Salon deschis (II)

Cartea româneasca

Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p.

„Dimineata pierduta“ se deschide si se închide cu vocea Vicai Delca, dar aceasta nu da romanului o structura circulara, care sa cuprinda si sa marcheze faptele si semnele din interior.
Debutul marelui rol si finalul lui din „Epilog“ sunt înscrise în planuri epice complet diferite. În primul, personajul este focalizat si identificat în obisnuintele sale, în ceea ce se repeta, din vointa proprie, într-o existenta de pensionara cu gust de vizite si conversatii. Spre deosebire de „omu ei“, caruia îi place sa stea si sa tot stea acasa, Vica n-are stare: „Altadata, sa fi stat ea asa, zile întregi, fara sa iasa, i s-ar fi parut ca îi cade casa în cap. Facea ce facea, si-o pornea din loc. Îi lua la rând, o zi la ala, o zi la ala, de nicaieri nu se întorcea cu mâna goala, mai si schimba o vorba, mai afla una-alta, ca tot sa stai cu mutu asta de om îti vine sa-ti iei câmpii. Niciodata n-a avut cu el ce vorbi si, pe urma, ce sa vorbesti cu barbatu?!“ (p. 29); „Si-acu, îi vine tot mai greu sa plece de-acasa, da o data, de doua ori pe luna tot îsi ia toasca de piele (aia de-o are de la madam Daniel), o îndeasa cu ce se mai gaseste la îndemâna, îsi trage pe ea cojoacele, îsi pune dintii, se îmbrobodeste cu doua basmale, îsi leaga cu un fular basca teapana pe care si-a facut-o din resturile de la palton acu noua ani si o ia din loc.“ (p. 30).
Daca întâiul fragment subliniaza febrilitatea exploratorie a Vicai, al doilea o aduce pe tinerica si sarmanta ucenica de la Casa de Mode interbelica a lui Margo Geblescu, ulterior proprietareasa unei pravalii pe Strada Coriolan, în prezentul încetinit si diminuat al batrânetii. O data, de doua ori pe luna (nu mai des si tot mai greu), Vica Delca se echipeaza si porneste în expeditiile ei urbane, invitându-se în câte o casa de oameni de încredere: rude, apropiati, vechi clienti, bune cunostinte. De la imperfectul repetitiv, al obisnuintei, în regim de curiozitate sociala si buna conditie fizica, s-a ajuns pe nesimtite (când au trecut toti anii acestia?) la starea momentului de acum, la efortul pensionarei de a o mai lua din loc, pe vreme de iarna si într-o chestionabila conditie fizica.
Interesati si amuzati de „mahalagismul suculent“ al personajului nostru, destui comentatori ai cartii au omis (ori n-au sesizat) componenta dramatica a rolului jucat de Vica Delca. Desi ea îsi ajuta în mod repetat lectorii, deplasându-se cu vadita dificultate, luând medicamente dupa medicamente si ajungând, în epilogul romanului, internata în spital, dupa moartea „lighioanei batrâne“ invocate acum la tot pasul. Sfârsitul cartii va fi si mai explicit în aceasta privinta. Din schimbul de fraze, pe jumatate normal, pe jumatate nebunesc, cu nepotul venit în vizita la spital, se observa ruina, deriva mentala a personajului altadata atât de lucid: „– Ssssst! Vezi ca te-aude astia? Vezi ca tot cu urechea ciulita sta, tot s-auza ei ce zicem… tot sa vaza ei ce facem… Si lasa hârtia acolo, las-o, cum de ce-o tiu? O tiu s-o am când îmi trebuie! Daca p-orma, când am nevoie, n-o sa mai fie? Ma fac de râs! E-te-na! Ce stie ei ce fac io! Pâinea e aici în sertar! Pâine, ce altceva? Ce altceva sa fie? Pai, unde vrei s-o tiu? Ce faci? De ce golesti sertaru? Lasa sertaru, lasa toate-ale mele cum le stiu io! Lasa, ca stiu io ce fac! Si pâinea, daca tot ramâne la masa, de ce s-o arunc? De ce s-o ia ei? De ce sa le-o dau tot lor înapoi, spune si tu! De ce sa se piarza? Ce gândaci, care gândaci? Nu e gândaci deloc… Nu-i nici picior de lighioana spurcata!… Pai cum sa fie, daca io dau cu gaz pân toate colturile pe unde stiu ca se face, dau cu gaz si-acasa, dau si-aici, si lighioanele spurcate una nu îndrazneste… Dau si-acasa, dau si-aici, da, da, ce te miri… Dau si-aici, pai daca n-as fi io sa dau cu gaz, ar fi plin tot salonu!“ (p. 453).
