Margaret Mazzantini, Venit pe lume, traducere din limba italiana si note de Gabriela Lungu, Polirom, 2010,
Romanul „Venit pe lume“, al scriitoarei italiene Margaret Mazzantini, poate fi trecut, fara sovaire, pe lista celor mai bune carti traduse anul acesta la noi. La patru ani de la publicarea primului sau roman – „Nu te misca“ – vândut în peste un milion si jumatate de exemplare, scriitoarea italianca a publicat în 2008 aceasta carte seducatoare, roman al iubirii ce apune pe fundalul absurdului razboiul din Sarajevo, de la începutul anilor ’90. În stil clasic, romanul deschide în paginile sale marile probleme ale existentei – iubirea, moartea, razboiul, maternitatea, destinul – într-o poveste tragica, plina de tensiune si surprize tulburator-consternante, concentrate în imagini extrem de semnificative, dar si în reflectii metaforizante, discret infuzate cu lirism. Suprapunerea povestii de fictiune cu povestea istorica are efecte încrucisate, cu un potential empatic urias, caci jocul lui „ca-si-cum“ este acceptat lesne de catre cititor, impresiile acestuia oscilând între desfatarea provocata de variatiunile imaginative cu care este (de)construita povestea de dragoste si terifiantele imagini ale monstruozitatii nascute de razboi, asa cum se reflecta ele în profunzimile eului confesiv, ale celor apropiati si ale unei întregi colectivitati.
Dimensiunea story a intrigii este reprezentata de povestea unei italience din Roma, a carei viata este prinsa si suspendata între doua razboaie, unul mai crud decât altul si care devin indisociabile, durerea fiecaruia fiind potentata de a celuilalt. Pendularea spatiala dintre Roma si Sarajevo, cu comparatiile implicite între doua tipuri de mentalitati si cu socurile trecerii de la violenta extrema la normalitatea ce pare bizara, este asociata si unei duble temporalitati: prezentul femeii trecute de 50 de ani care se întoarce cu Pietro, fiul de 16 ani, în orasul în care se nascuse acesta, printre obuze, gloante si morti, este încarcat cu toata frumusetea iubirii din tinerete, dar mai ales cu durerea acelor momente. Prezentul si trecutul se vor intersecta permanent si îsi vor proiecta reciproc luminile si umbrele pâna la ultima pagina a romanului.
Întreaga viata a femeii se consuma pe doua fronturi, starii sale de spirit fiindu-i mereu asociate scene dramatice traite în Sarajevo, care devin constante ale peisajului interior si vor agrava conflictele de pe celalalt front, unul mai intim, al tinerei femei indragostite, dar sterpe care, dupa pierderea mai multor sarcini si dupa interminabile tratamente, vrând sa-l pastreze pe Diego alaturi de ea, cauta o barza, un uter pe care sa-l închirize. Cei doi se cunoscusera la Sarajevo, când tânara masteranda italianca venise sa studieze poezia unui scriitor iugoslav, unul dintre personajele acestuia – oaia care danseaza pentru a nu fi mâncata de lup – devenind emblematic pentru propria-i viata. Aici îl va cunoaste mai întâi pe Gojko, un tânar si nonconformist poet care-i va ramâne prieten toata viata, dar si pe Diego, fotograful italian, tânarul împrastiat, slabanog si orfan de tata din Genova. Dupa un mariaj ratat, Gemma îsi va reface viata alaturi de copilarosul Diego. Peste ani, se vor întoarce la Sarajevo si, când sunt pe punctul de a obtine pântecul Askai, o frumoasa tânara punkista cu care Gemma accepta ca Diego sa aiba relatii sexuale pentru a se putea întoarce în Italia cu un copil, sunt cu totii surprinsi de razboiul care transforma orasul într-un poligon de tragere, iar pe oameni în niste iepuri. Razboiul „reduce totul la acelasi nimic, o toaleta publica si o manastire în acelasi moloz, un om mort lânga o pisica moarta“. Atrocitatile razboiului vor lasa sa alunece raceala, absurdul, singuratatea si tristetea si în vietile celor doi, fiecare traind o drama care de acum devine unica, strict personala. Dupa o a doua venire în orasul dezumanizat, Gemma se va întoarce în Italia cu copilul dorit, însa pretul pe care îl plateste va fi Diego, sotul care va alege sa ramâna cu Aska si care va muri la Sarajevo, cazând drogat de pe o stânca. Sau cel putin asa va crede timp de saisprezece ani, când, întoarsa în orasul iubirii sale, va afla ca, de fapt, copilul „pur“ în care îl vazuse mereu pe barbatul iubit, nu era al acestuia, ci era rodul violurilor multiple la care tânara musulmanca fusese supusa, din seara în care ar fi trebuit sa faca dragoste cu Diego. Violuri pe care acesta, ascuns, le privise si le fotografiase, neputincios si care continuasera în lagarul pentru femei.
