Doua noutati în problema spinoasa a conflictului israelo-palestinian au aparut în luna mai. Este vorba de o declaratie a presedintelui american Barack Obama privind posibilitatea recunoasterii de catre SUA a unui stat palestinian si de initiativa Frantei – probabil reactie la aceasta declaratie –, de a gazdui la Paris o conferinta de pace pentru Orientul Apropiat. Sunt doua pozitii care merita examinate.
La 22 mai, presedintele Barack Obama a afirmat: SUA sunt gata sa recunoasca un stat palestinian; Israelul ar trebui sa se retraga în limitele frontierelor din 1967. Declaratia a fost socotita socanta. Exista voci care sustin ca politica marelui protector al Israelului serveste, dar nu se identifica, totusi, cu cea a Tel– Aviv– ului. Oficial, Washington-ul s-a delimitat de Tel– Aviv în problema coloniilor evreiesti din teritoriile palestiniene si si-a nuantat progresiv pozitia fata de cererea palestinienilor de a avea un stat. Semnul ca aceasta directie nu va fi parasita a fost dat de presedintele Obama prin mentinerea, si în mandatul lui, a lui George Mitchell în calitate de trimis special în Orientul Apropiat. Acest expert a examinat, între altele, consecintele implantarii coloniilor evreiesti în teritoriile palestiniene. Iata ce sustinea Mitchell în 2002: „În fiecare din vizitele noastre în regiune, israelienii au anuntat o expansiune a implantatiilor (coloniilor, n.n.)… Guvernul israelian declara ca interzice orice noua colonie, dar autorizeaza extinderea coloniilor existente sub pretextul adaptarii la cresterea naturala (popularea cu evrei). Palestinienii sustin ca nu exista nici o diferenta între implantarea de colonii si extinderea celor începute deja; dupa ei exceptie facând un moment scurt de înghetare în timpul guvernului Yitzak Rabin, efortul agresiv israelian de a creste numarul si întinderea coloniilor nu a încetat niciodata“. Sa mai adaugam înca un paragraf din raportul Mitchell din 2002, important pentru evolutia pozitiei americane: „Coloniile: guvernul israelian are si el o responsabilitate pentru restabilirea încrederii. Va fi extrem de dificil sa se puna capat violentei israelo-palestiniene daca guvernul israelian nu procedeaza la înghetarea tuturor noilor implantatii. Trebuie actionat cu precautie, astfel încât coloniile – elemente potentiale de frictiune –, sa constituie o moneda de schimb în negocieri si nu provocari susceptibile sa blocheze de la început discutiile productive“. Aceasta pozitie este împartasita si de alte state sau grupari de state. Un singur exemplu: în timpul unei reuniuni tinute la Londra, la 2 mai 2008, cvartetul pentru Orientul Apropiat (SUA, Rusia, Uniunea Europeana si Natiunile Unite) exprima „profunda neliniste provocata de continuarea activitatilor de colonizare“, reclama „înghetarea oricarei activitati de extindere a coloniilor, inclusiv cresterea naturala, precum si distrugerea avanposturilor construite începând cu 2001“. Declaratia presedintelui Barack Obama privind constituirea unui stat palestinian si revenirea Israelului în frontierele din 1967 este o consecinta a pozitiei inflexibile a Israelului în problema colonizarii teritoriilor palestiniene. Unii o socotesc o tentativa de a pune presiune asupra Tel-Aviv-ului pentru a accepta reluarea negocierilor directe cu palestinienii, ramânând ca în timpul acestora sa fie atacate noi formule de compromis. Altii considera ca timpul schimbarilor nu mai poate fi amânat, ca este nevoie de compromisuri majore pentru a fi asigurata pacea în fosta Palestina înainte ca procesul revolutionar din statele arabe sa-si faca ultimul efect. Costurile uriase pentru sustinerea Israelul sunt, probabil, reanalizate de Washington în conditiile turbulentelor produse de revolutiile arabe intervenite înainte de încheierea razboaielor din Irak si Afganistan.
