Plătim tot mai greu derivele, mai mari sau mai mici, ale politicii României postdecembriste. Aerul tare al libertăţii ne-a ameţit. Nu am avut nici un război, dar am pierdut multe bătălii cu prezentul. O tragedie produsă într-un club al tinerilor – numai Dumnezeu ştie cum a fost evitată până acum! – a îndoliat o ţară părăsită de o cincime din populaţie, partea cea mai viguroasă şi creativă a naţiunii. Acestei tragedii i s-a pus un diagnostic: corupţia clasei politice. Tinerii au ieşit în stradă să-şi plângă morţii, apoi şi-au manifestat nemulţumirea şi a căzut guvernul. Ar fi trebuit să se fi întâmplat mult mai devreme, existau destule motive.
Când strada a dat în clocot, la 3 noiembrie, au sosit la Bucureşti, pentru un mini-summit al NATO, şefii de stat ai Poloniei, Ungariei, Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Slovaciei, preşedintele Camerei Deputaţilor a Parlamentului R. Cehe, ca şi secretarul general adjunct al NATO, Alexander Vershbow, fost ambasador al Statelor Unite în Rusia. În condiţiile declanşate de manifestările de stradă, lucrările acestei importante reuniuni s-au desfăşurat într-un nedrept anonimat. Pentru că era vorba de un eveniment de prestigiu – atât de rar ni se mai întâmplă aşa ceva! –, programat de mai mult timp, s-ar fi cuvenit să evităm spectacolul jenant al crizei guvernamentale. Constituţia oferea pârghii suficiente. Ne trebuia puţin rafinament politic şi ceva înţelepciune. Reuniunea a fost dintre cele mai importante ale acestei toamne. Din Comunicatul final să reţinem îngrijorarea participanţilor pentru tensiunile acumulate pe continent şi hotărârea, prin consolidarea unităţii lor, de a sprijini un nou curs al relaţiilor Alianţei Nord-Atlantice cu vecinul lor comun: „Rămânând profund preocupaţi de continua atitudine agresivă a Rusiei, vom rămâne fermi asupra necesităţii ca Rusia să revină la respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor internaţionale, a responsabilităţilor şi angajamentelor sale, ca o precondiţie pentru o relaţie NATO-Rusia bazată pe încredere şi siguranţă“.
Nu m-aş fi oprit atât de mult la acest eveniment dacă el nu ar fi relevat câteva slăbiciuni instalate în politica noastră externă. Să pornim, însă, şi de la concluziile preşedintelui Klaus Iohannis care a spus la conferinţa de presă că: 1. reuniunea „a atras foarte mult atenţia internaţională şi a fost o bilă albă pentru România“. Urmăresc ştirile marilor agenţii şi mi-am făcut o altă opinie. Agenţiile internaţionale au fost preocupate mai degrabă de criza politică din România, de marile manifestaţii, decât de mini-summitul NATO de la Bucureşti. Există şi explicaţii, mă voi referi în treacăt doar la una: îngrijorarea Germaniei, de exemplu, nu este la fel de mare ca a statelor aflate la frontiera cu Rusia. 2. „Suntem natural mai sensibili, spune preşedintele nostru, la ameninţările de securitate care vin din Est“. Perfect adevărat, constatare rezonabilă, atent îmbrăcată în limbaj diplomatic. Rămâne, totuşi, mâhnirea provocată de ratarea ocaziei de a fi primit oaspeţii într-o atmosferă care să contribuie la încrederea lor că România, prin stabilitate, este un pilon solid al frontului de Est. Înalţii invitaţi se aşteptau, era firesc, să ajungă într-o ţară care lua în serios, prin proba unei vieţi politice consolidate, pericolul ce făcuse necesară reuniunea. S-au trezit în plină criză politică. Repet, situaţia putea fi evitată, Constituţia oferea instrumentele pentru amânarea crizei. Nu a fost posibil, pentru că românilor le este complet străină civilizaţia coabitării politice.
Oaspeţii noştri au avut însă şansa să ia pulsul vieţii politice şi chiar sociale din România. Imaginea de fotografie mişcată ar putea să fie cea pe care şi-au luat-o ca amintire a timpului petrecut la Bucureşti. Noroc că, în ziua reuniunii, canalele – multe – de televiziune au avut de lucru în Piaţa Universităţii şi nu şi-au mai rupt analizele de platou cu breaking news de la DNA, nu au mai arătat arestaţi cu cătuşe la mâini scăpaţi cu greu din încercuirea cohortelor de ziariste.
După 1989, generaţii după generaţii au livrat puşcăriilor destul de mulţi clienţi. Acum Strada anunţă că a apărut generaţia facebook şi speră să schimbe totul din temelii. Au fost voci care au anunţat că strada va face un nou guvern şi că lecuieşte ţara de corupţie. Doamne ajută!, mi-am zis. Înflăcărat de perspectivă, un cunoscător al tainelor politicii româneşti prezent în platoul unei televiziuni de ştiri, când a văzut amploarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii a anunţat victorios: „strada conduce acum ţara!“. A doua zi, agitatul şi-a schimbat radical discursul – de unde o fi primit lumina ? – , a trecut în platoul televiziunii publice şi a ţinut o tiradă despre Constituţie şi pericolul pe care îl reprezintă strada ignorantă şi cererile ei. Cinism cu noimă, bine plătit. Şi nu a fost singurul care şi-a adus aminte – i s-a adus aminte? – că strada nu trebuie lăsată de capul ei. Platourile au fost neîncăpătoare pentru armata de analişti chemaţi să explice, stimulaţi să spună „ce trebuie“. Şi, în acest timp, alţi tineri, care se întâmplase să fie în clubul morţii în seara fatidică de vineri 30 octombrie, îşi dădeau obştescul sfârşit. Pentru ei, pentru suferinţa părinţilor lor, nu s-ar fi cuvenit mai multă decenţă şi mai puţină făţărnicie?
