liberalismului românesc, andante-le devenirii noastre devenea funebru.“
Viziunea pasoptista de
tip cioranian
Oricât de excesiva ar parea – si ea este asa! -, directia judecatii lui Cioran este cea buna, de nu chiar singura buna, adica plina de viitor. Elogiul „imitatiei“ îl face un sincronist lovinescian pur (prea pur!) si dur (prea dur!), jucând totul pe o singura carte. „Ceea ce în Apus era revolutie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativa. Caci, pe când o revolutie se naste dinlauntru, o rasturnare modernista se întâmpla din afara. Occidentul ne-a facut «revolutionari». Lucrul acesta nu este chiar atât de întristator. Important este gradul în care am fost electrizati si scuturati de cutremurul dezlantuit de contactul dintre fiinta noastra si Europa (…) Reactiunea României fata de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucuratoare ale vietii noastre. Frenezia imitatiei, care a dominat tot secolul XIX, îsi are radacini atât de adânci, ca sunt nemângâiat de a fi ramas atât de neînteleasa lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporala, pentru a o refuza în contingentele ei“. Nu e cazul sa ne speriem, întristam sau revoltam de nedreptatea facuta lui Eminescu, atâta vreme cât acest viitor „apatrid“ priveste cu încredere si entuziasm patriotic intrarea României în Europa, prin nu importa ce cai: „Frenezia imitatiei, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovada a unei sete adânci de viata. Ca a îmbratisat atâtea lucruri pe care nu le-a priceput, ca a înmagazinat artificial, ca n-a putut asimila tot ce a vrut sa cuprinda, – ce importanta au toate acestea? În fenomenul culturii românesti, aceasta înflacarare e admirabila. Se spune: forme si numai forme. Dar puteam sa împrumutam numai umbre! Nu aceasta e problema. Caci nu intereseaza în ascensiunea si aurora unei culturi continutul ei, cât ritmul. Frenezia imitatiei a dat tarii un ritm pe care în zadar îl vom cauta în «fondul» ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, tara si-a simtit instinctiv golurile. Daca selectiona valorile occidentale dupa un cinism sever, nu realiza caricaturi mai putin minore si îsi rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne-a obligat la aceasta maimutareala, daca nu fecunda, extrem de revelatoare.
Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizatii, de la haina de fiecare zi si pâna la speculatii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastra fericire. Pacatele liberalismului românesc sunt rascumparate îndeajuns de furia modernista care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s-o poata integra substantial“. Emotionant si definitoriu pentru viziunea pasoptista de tip „cioranian“ este elogiul pe care-l aduce unui Heliade – întemeietorul, care, cu „elan inconstient si reformator s-a «compromis» cu atâta zel pe toate terenurile, imitând si inventând, îndemnând si construind“: un mare si bizar „om al începutului de drum“ (cf. Paul Cornea), încarcat de tot viitorul ce va rodi din „compromisul“ pe toate terenurile al acestui personaj auroral al pasoptismului românesc. Vestit de Heliade, viitorul pe care îl zarea Cioran în 1936 era, totusi, contemporan cu el într-o buna parte din cultura româna, inclusiv ori mai ales în literatura. Oricâte ridicari patriotice din sprâncene ar stârni, entuziasmul momentan si patetic sincronist al tânarului Cioran contine în miezul lui un patriotism indiscutabil si corect orientat. Ceea ce nu înseamna ca e mai putin patriotism în amaraciunile si „indiscretia“ cioraniana fata de neajunsurile si deficientele „paradoxului nostru istoric“: pe numele lui adevarat, acest paradox se numeste o întârziere seculara greu recuperabila sau stinsa doar prin „arderea etapelor“ si mersul cotigit, „în salturi“ în care puterea de adaptare joaca un rol decisiv, pozitiv si negativ deopotriva. Vocea patriotica si încrezatoare în forta de adaptare si supravietuire culturala a neamului sau rasuna în vorbele cu care acest sceptic nemântuit continua sa descrie „deficientele“ românului ca si cum acestea ar fi ale lui însusi: „Multe popoare au facut haz de propria lor conditie: auto-ironia nu lipseste la niciun popor chinuit si oprimat. Este cu toate acestea rar ca auto-cunoasterea sa mearga mâna în mâna