Maia Morgenstern si Cécile de France – imagini ale durerii de a fi sau de a deveni mama
Cine crede ca la Cannes sunt doar imaginile „entertainement“-ului se insala. Cine crede ca Mediterana, covorul rosu si vasele de croaziera acostate in port pot da singura dimensiune, cea de „glamour“ a festivalului, se insala din nou. Nu trebuie sa aduc o caruta de argumente. E simplu sa vezi si alta fata, cea autentica, racordata la pulsul umanitatii ultragiate. Spre a te convinge, este destul sa privesti povestirile smulse din realitate. Chiar si atunci când prelucrarea lor narativa, scenaristica, dupa structura unui discurs ingenios articulat, poate incânta, „dezincântarea“ apare imediat. Cu atât mai dramatica devine o atare incizie cinematografica atunci când subiectul se construieste in jurul unui copil abandonat ori a altuia obligat sa poarte stigmatul unui trecut familial dubios.
Ne vom rezuma in comentariul de fata la doua asemenea abordari. Ele ne sunt furnizate de doua dintre productiile intrate in festival având ca interprete doua actrite de mare forta si sensibilitate.
„La fin du silence“, cu Maia Morgenstern in rolul principal feminin (Quinzaine des Réalisateurs)
O disputa care incepe abrupt, aparent din nimic. O mama doreste sa-si trezeasca unul dintre fii, pe Jean, ca sa-l duca astfel la lucru. Baiatul refuza cu incapatânare sa se ridice. Intervin tatal si fratele mai mare. Il scot din asternut si din casa. Cum mama, grabita, a plecat deja, copilul, un adolescent, este lasat afara. Revolta lui, imediata, violenta, este tratata cu o agresivitate sporita. Suntem in munti (Vosgi), intr-o padure. Ca din senin apare o masina de teren care-l preia pe tânar. Este nevoie de el la pregatirea unei partide de vânatoare. Se simte deja genul unei protectii suspecte. Barbatul are o anumita indulgenta. Sotia lui ramâne la fel de circumspecta, ca pe intregul parcurs al filmului, parând a sti deja totul si a-si asuma situatia. Baiatului i se incredinteaza o arma de vânatoare, desi va evita sa se alature grupului. Intre timp, masina mamei ia foc din senin, iar sursa de apa se defecteaza. Ploua marunt si rece. Lucrurile se precipita. Intre cele doua case drumul incepe sa fie tot mai scurt. Conflictul a ajuns la capatul „tacerii“.
Unul dintre barbati – si soti –, se insinueaza cu o noua si brutala dovada de imixtiune. Vrea sa reaprinda focul unei iubiri vinovate, dar focul se reaprinde greu. Pedepsitul de cele doua „case“ va fi acelasi Jean. Ca sa-l salveze, mama (Anne, cu infatisarea de Cassandra indurerata, dar si de „mater dolorosa“) il loveste mortal pe tatal extraconjugal al acestuia, dupa care urca muntele, ca pe o Golgota, ca sa-l tina la piept pe feciorul infuriat si neajutorat.
Sunt situatii greu de jucat, fie si in registru teatral, puternic semiotizat, cu accente implicit retorice. Maia Morgenstern are insa inteligenta de a nu sarja, de a nu pune nimic in plus la starea unei femei pedepsite de destin. Umanitatea personajului devine astfel nu doar ispasitoare, dar mai ales emotionanta, sub semnul unei rafinate sobrietati.
Am remarcat la conferinta de presa de dupa proiectia filmului ca majoritatea echipei, ca si a jurnalistilor participanti, au apreciat capacitatea interpretei de a nu juca doar cu sufletul, de a nu se lasa purtata de angajamentul fizic, coplesitor la un moment dat, ci, mai ales, de a aseza situatiile, raportul dintre copilul haituit si ea insasi intr-o alta lumina decât aceea pe care i-o acorda ceilalti, marginiti in a-l considera pe Jean „oaia neagra“ a celor doua familii izolate, captive in padurea intunecata.
Cécile de France, in rolul coafezei Samantha, hotarâta sa adopte un copil abandonat de tatal lui („Le gamin au vélo“ – Competitia oficiala)
Fratii Dardenne (Jean-Pierre si Luc) au venit din nou la Cannes cu una din acele povestiri cu copii ce i-au facut celebri. Sunt detinatori de doua Palme d’Or si nu ar fi deloc o surpriza sa-l obtina acum pe al treilea, situatie nemaiintâlnita in istoria festivalului. Filmul lor este mai elaborat decât altele („La promesse“, „Rosetta“, „Le fils“, „L’Enfant“, Le silence de Lorna“). Racordat la o realitate dureroasa – refuzul unui tata de a se ocupa de propriul baiat (Cyril, 12 ani) –, filmul paseaza raspunderea protectiei asupra unei coafeze. Ea detine stiinta, rabdarea, tactul si dragostea necesare spre a-l apropia pe rebelul incorigibil, desi acesta parea pregatit sufleteste sa faca orice spre a inmuia inima tatalui lui.
Sunt gesturi incredibile, de o umanitate sfâsietoare. Un copil in ofensiva de a-si cuceri tatal. Refuzul rece, neexplicit al acestuia confera filmului o dimensiune pe cât de enigmatica, pe atât de induiosatoare. Toata simpatia se orienteaza catre destinul pustiului pâna la urma decis sa se alature cu totul celei care l-a supravegheat in toata aceasta odisee esuata. Aceasta este coafeza Samantha, interpretata de Cécile de France cu simplitate, cu o expresie de energizant atasament matern, capabila sa ilustreze si durerea, dar si bucuria din finalul unei batalii duse cu o rara tenacitate.
Ar fi multe de spus despre acest film, mai ales in legatura cu stilul usor fictionalizant, o surpriza in instrumentarul narativ al Dardennilor, ca si cu functionalitatea dramatismului, subliniat de aparitia muzicii in momentele nodale, si aceasta o noutate la cei doi regizori. Avem, desigur, in „Le gamin au velo“, o indrazneata, moderna interpretare a relatiei tata-fiu, alta, mai dura decât in clasicul „Hoti de biciclete“ al lui De Sica.
Ne-am rezumat la aceste doua productii din prima parte a editiei 2011 a Cannes-ului cu convingerea ca vom putea vedea si alte piese grele in ansamblul festivalului prin care organizatorii, dimpreuna cu cineastii, doresc din nou, ca de fiecare data, sa atraga atentia asupra problemelor grave ale omenirii din ziua de azi.