Dacă vrem să schimbăm clasa politică, şi este imperativ să o facem cât mai repede şi cât mai profund, poate avem norocul să fie schimbaţi şi manipulatorii din televiziune cărora le-a albit barba de când cădelniţează răul întins peste partea de ţară care nu corespunde intereselor patronilor lor. Democraţia presupune şi libertatea de a fi lăsaţi să gândim cu capul nostru. Nu mă părăseşte candoarea unei eleve participante la demonstraţii care declara unui reporter: „în capul nostru poate este o lume utopică, dar vom reveni aici în fiecare seară“. Dacă-şi doreşte să înţeleagă lumea, lumea ca lume, şi dacă-i înţelege viitorul în felul ei naiv, dar frumos, nu-i mai bine să nu-i tulburăm visul? Când lucrurile s-au îngroşat şi reprezentanţii străzii au putut să-şi spună mai limpede păsul, am avut surpriza să aud răspunsul înţelept dat de un tânăr căruia i se cerea să dea soluţii: eu nu ştiu cum este bine, eu ştiu cum este rău; cineva trebuie să ştie cum trebuie condusă ţara.
Iată răscrucea în care am ajuns după un sfert de veac de libertate. Poate că este timpul nu numai al schimbării clasei politice, ci şi al implicării intelectualilor în viaţa Cetăţii. Mişcările din stradă ne spun că avem nevoie de o „generaţie de sinteză“, cum o numea Eliade pe cea care a primenit România după Marea Unire din 1918. O generaţie care să înlăture nu numai corupţia, ci şi mimetismul gratuit şi păgubos, supuşenia profitabilă politic şi material, să emancipeze şi să modernizeze România nu prin cosmetizare, ci prin construcţie de fond. Se poate face şi repede, şi bine, cu o condiţie: să aşezăm la temelia democraţiei şi libertăţii noastre înţelepciunea dictonului antic: măsură în toate!
Forţa şi energia străzii
Dintre numeroasele încercări de interpretare a marilor demonstraţii de stradă provocate de tragedia din 30 octombrie şi motivate de prăbuşirea calităţii clasei noastre politice, cea dată de fostul premier Adrian Năstase, care le compară cu revolta tinerilor din Franţa, din 1968, are un plus de subtilitate. „Evident, ceea ce s-a întâmplat la Clubul Colectiv, tragedia de acolo, cu o dimensiune emoţională imensă, a reprezentat «scânteia» ce a declanşat, extrem de rapid, prin mesaje FB, ieşirea în stradă. Sigur că aceşti tineri, în majoritate de 20-30 de ani, nu pot să cunoască în întregime ce s-a întâmplat «în ultimii 26 de ani». Lozincile lor, diferite (dar confecţionate din aceleaşi materiale şi scrise cu aceleaşi litere), vizează global «clasa politică» dar, concret, politicieni dintr-o singură zonă politică. Interpretarea mea este că ieşirea în stradă s-a datorat unor nemulţumiri multiple. (…) O acumulare de fapte, de evenimente, de trăiri, de aspiraţii neîmplinite. Toate acestea au generat o imensă tensiune socială. Desigur, nu vreau să cred că au existat diversiuni sau manipulări. Într-o societate democratică, astfel de lucruri nu se pot întâmpla“, conchide fostul premier zâmbind la propriul gând. Cum să nu fie sesizată ironia strecurată în final, în loc de concluzie? Recitiţi cu atenţie paragraful şi veţi depista ideea manipulării manifestanţilor. Important este că trimiterea făcută de Adrian Năstase la manevrele din jurul demonstraţiei nu anulează rolul, forţa şi energia străzii. Într-un P.S., fostul premier nu scapă ocazia să i-o plătească încă o dată adversarului care i-a curmat destinul politic, dar concluzia la care ajunge cu privire la îndreptăţirea revoltei este corectă: „Vă rog să-l ajutaţi pe Băsescu să înţeleagă că nu este vorba de distracţia tinerilor şi de cluburi. Este mult mai mult decât atât. Inclusiv de cele două mandate ale sale“.
Putem face o paralelă între revolta studenţilor francezi din 1968 şi cea a tinerilor români din 2015. Eu mă voi opri, însă, la câteva diferenţe, nu din dorinţa de a avea o părere personală, deşi aceasta ar fi motivată de întâmplarea că am cunoscut direct revolta de la Sorbona, ci pentru că ele, diferenţele, ne pot ajuta să înţelegem rostul, succesul sau eşecul mişcărilor de stradă din România.
În atmosfera democraţiei franceze, aşa cum arăta ea în timpul unui „monarh“ precum generalul de Gaulle, şi în condiţiile unor curente filozofice şi politice bine susţinute de intelectualitatea franceză, studenţii de la Sorbona, de la care s-a aprins „scânteia“, cereau mai multă libertate, nu mai multă democraţie. Tinerii români care ies în stradă – scriu aceste note în timp real – au destulă libertate, nu au însă suficientă şi autentică democraţie. Primul dintre sloganurile străzii, „corupţia ucide“, este istoric, dar confuz pentru că vinovăţia, ca să poată fi pedepsită, trebuie detectată, probată şi personalizată. Folclorul politic al manifestanţilor, care socotesc că pot să ceară orice, tulbură mesajul principal al revoltei, cel al schimbării clasei politice. Studenţii francezi se războiau cu ordinea universitară, anchilozată în norme medievale care avea multe defecte pentru tipul de libertate dorit de lumea modernă, nu şi pe cel al temeiniciei învăţăturii. În 1968, tinerii francezi erau de stânga, chiar de extrema stângă, maoişti, troţkişti, chevarişti, trăiau în ideile unui curent întreţinut de intelectuali şi filozofi cu prestigiu ce cuprindeau societatea franceză în straturi cât mai profunde, formatori autentici şi puternici de opinie. Revolta studenţească de la Paris a fost sprijinită rapid de muncitorii francezi, ceea ce a contribuit la reuşita finală.