În acest plan declinant al romanului, Vica Delca este aceeasi, si totusi o cu totul alta persoana. Vechile deprinderi (placerea de a sta de vorba si a-i asculta pe cei din jur, iesitul afara, la aer, acumularea si depozitarea lucrusoarelor) gliseaza spre sfera maladivului. A tine sub perna hârtia igienica si în sertar bucati de pâine uscata, ramasa dupa fiecare masa, a repeta ca salonul de spital ar fi fost plin de gândaci daca n-ar fi dat ea, gospodina, cu gaz si a atribui scârboaselor insecte exact apelativul rezervat, o viata întreaga, barbatului legiuit: iata tot atâtea fapte, gesturi si replici deviate, care îl îngrozesc pe tânarul vizitator. În acest punct de mentinuta, „linistitoare“ volubilitate, Vica nu mai e de fapt Vica. Personajul cu care ne-am familiarizat este surpat. Chiar daca „Dimineata pierduta“ se va încheia pe vocea ei, ce continua sa se faca auzita, sfârsitul lui madam Delca e aproape.
Evitând rotunjirea „artistica“ a romanului, Gabriela Adamesteanu se desprinde de conventiile si tipicitatile realismului canonic; si de acea senzatie dominanta, chiar si în cartile foarte bine realizate, ca intram într-o fictiune din care vom iesi. Nimic nu poate fi anticipat aici, pentru ca autoarea, cu un instinct de mare prozator, se abtine sa predetermine si sa prefigureze. Rupturile în ordine epica, schimbarea brusca de planuri si întreruperea la fel de brusca a unor capitole („Jurnalul Profesorului Mironescu“) pe care alti romancieri le-ar fi orientat catre o concluzie, falsificând astfel fragmentarismul si aleatoriul diaristic, degaja o autenticitate elaborat construita. Dar, dupa cum s-a observat, constructia romanului este acoperita de substanta lui, încorporata în aceasta – si recompusa apoi numai prin efort de cercetare si analiza critica. Între verosimilitatea si iluzia realismului traditional si, de alta parte, luciditatea seaca a textului autoreferential, autoarea construieste o întreaga lume, în care criteriile si regulile servesc literatura, nu invers.
Risc sa spun ca modelul interbelic („Patul lui Procust“ al lui Camil Petrescu) a fost depasit, nu numai prin talentul propriu-zis, prozastic, al autoarei, ci si prin asumarea integrala a acestei autenticitati psiho-morale multiplu specificate si variate. Eroii lui Camil Petrescu, în pofida recomandarilor anticalofile ale autorului, vorbesc toti cam la fel si se comporta, actioneaza, îsi dau sugestii, fac (auto)analize ca în romane. Eroii ramân eroi literari, personajele nu pot sari peste umbra lor de personaje. În „Dimineata pierduta“, avansând în roman, cititorul uita pur si simplu ca parcurge unul. Nu poate ghici cursul întâmplarilor; si, mai important înca, nu poate identifica decât dupa repetate lecturi procedeele, tehnicile, strategiile si întreaga poetica romanesca. Romanul este înghitit de carte, iar cartea e de-fictionalizata si umpluta de viata. În cealalta directie privind: viata „noastra“ e sparta în existentele care, întretaindu-se, o formeaza, iar aceste existente se compun dintr-o profuziune de senzatii si serii ample de amintiri, tone de vorbe si fapte, uitate sau rememorate.