Dupa declaratia presedintelui Obama, presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, a încercat sa preia initiativa de pace. El l-a trimis pe ministrul de externe Alain Juppé într-o misiune exploratorie la Ramallah, Tel-Aviv si Washington pentru testarea posibilitatilor de organizarea la Paris a unei conferinte de pace. „Suntem convinsi… ca statu quo în Orientul Apropiat este o mare eroare. Totul se schimba în regiune, în Egipt, în Siria; trebuie sa ne miscam, trebuie sa avem initiative“, i-a spus Alain Juppé lui Mahmoud Abbas, presedintele palestinienilor. „Daca nimic nu se întâmpla pâna în septembrie, a adaugat el, Franta, prin vocea presedintelui ei, va trage toate consecintele“. Adica va recunoaste statul palestinian înainte de deschiderea sesiunii Adunarii generale a ONU. Schema negocierilor, potrivit precizarilor ministrului francez, ar trebui sa fie construita „pornindu-se de la baza frontierelor din 1967, cu schimburi consimtite reciproc de partile în conflict; sa se lucreze pentru securitatea Israelului si, în a doua etapa a negocierilor, sa fie tratata chestiunea refugiatilor si a Ierusalimului“. Acelasi lucru l-a spus Juppé si omologului lui israelian Avigdor Lieberman si primului ministru Benjamin Netanyahu. Acestia au acceptat, în principiu, initiativa Parisului dar au pus conditia eliminarii din start a oricarei referinte la granitele din 1967. Neclintita ramâne pozitia Tel-Aviv-ului si în privinta statutului Ierusalimului, „capitala indivizibila a Israelului“. Aceasta anuleaza, tot din start, cererea palestinienilor de a-si fixa capitala în partea orientala a Orasului Sfânt. Netanyahu a precizat ca ar putea accepta reluarea negocierilor daca palestinienii vor recunoaste Israelul ca „stat-natiune al poporului evreu“. Mai sunt si alte conditionari puse de autoritatile israeliene printre care si refuzul de a discuta cu un guvern sustinut de Hamas. Or, „îmblânzirea scorpiei“ reclamata de israelieni s-a produs prin recentul acord de colaborare dintre Hamas si Fatah. Parisul tocmai se aratase multumit de aceasta împacare considerând ca, împreuna, cele doua formatiuni reprezinta mai corect interesele palestinienilor. Conditionata astfel, initiativa Frantei a primit raspuns negativ, elegant, dar negativ, din partea secretarului de stat american. „Wait and see“, i-a spus doamna Clinton lui Alain Juppé. Acest „stai sa vedem“ se traduce simplu prin: nu va grabiti voi francezii, noi americanii am luat o initiativa si trebuie sa asteptati sa vedem ce curs va lua. „Nu avem nici cea mai mica asigurare ca partile în conflict accepta sa reia negocierile“, a explicat Hillary Clinton lui Juppé. Un raspuns politicos si rece, notau ziarele occidentale, ceea ce l-a facut pe ministrul francez sa declare ca sansele convocarii respectivei conferinte pâna la sfârsitul lunii iulie sunt minime. Parisul va fi crezut, probabil, ca poate exploata momentul favorabil reluarii dosarului Orientului Apropiat creat de declaratia lui Obama. Iluzie. Acea declaratie este una tactica iar, proportional, are urmari minore în pozitia generala a Washington-ului. Adica nu conduce la modificarea pozitiei Statelor Unite de sustinere neconditionata a Israelului în contenciosul istoric cu palestinienii. Reactiile Tel-Aviv-ului trebuie luate în calcul. Ma refer atât la respingerea imediata de catre premierul Netanyahu a declaratiilor lui Obama cât si la amenintarea ca va interveni pe lânga evreii americani sa nu-l mai sprijine în campania electorala din 2012. La precedentele alegeri, 60% dintre evreii din SUA l-au votat pe Obama; multi i-au sustinut financiar campania. Desi nu suntem în fata unei modificari semnificative de pozitie, SUA nu slabeste controlul asupra evolutiilor din Orientul Apropiat. S–a vazut atât din precizarile doamnei Clinton fata de initiativa Parisului cât si din nuantarea ulterioara a propriilor declaratii facuta de presedintele Barack Obama. Cât despre scopurile urmarite de Paris, exista suspiciunea ca aceasta sa fie legata de strategia presedintelui Nicolas Sarkozy de a intra în campania electorala din 2012 cu teme profitabile, de politica externa. Cu toata gafa lui Dominique Strauss– Kahn, cotracandidatul sau cel mai serios, compromis de comportari patologice incompatibile cu statura unui sef de stat, socialistii francezi au înca mari sanse de reusita în alegerile prezidentiale.