Mişcarea tinerilor români a demarat ca o rugăciune pentru tragedia din timpul spectacolului din 30 octombrie, apoi a adoptat un mesaj politic antiguvernamental care a avut efect imediat prin provocarea crizei de guvern. În continuare, însă, mişcarea a fost irigată de idei politice contradictorii, astfel încât mesajul şi idealul – de ce să nu-i atribuim şi un ideal? – au fost paralizate. Au apărut ideologii, militanţii şi, ca oricând în astfel de situaţii, provocatorii. Mişcarea tinerilor de la Bucureşti nu a avut, precum cea de la Paris, sprijinul muncitorilor, forţă uriaşă în orice revoluţie, pentru simplul motiv că noi nu mai avem muncitori. Aşa încât a trebuit întărită prin apelurile din reţelele de socializare. Din acel moment, componenţa manifestaţiilor s-a diversificat pe măsura orientărilor şi preferinţelor noilor veniţi, iar cerinţele au fost multiplicate până la anularea mesajului iniţial. Manipulare? De ce nu!
Ar mai fi o piedică în compararea Franţei-1968 cu România-2015. România de azi nu are lideri puternici. Strădania celor care au declanşat din platourile unei televiziuni, chiar în timpul demonstraţiilor, o nouă campanie pentru inculcarea ideii că avem un singur om puternic, credibil, cu cea mai mare încredere la populaţie, a fost dezarticulată chiar de către manifestanţii din stradă. Cum să susţii în faţa unor revoltaţi care legau, între altele, manifestarea lor de cea din decembrie 1989 de ideea omului providenţial, când amintirea conducătorului-megaloman nu s-a stins încă?
Să fim sinceri: nu avem lideri de talia celor care au condus Franţa în vremuri dificile, care înţeleg sensul istoriei, aşa cum l-a înţeles preşedintele Charles de Gaulle. În 1968, zguduit de forţa manifestărilor de stradă, generalul a cerut referendum pentru a verifica dacă francezii îl mai vor sau nu la Elysée. Consilierii i-au atras atenţia că este riscant. Nu i-a ascultat, a cântărit şi şi-a luat riscul singur. A pierdut, dar a rămas în stima francezilor.
Vă mai amintiţi de referendumul din 2012, din România?
Într-o întâlnire cu tinerii francezi născuţi după 1968, Daniel Cohn-Bendit, unul dintre capii insurecţiei de la Sorbona, a fost întrebat: ce aţi făcut din revolta voastră? Răspunsul este memorabil. El şi prietenii lui care s-au pus în fruntea nemulţumiţilor, Bernard-Henri Lévy, André Glucksmann, Alain Krivine nu au avut nici o idee de ce vor, nu ştiau împotriva cui pornesc lupta. „Nu eu trebuie să vă spun împotriva cui ne-am revoltat. Când tinerii coboară în stradă pentru a protesta împotriva CPE (se referea la o manifestaţie din acele zile împotriva proiectului unei legi privind educaţia continuă, n.n.), ei sunt de zece ori mai mulţi decât tinerii care au manifestat în ’68. Revolta este diferită. În 1968, ne băteam pentru ceva. Unii pentru revoluţia culturală chineză, alţii pentru Cuba, alţii pentru revoluţia spaniolă din 1936 sau pentru cea a sovietelor muncitorilor din 1917… Toţi perdanţii istoriei erau eroii noştri. Ni se păreau mai simpatici decât călăii. Bineînţeles că din punctul de vedere al coerenţei politice nu era formidabil. Să te baţi pentru libertate în numele revoluţiei culturale chineze presupunea o teribilă contradicţie. Ne-am dat seama mai târziu de asta. Astăzi, din fericire, acest tip de modele false, la care eu nu am aderat niciodată, nu mai există.“ (Nouvel Observateur, 16 aprilie, 2008). Daniel Cohn-Bendit, german născut în Franţa, a devenit europarlamentar francez. Alt statut, nu-i aşa? Nici camaradul lui, Bernard-Henri Lévy, căruia i se reproşează că se lasă prea mult mediatizat, nu o duce prea rău de când cochetează cu cei bogaţi şi puternici.
Revoltele, ca şi revoluţiile, au fost întotdeauna şi oriunde trădate.
Compararea actualelor mişcări de stradă din România cu cele din Franţa de acum aproape o jumătate de secol are, totuşi, o morală care ne poate fi de învăţătură: chiar dacă mesajul manifestanţilor se limpezeşte ceva mai greu, forţa şi energia străzii trebuie să conducă, şi la noi, ca şi în Franţa lui 1968, la o schimbare politică. Cu o condiţie: să nu-i compromitem, cu atipismul nostru, mesajul.
Suntem mai democraţi
decât altădată?