Iat-o pe Vica Delca plecând de-acasa sâmbata dimineata (dupa cinci pagini de roman) si ajungând în tête-à-tête cu Ivona pe la prânz, dupa mai multe capitole din carte… E drept ca i-a facut, în acest rastimp, o vizita si nepotului din Berceni si i-a spalat vasele; a stat ceva în statie la tramvai si a ajuns la noua destinatie, lânga Parcul Domeniilor, dupa ce era sa fie lovita de-un camion; iar în curtea casei Ioaniu, si-a ratacit portofelul. Dincolo de aceste marunte întâmplari si – interesant – aproape paralel cu ele, timpul de expunere a personajului se dilata considerabil. Realitatea înconjuratoare o „scutura“, din când în când, pe Vica Delca: printr-un claxon de masina, replica batjocoritoare a unui vatman tiganos, invitatia gentila a unui domn bine, ca de pe vremuri, sau tâsnirea unui motan aducator de belea exact prin spatele femeii. Dar toate aceste semnale (care nu sunt semne, precum în proza de factura mitica), întrerupând pentru câteva clipe gândurile si vorbele interioare ale pensionarei, nu o deturneaza pe Vica Delca. Nici de la ceea ce are ea de facut azi (sa obtina, cu avans de-o saptamâna, cei cincizeci de lei promisi de Ivona ca o pomana-renta, pentru sufletul mamei sale, Sofia Ioaniu), nici de la tot ceea ce îi place sau îi vine sa-si aminteasca.
Minus aceste perturbari pe care viata din jur le aduce în fluxul interior al personajului, nu mai putin de patru capitole ale romanului ruleaza si exploreaza exact lumea launtrica a unei modeste, banale, umile pensionare. Sa fie vorba despre o replica polemica data de autoare tipului caragialian de mahalagioaica, asa cum sustinea Valeriu Cristea? Nu cred. Gabriela Adamesteanu îsi dimensioneaza psihologic personajul nu pentru a ilustra o contrapondere la vidul si automatismele verbale din „Momentele“ lui Caragiale, scrise dupa o alta formula si într-o logica epica diferita, preponderent comica. As spune ca prin miza pusa de romanciera pe Vica Delca s-a dorit (si s-a reusit) rasturnarea unei prejudecati persistente referitoare la adâncirea unor personaje modeste social. În proza noastra standard, acestea sunt conturate fie schematic, complet neconvingator, pre-modern sau realist-socialist, fie ca pete stridente de culoare, într-o compozitie calibrata si etajata pe intelectualul complex si superior. A face deci proza psihologica, analiza, nu doar creatie cu o biata femeie ce vorbeste în dezacorduri si nu ajunge, évidemment, la treapta speculatiunii intelectuale: iata, în opinia mea, pariul Gabrielei Adamesteanu. Un pariu câstigat într-o maniera eclatanta si, prin aceasta, întors cu efect de bumerang asupra autoarei. Atât de pregnanta e vocea interioara si „de jos“ a Vicai Delca, atât de densa se arata lumea ei launtrica, încât o buna parte din critica noastra a ajuns la concluzia ca acesta este tot romanul! Ca, altfel spus, numai Vica e realmente convingatoare si originala ca personaj autonomizat; restul, nu…
Fiind destul de aproape de întâlnirea vizitatoarei pensionare cu gazda ei deocamdata absenta, dar care ar fi trebuit sa fie acasa sâmbata la prânz, vom vedea în curând ca lumea Ivonei, tangenta la cea a Vicai, are alta substanta, dincolo de axele general-umane în care cu totii ne înscriem. Diferentele, fara a ajunge pâna la excentricitati, sunt mult mai semnificative pentru conturarea si calificarea fiecarui personaj decât apropierile datorate unor contexte si conjuncturi comune. Devoalata de vocea proprie si tractata de senzatiile si gândurile, sentimentele si amintirile personale, identitatea Ivonei este complet diferita de cea a musafirei sale stânjenitoare. Ma refer nu la identitatea umana, oricum alta, ci la carnatia si structura tare a personajului; la felul în care un erou de roman, câtusi de putin eroic în întelesul dat al termenului, se contureaza si evolueaza ca o prezenta consistenta, memorabila, în lumea fictionala. Vica Delca, s-a înteles deja, e pensionara umila, dar razbatatoare. Ivona Scarlat, nascuta Mironescu, e fata de familie buna care supravietuieste, nici ea nu stie cum, într-o lume proletara, amestecata. Iar Papa, tatal ei drag, de mult disparut, e intelectualul cu idealuri, dar si cu suspiciuni; cu intuitia, nu si cu priceperea vietii. Si celelalte personaje sunt pregnante: surorile Sofia si Margo(t), vazute la vârste diferite, în tineretea zburdalnica si în agonia sfârsitului; Niki Scarlat, „pramatia“, „putoarea“ care tot pleaca de-acasa, la rendez-vous cu „matracuca“; ori Titi Ialomiteanu, tânarul aparent sters si modest, de fapt disponibil pentru toate situatiile (combinare cu sotia mai tânara a profesorului mentor, joc politic dublu, servicii contra servicii). „Dimineata pierduta“ îmi pare însa dominat si în mod vizibil (audibil) structurat de acesti trei actori epici. Prin ei si în functie de particularitatile si obsesiile lor, universul unor psihologii mai mult situationale decât abisale poate fi alternat, comutat, adâncit, explorat si modulat.
