L-am parasit la o încrucisare de drumuri. Venisem cu o masina din Olanda, sa-l întâlnesc. Avusese o bursa de studii la Leuven. Mai erau câteva zile si termenii bursei lui expirau. Si el se hotarâse sa ramâna în Occident. Se întuneca. Eu ma întorceam „acasa“. În tara adica în care aveam, dupa niste ani, permis de sedere. El nu avea nimic. Numai înserarea deasupra capului. Numai orasul pustiu si strain. Numai tristetea privirii cu care si-a luat de la noi ramas bun.
Era om de stiinta. Si l-am reîntâlnit dupa 89.
Îsi adusese familia. Lucra într-un institut. Eu faceam o cercetare sociologica, despre intelectualii români emigrati si despre disponibilitatea lor de a intermedia pentru tara de origine, în tarile în care functionau.
Am stat ore si ore de vorba cu el. Era unul dintre subiecti, alaturi de altii peste 200, din diverse tari europene. Care, naivii, visau imediat dupa 90 sa fie solicitati de ambasade drept consilieri, sa vina cu experienta lor de oameni care si-au facut profesia atât în tara cât si în strainatate, sa functioneze ca persoane pod, sa-si împartaseasca cunostintele, sa medieze, fiecare în domeniul lui, pentru a nu se merge pe bâjbâite, pentru a nu se face greseli. Erai medic? Puteai fi util în domeniu sanatatii. Erai inginer? Încercai sa intermediezi proiecte comune între cele doua tari în domeniul tau. Erai arhitect si emigratia te obligase sa fii updated în sisteme si tehnologii noi? Te duceai sa-ti împartasesti cunostintele si în România. Într-o „remigrare temporara“ de-o luna, de-o saptamâna (termen pe care, trebuie sa ma laud, eu sunt cea care l-a introdus, cu prilejul respectivei cercetari, printre conceptele sociologiei emigratiei). Peste 200 de highly skilled intellectuals deci, care se perpeleau cum sa faca sa fie folositori. Se invitau singuri, fiindca nu-i chema nimeni în tara. Plateau din buzunar, fiindca bani pentru cunostintele lor nu se gaseau.
Au persistat niste ani. De cât timp este însa oare nevoie, pâna sa întelegi ca esti inoportun? Paradoxal, aproape toti aveau dupa o vreme intuitia ca (în afara cercului de naivi ca si noi din popoarele gazda, care credeau ca puteau si trebuiau sa coopereze cu estul), si la nivelul mai înalt al institutiilor din tarile noastre de imigratie, exista o bine mascata retinere fata de entuziasmul nostru fara zagaz.
Prin 1994 a venit la mine în Olanda directorul unei mari institutii din tara. M-a rugat sa-l ajut, ca traducator, la o întâlnire cu o persoana specializata în proiecte comune cu tarile din est. Proiecte finantate de Comunitatea Europeana.
Avea o adresa la care vroia sa ajunga, pe undeva pe la granita belgiana. Am mers câteva ore pe autostrada, dupa care ne-am afundat într-o padure. La un moment dat am dat cu ochii de un mic palat. La intrare avea o firma. Fusese deci închiriat pentru o institutie. Am fost legitimati si paralegitimati, pâna sa intram pe niste coridoare numai mochete si brocarturi si sa fim îndrumati spre lifturile numai oglinzi. Ne-am pomenit invitati într-o sala cu o cupola ca de biserica, contrastând cu mobilierul extravagant-modern si cu aparatura electronica de ultima ora. Pe un perete mare, era un ecran cinematografic. Ne-am asezat. Am asteptat. A venit o servster cu un sortulet în fata si un carucior cu cafele si racoritoare. Am fost serviti. La un moment dat a aparut un tâsti-bâsti, tuns, frizat, pomadat. Ne-a dat mâna, profesional, adica ne-a întins doua degete. Desi eram plini de îndoieli (fiindca ni se parea ca trebuia totusi sa-l asteptam pe taica-sau, doar nu puteau fondurile europene fi în mâna unui copilandru), ne-am spus pasul nostru. Ca suntem din România. Ca am vrea si noi sa accesam niste fonduri europene, într-un proiect despre si despre.