După Marea Unire, două decenii le-au fost de ajuns românilor să modernizeze ţara întregită. După 1989, urmaşilor lor le-a luat mai puţin timp să-şi prăbuşească ţara. După 1918, viaţa socială, politică, economică şi intelectuală din România Mare a fost aşezată în instituţii noi, sistemul de organizare politico-administrativă a fost primenit, sincronizat cu Europa, continuând să rămână adaptat la felul nostru de a trăi şi de a munci. Nu intraserăm în raiul democraţiei, dar energia naţiunii nu a fost risipită în detrimentul ţării. S-a declanşat procesul de industrializare gândit pe folosirea resurselor şi avuţiei naţionale – petrol, minerit, agricultură –, a fost pus la punct un sistem bancar necesar economiei, învăţământul şi-a ridicat standardele şi a fost orientat spre noile direcţii de dezvoltare. Sistemul parlamentar, cu toate defectele datorate începutului şi năravurilor noastre din fire, a primenit legile de care avea nevoie o Românie modernă. Astăzi, ne întrebăm ce se întâmplă de parcurgem drumul invers. Instituţiile statului sunt vlăguite de corupţie, organizarea politico-administrativă este ruginită, industrie nu mai avem, nu mai suntem stăpâni pe resursele ţării, sistemul bancar este al oricui, românilor nu le mai este accesibil, învăţământul s-a degradat, iar Parlamentul şi-a deschis larg porţile pentru prea mulţi neaveniţi. Haosul instalat în societatea românească după 1989 a aruncat mărul discordiei în toate zările. Spiritul critic al românilor, şi aşa destul de distructiv, a devenit demolator. Au fost descătuşate patimi, mai ales din imbolduri şi interese politice. Cerem mereu schimbarea. Mulţi îi resimţim nevoia, dar nu prea ştim pentru ce şi cum schimbăm.
Manifestaţiile de stradă au pus un diagnostic pentru boala politicii româneşti: corupţia. Diagnosticul nu reprezintă adevărul întreg. Noi nu suntem singurii care ne-am pricopsit cu politicieni corupţi la guvernare. Învăţătorii noştri în ale democraţiei nu sunt lipsiţi de păcate. Cu două decenii în urmă, o întreagă echipă a Comisiei Europene a fost demisă din cauza corupţiei; campania electorală a fostului cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, a fost alimentată ocult de fostul preşedinte al Franţei, François Mitterrand; Nicolas Sarkozy, şi el locatar la Elysée, dă şi acum socoteală pentru milioanele de euro de care a avut nevoie să-şi supradimensioneze statura de prezidenţiabil în alegerile din 2007.
Aşa că, dacă demonstranţii vor schimbarea trebuie să ştie ce cer, de unde cer, ce speră să obţină.
România este membră a Uniunii Europene şi şi-a derogat atribuţii importante ale statului suveran. Înţeleg că mulţi dintre cei care au ieşit în stradă nemulţumiţi provin din sistemul de corporaţii instalat în ţara noastră în baza liberei circulaţii a capitalului. Circulaţie care nu conduce numai la dezvoltare, ci ridică şi munţi de profit prin coruperea clasei politice. Tinerii din marile corporaţii au posibilitatea să constate mai uşor decât alţii că marea privatizare în România, adică înstrăinarea avuţiei ţării făcută cu trudă şi sacrificii, nu a fost opera exclusivă a românilor. De decenii ni se propovăduieşte teza diminuării puterii statului şi este ridiculizată ideea de „stat social“. Ţări ca Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca au ajuns la bunăstare şi pace socială tocmai pentru că au înţeles rosturile „statului social“. Noi ne-am lepădat de puterea statului pentru a putea să-l stoarcem mai uşor de ultimele lui resurse.
Daţi-mi o politică internă bună şi vă fac o politică externă mare, spunea Titulescu. Nu avem o politică internă bună, dar avem ochii aţintiţi spre Uniunea Europeană şi NATO. Intrarea în structurile euro-atlantice nu conferă automat României beneficii, ci şi obligaţii, nu suplineşte existenţa unei bune politici interne, ci o presupune, mai ales că am convenit să delegăm importante prerogative ale statului suveran. Suntem într-un spaţiu concurenţial, nu asistenţial. Erorile se plătesc uneori chiar şi nedrept, iar povara lor o duc cei mulţi. Când, în 2012, ne-am propus să rupem o punte a corupţiei prin referendum, Bruxelles-ul i-a pus în braţe premierului român – tânăr, ambiţios şi neexperimentat – un extemporal în 11 puncte cu ce trebuie să facă şi l-a trimis acasă. Poruncile domnului Barroso, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, ţineau cont, în bună parte, nu de temperatura democraţiei în România, ci mult mai mult de interesele şi presiunile lobby-ului de la Bruxelles, în care şi el îşi avea locul lui, cum s-a dovedit după ce şi-a încheiat mandatul. Am ratat atunci o schimbare, poate prea mult urmărită din dorinţa de putere, dar poate că nu ne-ar fi stricat să o ducem până la capăt. Poate am fi reuşit, apoi, să punem Constituţia în drepturile ei fireşti. Dar atunci, în numele unui interes ocult, am fost împinşi să încălcăm Constituţia. Aşa încât, este firesc să ne punem nu numai problema schimbării, ci şi dacă suntem mai democraţi decât altădată. Tinerii din stradă sunt liberi, nimeni nu contestă, dar nu trăiesc într-o ţară în care democraţia se simte bine.
A doua Ţară de Kuty
Printr-o virtute a limbii române vorbite, numele Babilonului s-a transformat într-un eponim, babilonie, conservând mai degrabă ideea de haos, şi nu meritele civilizatoare ale marii cetăţi din Mesopotamia antică. Babilonia pare să devină emblematică pentru viaţa politică din ţara noastră. M-am hotărât să apelez la Arghezi, mai precis la Tablete din Ţara de Kuty, pentru a pricepe ce se întâmplă cu noi de la o vreme. Nu voi face eroarea să rămân în locurile comune care sluţesc înţelegerea sau interpretarea publicisticii proprietarului averii de la Mărţişor şi al uneia încă şi mai fără de preţ lăsată literaturii române. Îl voi lăsa să ne spună scriitorul despre ordinea statală la români. Între Arghezi şi Dimitrie Cantemir cu Descriptio Moldaviae, între Arghezi si Alecu Russo cu Cântarea României sau Alexandru Vlahuţă cu România pitorească se aşază nu numai timpul, ci şi un sentiment diferit de a înţelege istoria vie. Dacă aş vrea să fac un exerciţiu amuzant de comparaţie, m-aş opri la Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul şi la Cimitirul Buna Vestire. Prefer să recurg la Tablete din Ţara de Kuty pentru că suceala omenească din această carte atât de savuroasă pare să nu fi dispărut nici în zilele noastre.