Venind spre Parcul Domeniilor si asteptând-o pe „zbanghia“ de Ivona sa apara de undeva, din casa cufundata în tacere sau poate dintr-un drum facut în oras de muierea „zmintita“, „nemuncita“ (pe Vica o apuca nabadaile, fiindca o mai încearca si-o anumita nevoie), musafira care s-a invitat singura are la dispozitie un interval suficient pentru ca, printre ofuri, sa-si prefire amintirile. Ea de fapt seamana cu mamica, e vesela ca mamica „moarta la 33 de ani“ si care a lasat-o singurica, sa aiba grija de toti fratii ei. Taticu e diminutivat mai putin nostalgic fiindca, oltean prizarit si apucator de pe la Carbunesti, dupa ce a facut case de pamânt în Pantelimon, ramas vaduv, s-a mutat la o „mârlanca“ si i-a turnat si aleia un rând de copii. Poate ca de aceea, dupa atâtia ani, Vica se simte tot orfana. Dar important e ca, muncind, s-a descurcat în viata. Nu lucra ea, la saispe ani, la Casa de Mode a lui Margo Geblescu, pe colt pe Bulevardul Pache? N-a vazut ea acolo „cucoane adevarate“, cucoanele Bucurestiului? Si-atunci ce tot îi vine cu nasu’ pe sus amarâta de cumnata-sa, care fara fratiorul ei, bietu’ Ilie care s-a dus… Ea, da, tinerica fiind, avea sarm, asa cum i-a transmis o clienta multumita patroanei Margo. Curatica, alba la fata, cu parul negru si cret „ca ma-sa mare, grecoaica“, bunînteles ca se facea placuta. „Pe unde am fost, m-am înteles, toti ma iubea si ma aprecia…“: e una dintre secventele evaluative favorite ale Vicai. „Aia vechi toti o stie“. Dar nu numai cu asta „s-a ajuns“. S-a ajuns si pentru ca a fost chibzuita. La cum „traieste ei, sase sute cinzeci de lei, doua suflete… Si chiria, si lumina, si televizoru…“ (o alta descriptie condensata si reluata insistent, ca o litanie domestica dusa, jalba, spre urechile altora), ce s-ar fi facut ea daca n-ar fi fost „mâna de fier“? Ca în „omu ei“, cu burta lui de negustor, care a tras mereu „a casa mare“ si acum a ajuns „sa pândeasca factoru“ cu pensia, ce baza poti sa ai? Si i-a spus, madam Ioaniu, i-a spus si a sfatuit-o „sa-si puie pe cec ai sapte mii“, sa nu ramâna la mila nimanui, si bine a facut c-a ascultat-o, fiindca – înca un laitmotiv – „a fost femeie învatata madam Ioaniu, învatata si rafinata, doi barbati a tinut si p-amândoi i-a dus la groapa“ (p. 46).