A, România?, s-a interesat baietul. Si imediat ne-a stins luminile. Iute ca un frâsnel, a aprins ecranul si s-a înarmat cu un bât cu un vârf luminos. Stralucea ca un licurici în întuneric. Pe ecran a aparut harta tarii noastre. „România se afla aici, ne-a spus el si ne-a aratat cu batul. Capitala este Bucuresti. Pozitionata în sudul tarii. România se învecineaza la Est cu…“. Am vrut sa ma ridic, dar mâna compatriotului meu m-a fixat pe scaun. „Da, spuneti foarte bine“, a afirmat el, în bruma de engleza pe care o stapânea si i-a zâmbit gales baiatului. Dupa ce ne-a spus toti vecinii si ne-a mai aratat si câteva râuri, a aprins lumina. Compatriotul meu era numai bunavointa. Baiatul turuia întruna, ne spunea ca pentru un proiect trebuie un expert, ca expertul trebuie sa faca in prealabil câteva calatorii in România, si ca el, nu-i asa, pentru studii de fezabilitate, trebuie sa fie platit cu cca. 1 000 de dolari pe zi. Plus, bineînteles, hotel cinci stele, si acommodation de la 500 de dolari în sus. Am mai sarit în picioare de câteva ori. Dar compatriotul meu m-a determinat sa-mi pastrez firea. Privindu-si interlocutorul cu privire de zahar. Dupa care a dat dumnezeu de si-au schimbat cartile de vizita. Si s-au privit în adâncul ochilor, cu totala încredere.
Când am ajuns la masina, am simtit ca ma lasa picioarele. Dupa ce am intrat, m-a pufnit plânsul. „Poti sa-mi spui dumneata de ce a trebuit sa suportam noi mascarada asta?“, mi-am întrebat compatriotul. Devenit si el, dintr-odata trist. Si, consolându-ma cu privirea, mi-a explicat. „Sa stiti ca eu, înainte de a porni în calatoria asta, am vorbit cu colegii. Care mi-au închinat un pahar de drum bun si mi-au spus ca trebuie sa fac orice, dar sa nu care cumva sa ma întorc acasa fara un tâmpit ca asta. Fiindca daca vine el la noi, pai lasa, ca iese proiectul. Ca noi stim cum s-aranjam lucrurile. Îl plimbam. Îl îmbatam. Îi aducem femei. Traieste ce n-a mai trait. Vine o data. Îi place. Mai vine o data… Fezabilitate, câta pofteste. Fiindca altfel nu ajungem niciodata la fonduri. La fonduri numai astia ajung. El e cu mâna pe bani. Noi, departe…“
Am povestit aceasta întâmplare pentru doctorul în biofizica Doru Georg Margineanu de la Bruxelles. Pe care l-am lasat într-o seara la o încrucisare de drumuri. Singur, fara acte, fara casa, fara bani, fara familie, doar cu hotarârea de a ramâne în Occident. Ani la rând m-a urmarit aceasta imagine. Pâna când m-a linistit faptul ca i-am descoperit numele în revistele stiintifice ale lumii.
L-am regasit apoi, printre marii entuziasti, care doreau sa faca dupa ’89 ceva pentru tara. Atunci, când înca noi nu ne dadeam seama cum, între cele doua sisteme, se schimbau lazile de gunoi.
Si-i reîntâlnesc acum numele, în „România libera“. Semnând un articol despre pagubele pe care le aduce, à la longue, unei tari, emigratia fortei de munca. Foarte pertinent articol. Scris cu o fermitate de om integru, care refuza sa accepte, asa cum multi dintre noi o mai facem, ca cele doua sisteme si-au schimbat între ele, în ultimii 20 de ani, lazile de gunoi.