Dincolo de spectaculozitatea dramei, esentiala este capacitatea de analiza psihologica si relationala a autoarei, arta acesteia de a crea personaje magistral individualizate, ale caror dureri, temeri, sperante, frici, lasitati si uri devin palpabile, iar atmosfera razboiului, asa cum se rasfrânge acesta în viata celor cunoscuti este paralizanta. În paginile cartii exista foarte multe imagini al caror potential de efect este uimitor pentru lumea în care nu mai exista legi, nu mai exista dreptate, nu mai exista umanitate: copiii de la Cernobîl sunt „fosforescenti ca papusile acelea care devin luminoase pe întuneric“; tara explodeaza, bucata dupa bucata, ca o punga cu floricele de porumb; orasul pare o pita umpluta cu morti caci oamenii care stau la coada la pâine stau, de fapt, la o coada a mortii, pâinea cumparata îmbibându-se cu sângele lor; florareasa nu mai vinde decât flori de hârtie; parcurile fara copaci se transforma în cimitire; clipa întâlnirii dintre mama si sora cea mica lui Gojko, care se cautau reciproc, se transforma în clipa mortii, iar în urma fetitei care visa sa câstige medalii la Olimpiada, râmâne pantoful cu talpa luminoasa cumparat de la New York, picioarele sale fiind sfârtecate. Imaginea barbatului cu abdomenul sfârtecat, în mijlocul altor monstruozitati, da masura irealitatii fragmentelor de realitate, el însusi parând un efect special dintr-un cadru cinematografic: „Femeia, asezata pe micul zid care înconjura piata, nu plângea. Strângea în brate doi copii morti, unul într-o parte si unul în cealalta, ca doua flori taiate. Alta încerca sa-si gaseasca piciorul, mergea dupa el târându-se pe coate. Un barbat era mai caraghios decât ceilalti. Rasturnat ca o mânusa pe care lumea o gaseste pe strada si o pune pe un grilaj, pentru ca, eventual, cel care a pierdut-o si trece pe acolo sa o gaseasca. Manusi desperecheate, triste, murdare de noroi. El statea acolo ca o manusa asezata pe unul dintre tuburile de metal care despart strazile. Dar nu mai avea abdomen. Doar o gaura mare circulara, cu marginile putin neregulate. În spate se vedeau oameni fugind, targi, iar el era acolo, ca un efect special“.
Pastrarea sau pierderea umanitatii este unul dintre firele pe care prozatoarea le urmareste cu mare atentie în constructia personajelor sale. Gojko este reprezentativ pentru felul în care ura se poate învata într-o singura noapte, iar sensibilitatea se metamorfozeaza în cinism. Dupa ce mama si sora îi sunt omorâte, poetul pacifist se transforma într-un instrument al crimei, limita dezumanizarii sale fiind atinsa într-o scena povestita ?aisprezece ani mai târziu lui Pietro: „Într-o buna zi m-am trezit asa, pe un câmp, cu tovarasii mei de brigada, jucând… numai ca în locul mingii era un cap, un cap pe care-l taiasem unui cetnic, ne jucam cu el, îl rostogoleam pe un câmp verde acoperit cu floricele galbene si albastre… Transpiram, râdeam, era un joc, era normal, ne deranja doar ca ne murdaream pantalonii cu sânge, asa ca i-am suflecat“. Întoarcerea la poezie va fi, dupa aceasta zi imposibila, asa cum imposibil îi va fi si Askai sa mai cânte la trompeta pe care violatorii o folosisera ca instrument al violentelor. si Diego va simti ca, fotografiind mortii, nu face altceva decât sa-i îngroape. Arta, altfel consolatoare, se vadeste neputincioasa în fata acestor orori. Aceeasi arta, însa, stie sa caute în realitate, precum aparatul de fotografiat al lui Diego, si sa surprinda ceva ce trece fara a fi vazut altfel, reverberatii, clipe smulse din cutele existentelor si ale timpului.
Margaret Mazzantini este o prozatoare extrem de talentata care stie sa recompuna tabloul „vietii-în-istorie“, mult mai greu de obtinut decât un obiectiv si distant „discurs-asupra-istoriei“. Romanul „Venit pe lume“ aduce, în primul rând, bucuria lecturii, caci gravitatea subiectului este, în acelasi timp accentuata, dar si îmblânzita prin stilul fluid si degajat, prin darul povestirii si prin forta senzoriala a imaginilor corporalizante ce recreeaza, în cadre de tip cinematografic, timpul si spatiul explorat, dar mai ales avatarurile unor existente ravasite.