Scriitorul ne lasă imaginea unei ţări bizare descoperită de doi reporteri improvizaţi, un medic-romancier şi un călugăr-romancier. Inventată, ţara nu are un nume reţinut într-o gramatică firească, ci este o Ţară de Kuty, un spaţiu de Cănuţă, om sucit. Altfel, peisagistic, pare minunată, arată ca „un crâng fermecător, unde se aude imnul internaţionalei pietruşilor, botgroşilor şi scatiilor“. Doar că realitatea se dă peste cap şi, ca în basmele la români, din ceva se întruchipează altceva, dar nu din urât frumosul, nu din rău binele, ci din firesc absurdul. „Timpurile putrede şi stăpânirile trăiesc lângă tine: deschide ochii şi te uită. Dacă ochii te vor ajuta să vezi şi nasul te va sprijini să miroşi, desgustul te va mântui. Nu-ţi pute ţie, sceleratule sau amăgitule, măduva de puroi a coaptelor mărgăritare? Strânge puţin cercelul din ureche. Viaţa voastră, săracilor abnegaţi, durează zilnic numai o zi. Aprinse dimineaţa, paiele vi se stâng la înserat. O pâine v’a săturat şi un rachiu vă împacă. Capul vostru împleticit că stă îndătinat între picioare, nu l-aţi ridicat încă până la ferestrele stăpânului care miluieşte – şi fruntea vi s’a obişnuit să fie a cincia talpă de călcat prin întuneric“. Ţara de Kuty a lui Arghezi are parlament, guvern, miniştri, are tot ce trebuie ca lucrurile să meargă anapoda. „Oamenilor politici le place mai mult decât tot ce au învăţat anecdota: la Cameră, la Senat, în comisii şi consilii, circulă pe de o parte cafeaua şi ţigara şi pe de alta znoava, şi nu cei mai rigizi şi mai exigenţi în discursuri dintre bărbaţii moralei sunt cei mai indiferenţi la povestirile cu porcării“. Pentru că avem de-a face cu un spaţiu al zănaticilor, toate lucrurile se petrec pe dos. „Într-o tabachere, un arhimandrit conserva purici adormiţi în scorţişoară şi-i scotea ca să-i puie pe omul determinat morţii“. Copiii inventează jocuri: „în malacoful rămas într-o cameră cu ţoale şi cutii, pe care bătrâna îl purtase subt jupă… şi spun poveşti cu tâlc, un fel de fabule postmoderne (dacă aşa ceva ar exista): a fost odată un puturos de viitor împărat, cunoscut sub numele de Neron-barbă-de-aramă. Acest individ, fără operă în material durabil, s-a socotit un mare artist şi era bolnav de o precocitate monstruoasă. Se spune că mamă-sa fusese atât de frumoasă şi fiul ei atât de abject, încât lângă ea, acest animal se simţea bărbat…“. Nu se îndoieşte nimeni că în acest colţ de viaţă imaginară, în definitiv, în acest superb pretext de absurd – românii sunt inventatorii drăciei numită literatura absurdului –, Arghezi întinde o capcană cititorului, oferindu-i un test de recunoaştere. Este o invitaţie la un proces de reflecţie pe marginea dilemelor existenţiale care îl încearcă pe omul încercuit de haos şi dezordine. Neavertizaţii s-ar putea să creadă că Tabletele din Ţara de Kuty sunt un exerciţiu stilistic. Vor fi fiind şi aşa ceva, dar sub mantia ironiei abrazive şi a cinismului uscat, Arghezi ascunde România politică din vremea lui şi, de ce nu? şi pe cea de mai târziu, literar vorbind, frumos hiperbolizată. Nimeni nu se aşteaptă de la Arghezi la milă şi îndurare. Elegiile şi patosul confecţionat nu şi-au găsit niciodată un loc în literatura lui. Observaţia scriitorului este întotdeauna necruţătoare. „Deocamdată nu am atins decât un nivel psihologic: fiecare om este vinovat şi criminal, şi i-am inculcat şi lui sentimentul de a se simţi de o sută de ori pe zi copleşit de o culpă imprecisă, haotică, enormă, de culpa de a fi cetăţean al Statului din care face parte, de fiu răsfăţat al naţiei lui. Şi acest sentiment salvator îl determină să vieţuiască zi şi noapte, sâcâit de fantoma morală binefăcătoare pentru stat şi în panică eternă“.
Îl socotim excesiv pe Caragiale eternul nostru contemporan, şi nu greşim. Merită să-l readucem pe Arghezi mai des în viaţa noastră şi să-i rezervăm, prin manuale, locul în educaţia din şcoală, învingând acreala criticilor care nici ei nu ştiu ce nu-i iartă. Marele scriitor a fost profet şi pentru o a doua Ţară de Kuty.
Românii refac târziu
drumul în istorie
Nu este inutil să ne oprim puţin şi la alte pericole decât la cele pe care ni le oferă absurdul în politică sau ameninţarea unei mari puteri. Dacă pericolul aşteptat din Est necesită întărirea securităţii ţării, altele presupun consolidarea statului Să admitem că cel pe care îl presupune agresivitatea Rusiei poate fi trecut prin protecţia NATO; dacă ne hotărâm să pornim pe calea dezvoltării şi modernizării ţării, cele evidente de vulnerabilitate a democraţiei ne revin exclusiv nouă.