În capul Vicai Delca, totul are legatura cu tot, lucrurile cele mai disparate se leaga si se proiecteaza exterior la momentul oportun. Uite, ce diferenta între madam Ioaniu, care stia ce trebuie sa stie o femeie, si bleaga de fie-sa, Ivona, de care îsi bate joc putoarea de Niki, si care unde-i acum, de nu-i acasa? Si mai târziu, când Ivona apare de unde nu te-ai fi asteptat (din… casa, pe cealalta iesire, „prefacuta“, „calareata dracului“) si cele doua femei se întind la vorba, musafira va lega mental, aproape obsesional, vizita ei de cei cincizeci de lei cuveniti; si acesti bani, pentru care a venit pâna aici si a asteptat atât, de viata ei întreaga, în care a tot trebuit sa se îngrijeasca si sa se chibzuiasca singura, orfana dupa „mamica“ înmormântata la biserica Capra si fara nici o baza pe „lighioana“ cheltuitoare din casa. De oriunde ar porni, de la orice stimul al realitatii si de la o replica pe cu totul alt subiect a interlocutorului, Vica ajunge imediat la filozofia ei de viata: o filozofie perfect desenata a unei vieti care, daca s-ar povesti…
„Eroina“ noastra prefera sa asculte istoriile altora, nu sa le deruleze pe ale sale – rezervate, acestea din urma, unui parcurs interior mai lent si mai amanuntit, unui aparté destinat bunului Dumnezeu (si cititorului interesat). Ceilalti nu trebuie sa stie ce-i în sufletul si-n mintea ei, asa cum Vica însasi are o formula magica prin care îndeparteaza subiectele care n-o prea intereseaza. Mega-laitmotivul retoric al Vicai Delca si supra-silogismul ratiunii ei practice este „el/ ea stie ce-a facut“. Eu, una, de aici încolo nu mai stiu. „Mahalagismul“ Vicai nu e asadar gratuit si colorat ca al Cristidoaiei, the real one, ci orientat pragmatic. Dincolo de ceea ce formeaza cercul interesului ei strict, secventele si episoadele pe care le afla îsi pierd sau îsi diminueaza importanta. Exemplele abunda. Despre „taticu“ ei, olteanul: „Oltean apucator, venise cu cobilita de la el, de la Carbunesti, el stia de unde venise.“ (p. 42). Despre profesorul Mironescu, primul sot al Sofiei si tatal Ivonei: „Si barbatu dintâi fusese ditamai Profesoru, si când venise nemtii-l bagase la zdup, ei stia unde-l bagase.“ (p. 58). Despre, altfel, nemaiauzita rechizitionare de clopote, în timpul primului razboi: „A luat clopote de la toate bisericile din oras, le spargea în patru si le ducea sa le faca gloante, nemtii, cine-o fi fost ai de le-a luat.“ (p. 60). Despre al doilea sot al Sofiei, militar de cariera: „Stia el, Ioaniu, c-o sa vie avioanele, ca doar era colonel, era general, el stie ce mai era“ (p. 66).  Despre Tudor, fiul Ivonei si al lui Niki, care a ramas în Occident: „Ce femeie s-asta, sa nu-i placa sa saza la casa ei, sa-si vaza ca altele de gospodarie! D-aia si-a luat si fii-su lumea în cap si-a ajuns tocma-n Germania, tocma-n America, pe unde-a ajuns el stie.“ (p. 71). Din nou despre militarosul Ioaniu: „Si baba da-i cu povestile înainte: cum fusese Ioaniu preferatu lu Averescu, si cum l-a ranit la Predeal si la Marasti si el mai stie pe unde“ (p. 74). Despre Sofia, cazuta în mania achizitiva a batrânetii senile (cum va ajunge si Vica, în „Epilog“): „Si-odata o vedeai ca se ridica din fotoliu si se duce pâs-pâs, cu ghebu în spate; de ce-mbatrânea, d-aia se ghebosa mai tare. Odata o vedeai ca se duce si vine cu maldaru de sticle în brate. Ea stia de pe un-le scotea“ (p. 76). Despre felul cum s-a ridicat dupa boala mama Ivonei, Sofia, baba: „Si baba, nimic. Aprindere de plamâni, apa, ce-o fi avut, ea stie, da de crapat tot n-a crapat. Tot degeaba si-a frecat gineri-su mâinile în sufragerie.