Întregul Orient Mijlociu a intrat în turbulenta maxima, dupa cum o demonstreaza crizele si razboaiele din Libia, Siria si Yemen si dificultatile de stabilizare a situatiilor politice interne în statele care au deschis calea revolutiilor în lumea araba. În conditiile create de acest proces violent, nerezolvarea conflictului din vechea Palestina reclama modificarea strategiilor politice, militare si economice în regiune. Aici sunt concentrate eforturi considerabile pentru gasirea sau impunerea unei solutii de pace între Israel si palestinieni. Partajul Palestinei în baza rezolutiei ONU din 29 noiembrie 1947 are consecinte greu de rezolvat. Trei razboaie între arabi si evrei nu au fost suficiente sa aduca în regiune pacea. Nici o formula de interventie a ONU, a Consiliului de Securitate, nu a dat rezultate pâna acum. Negocierile directe între palestinieni si evrei patronate de Statele Unite nu au fost duse pâna la capat. Eforturile cele mai mari si cele mai promitatoare ale fostului presedinte Bill Clinton pentru încheierea unui tratat de pace s-au vazut ruinate într-o noapte. Medierile paralele întreprinse în secret de un grup restrâns de diplomati europeni în ultimele decenii ale secolului trecut nu au folosit prea mult. Conflictul israelo-palestinian poate fi una dintre cheile pacii, nu însa si singura; a fost aproape unica pâna la revolutiile arabe, dar nu a fost exploatata la timp. Sa lasam deoparte considerentele militare, politice si economice ale puterilor straine în Orientul Apropiat si Mijlociu. Sa luam în discutie numai preocuparile Occidentului de a impune modelul sau de democratie în lumea araba. Vom costata ca procesul de pace este considerabil îngreunat de realitatea ca în nici una dintre tarile din regiune nu a fost instaurat statul de drept. În întreg Orientul Mijlociu democratia este aleatorie, si pe plan intern, si pe planul relatiilor dintre vecini. Am urmarit cum a reflectat presa internationala turneul preparator al ministrului de externe francez în Israel, în teritoriile palestiniene si în Statele Unite pentru promovarea conferintei mentionate mai sus. Dubiile au fost nota predominanta nu numai în comentariile ziaristilor, ci si în declaratiile diplomatilor. Dupa ce a avut discutii la Departamentul de Stat, Alain Juppé a încercat sa pledeze cauza conferintei în fata reprezentantilor comunitatii evreiesti din New York. Concluzia: nimic nu este copt, remarca un diplomat francez. Americanii sunt chiar furiosi pe francezi pentru ca acestia încearca sa– i priveze de controlul procesului de pace, explica mai clar un diplomat european. Ministrul francez a constatat ca „americanii nu au chef sa se angajeze într-o afacere care sa nu le aduca reusita“. Normal, pentru ca în joc sunt interese uriase. În final, Juppé a încercat sa atenueze alergia Washington-ului recurgând la o butada veche: „am spus ca nu exista nici un risc; daca reuseste, se va spune ca este succesul lui Obama; daca va fi un esec, se va spune ca este al Frantei“.
Sansele pacii între palestinieni si evrei sunt, în continuare, mici.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 3292011-06-23