Marii găselniţe numită globalizare nu i-a trebuit nici un deceniu să-şi arate nu doar limitele, ci şi colţii pentru care, acum nu ne mai îndoim, fusese născocită: integrarea planetară în numele unui ideal de plastic în care erau promise minuni economice, financiare şi ecologice. De fapt, era vorba de nivelare în profitul celor puternici, cei slabi se vedeau despuiaţi de ce le mai rămăsese: de identitate, de cultură, de economie şi de armată. Suntem în calea unui nou asalt al internaţionaliştilor nu foarte diferiţi de Troţki şi Lenin, capii revoluţiei de la Petrograd. Aceştia visau o internaţionalizare a ideologiei; „globaliştii“ de azi fac praf frontierele în numele profitului. Merg până acolo încât nu-i iau în calcul acţiunea de bumerang. Terorismul profită din plin de sistemul bancar internaţional şi de legile comerţului neoliberal. Când s-a întâlnit la Sevilla, în 2002, Consiliul European trăia naiva convingere că lupta împotriva terorismului este un obiectiv al întăririi coaliţiei internaţionale şi mijloc de prevenire sau de împiedicare a oricărui conflict regional. Curând coaliţia internaţională avea să se destrame, unii ajungând rapid la concluzia că au şi ei durerile lor. Frate, frate dar brânza e pe bani, cum zice românul. Alţii au rămas credincioşi până la capăt şi se arată bucuroşi când li se dă „pe loc repaus“ pentru a-şi număra morţii şi a-i aduce în cimitirele de acasă.
România nu este scutită de pericolul acţiunilor diabolice ale terorismului mondial.
Mai este ceva de semnalat. Când multă lume credea că procesul de construcţie europeană a intrat în faza finală, că Europa va trăi o solidaritate fie a statelor, fie a popoarelor, fie a statelor naţionale, a apărut criza instituţională a Uniunii Europene. Pe acest fond, proiectul regionalizării, considerat salvator la Bruxelles, a fost pus la frigider. Dar, odată trecută criza indusă în Europa de ciudatul fenomen al migraţiei, Bruxelles-ul va relua proiectul regionalizării ca antidot la rezistenţa statului naţional sau la revigorarea egoismului naţional. Actualitatea lui Machiavelli nu este contestată, principiul lui divide et impera! nu şi-a pierdut din vigoare nici el. De altfel, Machiavelli nu este original, strămoşii lui, latinii, îl formulau foarte puţin diferit: divide ut regnes! Diferenţa nu este de fond: dezbină şi stăpâneşte, dezbină ca să domneşti! Uniunea Europeană nu dezbină, dar proiectul de regionalizare nu poate avea decât un efect de „fărâmiţare“ a statelor pentru a putea aplica mai bine, poate mai uşor, politica de integrare comunitară. Proiectul Bruxelles-ului a intrat în dezbaterea politică şi academică la noi, şi nu a întrunit un entuziasm prea mare. Dacă, din motive de politically correct nu dorim să socotim că regionalizarea ar putea să aibă o încărcătură inadecvată pentru unitatea statului român, merită să-l studiem în toate dimensiunile şi consecinţele lui şi să ne pregătim să-l aplicăm cum ne convine, cu respectarea istoriei şi a tradiţiei noastre istorice. Dezbaterile trebuie să continue şi, dacă se poate, să fie ascultaţi cei ce ştiu ce ne trebuie. Şi să ne întoarcem la istoria recentă şi la experienţa altora. Obiectivul fragmentării statelor europene – evident, nu şi a celor mari – este o frământare strategică mai veche căreia până acum i-a căzut victimă Iugoslavia. În ce ne priveşte, am scăpat în martie 1990, dar orice eroare poate să transfere beneficiile regionalizării în necazuri mari. Unul dintre acestea, cel mai grav de altfel, ar putea trimite România în situaţia din vremea provinciilor istorice de dinainte de Marea Unire.
Nu-mi propun şi nu-mi doresc să fiu profet.
Uneori ne oferim singuri ca victimă chiar dacă ne este greu să suportăm adevărul că România reală de azi pare debusolată, o pradă uşoară pentru păpuşarii manipulărilor din interior sau din afară. Amintiţi-vă de referendumul din 2012 pentru demiterea preşedintelui. Acest exerciţiu de democraţie, prost pus în practică, a demonstrat, totuşi, că legea şi Constituţia au fost scoase de sub autoritatea Parlamentului. Curtea Constituţională este, cu adevărat superioară, ne-a arătat că legea poate fi aplicată politic, după caz, cum ar zice celebrul Pristanda. Dacă pentru regionalizare, ca proiect ce poate fi impus din afară merită să ne preocupăm, să-i cunoaştem părţile bune, dacă le are, părţile rele, pe care nu le evidenţiază suficient, puterea excesivă pe care şi-o atribuie CNA nu mai este nevoie să fie suspicionată. S-a manifestat cu vârf şi îndesat, nu în direcţia îngăduită de Constituţie, ci în cea a interesului puterii politice. Or fi destui amatori şi neaveniţi în Parlament, o fi el acaparat de maşinaţiuni oculte, dar rămâne organ suprem într-un stat ales democratic.
Pericolul cel mai mare pentru România vine de la dificultăţile pe care însăşi clasa politică le ridică în calea modernizării. Întârzierea în această privinţă are consecinţă nu în emancipare – prin mimetism s-a încercat să fie suplinit acest deficit –, ci în capacitatea de competitivitate pe care le implică chiar statutul nostru de membru al Uniunii Europene. Ni se spune că România nu a fost pregătită decât politic pentru a îndeplini criteriile de aderare. Şi poate fi adevărat. Dar dacă ar fi rămas afară ce s-ar fi întâmplat?
