Sari la conținut

Schimbare de gardă la Bruxelles

Autor: GEORGE APOSTOIU
Apărut în nr. 478
2014-07-31

Dreapta europeană
păşeşte cu stângul
Deşi părea că a ajuns în poziţie de forţă după alegerile din 25 mai, dreapta europeană se vede obligată să nu se bucure prea mult de succesul nesperat obţinut. Şi-a dorit cu orice preţ impunerea lui Jean-Claude Juncker ca preşedinte al Comisiei Europene şi acum constată că victoria nu reprezintă neapărat un câştig. Cu Juncker purtător de drapel, dreapta a păşit cu stângul la schimbarea de gardă la Bruxelles. Nici nu şi-a luat postul în primire, şi noul preşedinte a intrat în gura presei. Reproşurile nu se opresc la eventuale alergii de partid ci sunt proiectate pe statura lui profesională, cu o extindere încă şi mai neplăcută asupra perspectivei europene. „Acordul privind numele preşedintelui Comisiei Europene demonstrează că Europa nu a tras învăţămintele din gestiunea deplorabilă a crizei, scrie un ziarist italian în revista Europa. Avem de ce să ne îngrijorăm serios după numirea lui Jean-Claude Juncker, ca viitor preşedinte al Comisiei Europene. În primul rând pentru că el provine dintr-un stătuleţ cunoscut ca paradis fiscal notoriu, de fapt, un orăşel cu 127.000 de locuitori, care nu a dat niciodată oameni de stat de anvergură. Precedentul cu luxemburghezul Jacques Santer nu a fost deloc încurajator: sub preşedinţia lui, Comisia a demisionat după numai un an, înainte de a-şi duce mandatul până la capăt“.
Contestarea lui Juncker a fost urmată imediat de eşecul reuniunii extraordinare a Consiliului European la care urma să fie nominalizaţi viitorii lui sfetnici, comisarii europeni. Se ştia că în această fază partajul posturilor era imposibil, negocierile experţilor nu reuşiseră să echilibreze pretenţiile cu drepturile. Eşecul a fost calculat. O vizită a şefilor de stat şi de guvern în oraşul breslelor medievale nu strică niciodată, aerul Brabantului face bine. O nouă reuniune, poate mai puţin extraordinară, a fost programată pentru 30 august. Până atunci, este posibil ca târgul pe posturi să fie încheiat. Deşi împărţeala se dovedeşte dificilă, cea mai complicată sarcină care îl aşteaptă pe Juncker este reforma instituţională. O primă preocupare, timidă deocamdată,  ar putea să vizeze reducerea numărului comisarilor. Prea mulţi, 28; câte unul de fiecare stat membru încurcă treburile. Ca prim grup parlamentar, popularii europeni trebuie să aibă un cuvânt de spus în această privinţă. Dacă se va ajunge la reducerea numărului comisarilor, atunci trebuie să se ştie că se încalcă principiul reprezentării egale a statelor membre reţinut în Tratatul de la Lisabona. Grea misie îl aşteaptă pe domnul Juncker!
Încă un summit U.E. inutil
Toată lumea este de acord că reuniunea extraordinară a Consiliului European a fost un eşec. Răgazul până la 30 august este rezervat aranjamentelor. Sunt dispute care privesc posturile-cheie: preşedinţia Uniunii Europene, înaltul reprezentant pentru afaceri externe, comisarii pentru economie şi finanţe.  Cele pentru „agenda digitală“, „multilingvism“ sau „acţiune pentru climat“ nu stârnesc pasiunile marilor puteri. În locul belgianului Herman Van Rompuy la preşedinţia Uniunii, Parisul şi Berlinul (care decid, la urma-urmelor) o preferă pe Helle Thorming-Schmidt, prim-ministru al Danemarcei. Candidata se confruntă deja cu destule rezerve. Postul britanicei Catherine Ashton la afacerile externe este vânat de răsfăţata Europei, Polonia, care a avansat candidatura ministrului de externe Sikorski. Şi pentru el sunt obiecţii; democraţia comunitară îşi ascunde calculele sub pretextul că a venit timpul pentru impunerea femeilor în posturi de conducere. Obsesia feminismului poate mai temperează euforia protecţiei minoritarilor de tot felul. Premierul Matteo Renzi a avansat candidatura ministrului de Externe italian Federica Mogherini. Cineva (nu din Bulgaria!) o preferă pe bulgăroaica Kristalina Gheorghieva, actual comisar cu ajutoarele umanitare. Franţa ar vrea să-l promoveze pe Pierre Moscovici vice-preşedinte şi comisar cu  afacerile economice şi monetare. Post în care Berlinul îl preferă – şi este de înţeles – pe austriacul Thomas Wieser. Soluţia nu este uşoară, funcţia este cu adevărat importantă pentru natura reformelor comunitare. Doamna Merkel şi ministrul său de Finanţe, Schauble, nu sunt încântaţi să vadă un socialist francez în poziţia de a administra politica financiară, mai ales cea pentru zona euro. Nemţii consideră că Franţa nu este credibilă în domeniul economic şi monetar. Ei pornesc de la faptul că francezii au avut cele mai mari dificultăţi de a respecta angajamentele luate în cadrul Pactului de stabilitate. Şi oferă dovezi: în 2013, Parisul a solicitat două amânări pentru a aduce deficitul PIB sub pragul de 3%. Exact atunci când Pierre Moscovici era ministrul economiei franceze.