cu auto-dispretul, asa cum se întâmpla excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepti cu urgisirea noastra de am vedea în acest fenomen numai deficienta, când el constituie o nota originala de o ciudata semnificatie. Nu este popor care sa-si priceapa mai bine insuficientele si care sa simta o mai rara voluptate de a si le marturisi la fiecare ocazie. Este o auto-denigrare colectiva, «un scuipat în sân» general, o amarnica luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat si fara conflicte, pentru ca la altii – la cei putini – sa devina sfâsieri. «A fi român», sa nu fie oare o evidenta placuta? Este sigur ca poporul românesc are o distanta de el însusi, care indica o particularitate unica …“ Forta si vigoarea stilistica a incluziunii personale în „vina“ si drama colectiva sunt aici, ca în majoritatea celorlalte „deficiente“ semnalate, note diferentiale majore ce fac admisibile, de nu si suportabile, virulenta si natura instigatoare a criticii „sfâsiatului“ Cioran la adresa lui si a „amarâtului“ sau popor: pe care vrea sa-l schimbe sau sa-l lase sa piara. Revoltatoare, „jignirile“ zboara ca niste sageti din arcul mâniei cioraniene. Una din cele multe îl nimereste si pe Stefan cel Mare si Sfânt: „Facut-am multe bisericute în trecutul nostru, toate triste si mici. Improvizatii de credinta. Stefan cel Mare si-a exercitat ocazional un sentiment de pietate si ne-a construit pe loc atâtea si atâtea biserici, locasuri minore si amarâte ale dezertiunii din lume si nici o constructie monumentala care sa intensifice un sentiment de viata…“ Obsesia „gotica“ în numele careia îl probozeste pe „uriasul“ voievod al lui Delavrancea este similara cu visul constructiei monumentale nutrit de arhitectul lui G. Calinescu: si n-au ele temei?! Iata alte sageti usturatoare, reluate în „poporul vegetal“ dintr-un poem celebru înainte de ’89, dar si de numerosii papagali postdecembristi: „Românii au trait o mie de ani ca plantele“ sau „Românii au stat sub moarte, ca sub turci, au acceptat-o. Si asta înseamna a-i plati birul.“ Nu încape îndoiala: Cioran este un veritabil instigator. Despre specificul national are vorbe grele care tot asa ramân pâna azi. O nesfârsita suferinta personala si o indicibila voluptate a amaraciunii, patetica în laconismul ei, îmbraca în haina durerii mute pe taranul român într-o secventa antologica: „De câte ori privesc taranul român îmi place sa vad înscrise în cutele fetii sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt taran mai amarât, mai pamântiu, mai coplesit. Îmi închipui ca acest taran n-a avut o sete puternica de viata de i s-au înscris pe fata toate umilintele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viata ar dovedi el, impresia nu este totusi a unei prospetimi biologice. O existenta subterana este fiinta lui si mersul lui lent si gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am iesit din vagauni, din munti si din vai. Am privit cerul din umbra si-am stat drepti în întuneric. Ne-am racorit o mie de ani. De aceea numai febra ne mai poate scapa… Când va ridica taranul român capul sus? În jos am privit de când ne-am nascut.“ Aceasta jale metafizica a patimirii noastre n-a mai fost auzita decât la Octavian Goga. Rasinareanul Emil Cioran, fecior de popa ca si celalalt, are si el înscrise în cutele fetii si adâncite în riduri toate înfrângerile taranului român: îi împartaseste, în felul sau, soarta. N-au dreptate cei ce vorbesc despre demagogia ori ipocrizia suicidara a lui Emil Cioran. Filozoful amaraciunii s-a „sinucis“ cu adevarat de mai multe ori si în mai multe feluri. Exilul sau este o sinucidere. Nu toate sunt asa. Exilul lui Cioran nu este nici voiajul supranumit „exil“ al marelui înaintas al sau în „auto-dispret“ si „auto-ironie“ I. L. Caragiale: Cioran s-a „sinucis“ când s-a schimbat la fata, si-a luat alta identitate si a vorbit si scris în alta limba. Însa limba smulsa si parasita în debaraua amintirii s-a „razbunat“: înainte de a muri, limba de moarte a lui Cioran a vorbit româneste. Cu toate exaltarile si utopiile ei viitoriste, „Schimbarea la fata a României“ e una din marile carti ale culturii nationale: o carte în care, monumental, taranul român si-a mai ridicat o data capul în sus. Gratie „apatridului“ Emil Cioran.