Visul unităţii europene nu s-a destrămat, desigur, dar unitatea încă nu se încheagă, şi nu neapărat din cauza României sau a Bulgariei. Criza financiară economică prin care a trecut Uniunea Europeană a accentuat-o şi pe cea instituţională. Acum se dă vina pe renaşterea egoismului naţional. Nu convine nici refacerea politicii de grup, cum este cazul celui de la Vişegrad, constituit în 1991, din care fac parte Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria. Nemulţumiţii îl ironizează socotindu-l o reînnoire a acordului medieval de alianţă, din 1335, intervenit între regii Boemiei, Poloniei şi Ungariei, Ioan, Cazimir al III-lea şi Carol Robert de Anjou.
Dar politica nucleului dur, a binomului franco-german, nu are nici o vină?
În faţa asaltului emigranţilor moderni, se încearcă din nou definirea identităţii în raport cu străinul, nu cu valorile pozitive pe care Umanismul şi Renaşterea le-au sădit în culturile atât de diferite, atât de apropiate, ale europenilor. Sursa bogăţiei civilizaţiei europene o alimentează identităţile naţionale de care, doctrinar, globaliştii nu vor să mai audă. Realitatea se zbate între profit şi tradiţie, cei mari, cei puternici, rezistă. Marea Britanie conservă identitatea ei monarhistă, Germania pe cea federală, iar Franţa pe cea republicană. Nimeni nu le reproşează că sunt monarhişti, federalişti, republicani. Doar statele mici îşi găsesc greu drumul în istorie.
Înghesuiţi în hainele Europei
Un distins istoric de la Tg. Mureş, profesorul Nicolae Balint, m-a întrebat în 2010 cum au trăit diplomaţii români „momentul 1989“, formulă eufemistică pentru un eveniment istoric important pentru care nu găsim nici azi motivaţia să-l numim cu convingere revoluţie. Nu o putem face pentru că am fost mai mereu înghesuiţi în hainele Europei. O parte a întrebării mă privea personal: cum aş caracteriza eu acel eveniment din perspectiva profesiei şi a experienţei mele de diplomat; „momentul“ m-a surprins?
Cum să mă surprindă! Momentul 1989 l-am trăit la Bucureşti din motive ce ţin de biografia personală. Diplomaţii români din străinătate erau la curent mai bine decât noi cei din Centrală cu ce se întâmpla în lume şi informau constant, eu socotesc şi corect, despre bulversarea Europei. Proba au oferit-o istoricii Dumitru Preda şi Mihai Retegan care au publicat în anul 2000 telegramele politice ale ambasadelor române în volumul 1989 – Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene. Termenii în care informau ambasadele despre evenimentele care au condus la prăbuşirea regimurilor de guvernare comunistă din Estul Europei erau precişi. Diplomaţia românească a momentului fusese de mult curăţată de influenţa sovietică şi îşi însuşise organic lecţia lui Titulescu, inclusiv grija faţă de valoarea istorică a corespondenţei. „Se spune totul răspicat, dar absolut totul, într-o formă impecabilă. Este stadiul în care binecuvântăm diplomaţia că a rămas ultimul refugiu al politeţii; căci, într-adevăr, fără ea cum am putea noi, diplomaţii, să fim atât de dezagreabili într-un mod atât de agreabil“.
Nu se poate spune că reaşezarea jocurilor strategice nu i-a surprins pe diplomaţii români. Li s-a întâmplat politicienilor europeni. Cunoaşterea evoluţiilor politice intră în datoria profesională a diplomatului. Românii observau atent, informau prompt; chiar li se cerea să o facă. În decembrie 1989, sentimentul dominant în Centrală era de contrarietate apoi, după ce le-a fost restricţionat accesul la corespondenţa diplomatică, de stupoare. Era un handicap profesional evident. Totuşi, atât cât i-au ajutat experienţa şi instinctul, au intuit corect amploarea şi consecinţa evenimentelor. Ca să nu stârnesc sensibilităţi deosebite, voi spune că nu au putut evalua rapiditatea schimbărilor din momentul în care informaţiile ambasadelor nu mai ajungea la ei. În laboratorul de analiză intrau puţine persoane. În timp ce destinul Europei era discutat de liderul sovietic Gorbaciov cu premierul englez Margaret Thatcher, cancelarul german Helmut Kohl şi, mai ales, cu preşedintele SUA George Bush, conducerea de la Bucureşti nu lua măsuri de adaptare la noul curs al vremurilor. Această eroare a fost bine înţeleasă. Ceauşescu se blocase în adevărul lui. România, care în anii ’70, prin multe demersuri diplomatice corecte, conta pe plan internaţional, acum dispăruse din preocuparea partenerilor atât de entuziaşti în vremea când liderul de la Bucureşti se manifesta ca eretic faţă de Moscova. În anii ’80, istoria îşi accelera ritmul, dar conducerea României întârzia într-un proiect politic care nu avea nici o şansă să reziste în faţa înţelegerilor lui Gorbaciov cu Occidentul. Ereticul Ceauşescu fusese înlocuit cu un Gorbaciov cooperant şi generos în cedări, cu mult mai util prăbuşirii Uniunii Sovietice. Acest adevăr are greutatea lui şi în modul gândit pentru deturnarea primelor manifestări ale revoluţiei din România spre violenţă. Atunci, în 1989, ca şi înaintea celui de Al doilea Război Mondial, România a fost abandonată şi izolată.