Să mai aşteptăm până la 30 august. Mare grabă, vorba ardeleanului, nu este. La urma-urmei, oricum va fi la împărţeala posturilor de comisari, că vor fi 28, că vor fi mai puţini, doamna Merkel îl are pe Jean-Claude Juncker la comandă.
Hague şi perspectiva
europeană a britanicilor
Ministrul de Externe britanic, conservatorul William Hague, a demisionat la 14 iulie luând prin surprindere pe toată lumea. Avea reputaţia unui mare diplomat. S-ar putea să nu fie o legătură directă între demisia acestui conservator şi eşecul premierului Cameron de a împiedica numirea lui Juncker la preşedinţia Comisiei Europene. Cel puţin din anunţul demisiei nu suntem îndreptăţiţi să tragem o astfel de concluzie: „În această seară voi demisiona din postul de ministru al afacerilor externe pentru a deveni lider al Camerei Comunelor“. Este posibilă, însă, o legătură cu intempestiva remaniere guvernamentală anunţată de Cameron. Înainte cu zece luni de alegerile parlamentare, premierul britanic încearcă să consolideze poziţia electorală a Partidului Conservator. Speranţa lui ar fi să imprime o linie moderată, încă posibilă, a raporturilor Londrei cu Bruxelles-ul şi să anihileze progresia extremei drepte reprezentată de Partidul Upik care cere, fără să aştepte rezultatele referendumului, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Şi ar mai fi un interes: rămânerea la guvernare a conservatorilor, ceea ce ar însemna o nouă înfrângere a laburiştilor, printre care se află destui eurosceptici dar ceva mai domoliţi.
Ca ministru de externe, William Hague reuşise să impună Bruxelles-ului mai multă grijă pentru relaţiile cu Londra. Hague este un intelectual de marcă. Deşi are numai 36 de ani, a avut o carieră politică strălucită. La 26 de ani era deja deputat, iar la 32 de ani devenea ministru al afacerilor externe.  Se evidenţiase public la numai 17 ani printr-un discurs la congresul anual al conservatorilor unde a fost remarcat de cea care i-a devenit mentor, Margaret Thatcher. Viziunea lui politică nu diferă cu nimic de cea a mentorului: se îndoieşte de un posibil destin comun al Marii Britanii şi Europei continentale. Este, deci, un eurosceptic convins. Funcţia de ministru de externe îi cerea să facă, în numele politicii guvernamentale, compromisuri incompatibile cu convingerile lui.  Probabil, demisionând, şi-a propus să nu intre în conflict cu propria conştiinţă, mai întâi, şi apoi cu politica europeană a Londrei, atât cât aceasta este impusă de interesele Marii Britanii. Succesorul lui, Philip Hammond, până acum ministru al apărării, este socotit chiar mai eurosceptic decât Hague, aşa încât politica Londrei, sub conservatori, nu se va schimba. Premierul Cameron poate să-şi ţină promisiunea de a organiza în 2017 referendumul hotărâtor pentru ieşirea sau rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană.
Gestul lui Hague, euroscepticul, intervine într-o perioadă cum nu se poate mai nepotrivită: relaţiile Marii Britanii cu Uniunea Europeană sunt în punctul cel mai critic. Incapabil de a-şi convinge partenerii de dreapta de a renunţa la numirea federalistului Juncker ca preşedinte al Comisiei Europene, premierul Cameron este obligat să navigheze în apele tulburate de promisiunea conservatorilor de a organiza referendumul din 2017. Din opoziţie, laburiştii exploatează demisia lui Hague chiar pe acest teren: „diplomaţia britanică va fi condusă acum de un om  (se referă la Hammond, n.n) care s-a pronunţat deja pentru ieşirea din Uniunea Europeană. Adio locuri de muncă!“.
Lord prin educaţie, conservatorul Hague repune în discuţie, prin demisie, perspectiva europeană a britanicilor.