“ (p. 84). Din nou despre Tudor, a carui plecare a prabusit-o nu atât pe mama, cât pe bunica: „ea multe zile n-o sa mai aiba, si pe baiat n-o sa mai apuce sa-l vaza. Ca ma-sa, Ivona, si pramatia de ta-su, astia o sa mai dea ochii cu el, pân Germania, pân Austria, pân America – pe unde-o mai fi, el stie.“ (p. 87). Despre o printesa veritabila, care a ajuns în anii ’50 sa spele rufele altora pentru a supravietui: „Era una de fusese ditamai printesa, s-acu spala rufe într-un garaj, uite-asa boccele de rufe spala, adunate, ea stie de unde le aduna.“ (p. 91);  Despre petrecaretul si misteriosul Geblescu, barbatul lui Margo: „Mare petrecaret si Geblescu, pleca la petreceri în oras, noapte de noapte, joc de carti, muieri, el stia ce facea, la urma trebe sa se fi încurcat cu vreuna si dus a fost…“ (p. 93). Iarasi despre bolile Sofiei: „Poate nici sa nu mai fi vazut mare lucru cu ei, ca-ntr-o vreme se plânsese de albeata, si asta, e stiut, dac-o ai, nu mai trece. Ea stia ce boli mai avea si ce nu. D-apoi ca si traise destul, mai-mai sa ajunga suta.“ (p. 127). Despre dezertorul Niki, revenit spasit de la matracuca: „Ca-n fata lu soacra-sa n-avea nas, nu-ndraznise el toata viata sa se ia în gura cu madam Ioaniu: fiindc-atunci când sor-sa Margo era la puscarie si barba-su, generalu, tot acolo, zurliu de Niki plecase d-acasa. O lasase pe Vulpea cu copilu mic si plecase c-o Matracuca. Si dupa câtiva ani s-a întors – nu-i daduse divortu, se lasase de Matracuca, el stia ce facuse.“ (p. 129). Despre Sofia, senila, fugind periodic de-acasa: „Si madam Ioaniu ea stia ce facea, ca tot disparea. Ultima oara când a mai iesit, v-o doua zile n-a mai gasit-o“ (p. 139).
Dupa acest tur al personajelor si al situatiilor dramatice prin care ele trec, reproiectate prin intermediul aceleiasi formule, individual si universal valabila, „el/ ea stie“, sa mai spun ca Vica, utilizând-o cu suspecta generozitate, o adapteaza subtil când nu vrea sa împartaseasca, nici macar în conversatie, necazurile familiilor Ioaniu si Geblescu. Supletea ignorantei mimate în dialog e remarcabila: „ – Nu s-au lasat, madam Delca! Adica s-au lasat, dar nu cum întelegi dumneata. El a trebuit sa fuga dincolo, aflase ca urma sa fie arestat si a reusit sa fuga. N-ai stiut?
– Am stiut, n-am stiut, mai tiu io minte? Da poate nici madam Ioaniu sa nu-mi fi zis. Si ce nu mi-a zis, n-am întrebat.“ (p. 353).
Dar culmea acestui tic verbal care acopera perfect ce e de acoperit si umbreste, îndeparteaza, elimina problemele altora (fiindca nu sunt si ale mele, chiar daca va ascult povestile si va dau impresia ca va compatimesc), performanta de dez-implicare a „simpateticei“ Vica o vedem în doua rânduri. Irevocabilul mortii însesi e mai slab decât formula magica „el/ ea stie ce (unde, cum, când)“: „A murit el la zdup, a murit el la Sighet, a murit el la Jilava, la Pitesti, el stie unde-a murit, da pân-la urma tot i-a dat pentru el pensie babii.“ (p. 78); „Ai zice c-a fost norocos Ioaniu, ca n-a avut de ce sa-l ia la ochi comunistii, ca ei l-a chemat, ei l-a scos dân rezerva si pentru ei s-a dus pâna-n Tatra. Si uite ca nu! Uite ca nu i-a fost de nici un folos! Ca tot la zdup a murit! În cinzeci, în cinzeci si doi, el stie când o fi murit, ca baba tacea ca mormântu. Da degeaba tacea ea mâlc, ca de stiut se stie toate. Si ea stie de la Cristidoaia, care si barba-su a fost la zdup…“ (p. 80). Toate se stie pâna la urma si cele ce nu prea se cunosc, le însira Cristidoaia. Dar interesul Vicai, e limpede, cade în alta parte si feliaza altfel realitatea decât curiozitatea vie, bârfa consistenta si clevetelile de tata absoluta.
Mahalagismul bagacios si despletit al Vicai Delca: în definitiv, când si de ce a lansat critica noastra „profesionista“ o asemenea falsa eticheta? Eu stiu când: chiar în 1984, anul în care a aparut „Dimineata pierduta“. Dar ea stie de ce.