Prăbuşirea comunismului, ca să spunem adevărul până la capăt, i-a surprins nu numai pe români. Le recomand cititorilor literatura politică de după evenimente, inclusiv memoriile protagoniştilor momentului. Vor avea surprize. Una o dezvălui: rapiditatea schimbărilor a făcut ca preşedintele Franţei, Francois Mitterrand, să aibă o poziţie rezervată faţă de reunificarea Germaniei. Nu făcea decât să continue poziţia generalului de Gaulle, care, în timpul vizitei la Bucureşti, din mai 1968, îi declara lui Ceauşescu: „re-unificarea Germaniei nu trebuie grăbită, pentru că o Germanie poate oricând reprezenta un pericol pentru pacea lumii, şi Franţa, care a suferit atât de mult de pe urma Germaniei, nu este grăbită să favorizeze reunificarea acesteia“. (Nota MAE privind „Întrevederea dintre preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi preşedintele Republicii Franceze generalul Charles de Gaulle“ – 14 mai, 1968, Arhivele Naţionale Române, Fond CC al PCR-SRE 64/1968).
Există suficient de multe remanenţe în politică!
Aş vrea să închei această parte cu răspunsul pe care l-am dat profesorului Nicolae Balint la întrebarea cum văd, cum caracterizez evoluţiile de după 1989. Iată-l: Trebuie să încep cu o precizare: prin vărsarea de sânge – peste 1000 de morţi (aşa se credea în 2010) –, România a re-înnodat nefericit firul revoluţiilor sângeroase. Nu era cazul. Soarta Europei de Est, aşa cum am arătat, fusese croită. Ne mai rămânea să folosim sensul istoriei pentru a evita capcanele ei şi prăbuşirea ţării. Nu am făcut-o, iar consecinţele se întind până astăzi. Este o dovadă a păcatului de aritmie, o probă că suntem – mai ales când nu trebuie! – atipici. Evoluţia noastră ulterioară poartă, precum coconul larva, acest păcat. Totuşi, obiectivul nu a fost compromis. Suntem în structurile europene şi pan-europene politice, economice, militare. Am compromis, însă, avantajul imens pe care l-am avut la start pentru a moderniza rapid România. Comparativ cu alte state în care se prăbuşiseră regimurile de guvernare comunistă, aveam o industrie încă funcţională, aveam un mare potenţial agricol, al doilea în Europa, şi nu aveam datorii. Bătălia pentru putere, în prima fază, şi apoi corupţia, care nu sunt altceva decât atacuri la democraţie, s-au manifestat înainte ca instituţiile statului de drept să se fi consolidat suficient pentru a putea rezista. Efectele s-au văzut în capacitatea de asigurare a ordinii şi legalităţii constituţionale. Repet: nu idealul a fost greşit, ci mijloacele de a-l atinge.
Puţine aş mai avea de adăugat acum la acest răspuns.
Marile mişcări de stradă care au condus la criza politică după tragedia de la Clubul morţii – şi aceasta atipică, românească, adică – par dintr-un scenariu care nu ne aparţine. În România nu am avut mişcări de tipul „indignaţilor“. Nici nu cred că ar fi posibil pentru că, imediat, ar fi confiscate de manipulatori. Dacă manifestaţia de marţi, 3 noiembrie, a fost provocată de limita de rezistenţă a românilor la nedreptate, ar fi bine ca revolta să se întoarcă la tragedie cu un ochi mai puţin împăienjenit de politică. Trebuie dat sens corect cererii demonstranţilor care au strigat „jos corupţii!“. Altfel, nu avem speranţe că pornim cu adevărat cumpătaţi la un nou drum. Să nu ne punem în situaţia de a-i da dreptate lui Camus când spune că „dincolo de un anumit punct al suferinţei şi nedreptăţii nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“.
A trebuit să stau în Kuty zece ani până ce am găsit o potecă de întoarcere în părţile civilizate ale continentului; însă bine înţeles nu mi-am pierdut vremea şi am introdus elementele de civilizaţie indispensabile unui viitor popor cult: Am credinţa că, peste 100 de ani Kuţii, adică neamul Kut, vor face să se vorbească de ei şi că vor avea cel puţin opt romancieri şi douăzeci de autori de teatru.
Înainte de sosirea mea, poporul era, bine înţeles, anarhic: fiecare făcea ce-l tăia capul şi avea nerozia primitivă să se socotească fericit, ca şi cum omul poate să fie măcar aproximativ mulţumit fără organizaţie şi lege morală. Întâia mea lege a fost lapidară şi scurtă: «Aşa nu mai poate să meargă». Am tradus în kuti acest principiu şi l-am enunţat conform geniului limbii cu monosilaba Horc: legea Horc se întinse numaidecât la toate triburile, de toate culorile, unificând deprinderile prin constrângere legală.
– Dar dacă nu mai poate să meargă aşa, cum are să meargă? m-am întrebat.
Foarte simplu: am ales şapte secretari şi i-am făcut miniştri, în uimirea tuturora, care nu cunoşteau selecţiunea prin clasificare. Aceşti miniştri aveau ca primă datorie să doarmă cu mine într-un apartament, improvizat într-o pădure de liliac. A doua lor datorie era să întemeieze simţul de autoritate, purtând fiecare ministru un băţ, cu care aplica fiecărui Kut întâlnit, cu motiv sau fără motiv, un cucui în moalele capului. Căci această nemotivare mai ales, arată origina divină a unui aparat de autoritate. Fără motiv, Kutul primea o lovitură în cap, oridecâte ori era întâlnit; cu motiv, adică după un exces, el primea 25 de lovituri în diverse regiuni ale trupului: ceea ce a dezvoltat noţiunea inocenţei şi vinovăţiei şi prin legătură logică, simţul de răspunderi.TUDOR ARGHEZI