Mihai Radu, Sebastian, ceilalţi şi-un câine, Editura Polirom, Iaşi, 2014
Colecţia „Ego.Proză“ aduce pe scena literaturii douămiiste romanul de debut al lui Mihai Radu, a cărui experienţă scriitoricească nu este deloc de neglijat. Sebastian, ceilalţi şi-un câine apare, astfel, un an mai târziu după reuşita colaborare a scriitorului cu Simona Tache la Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut, colaborare care vine pe un fundal al ironiei profund exersate în calitate de jurnalist al săptămânalului Caţavencii.
Fără a depune un efort evident, Mihai Radu menţine în acest prim roman direcţia generală a prozei milenariste prin care undergroundul devine mainstream, iar subiectele tabu de altădată, precum sexualitatea exacerbată, sunt bine aşezate în decorul vieţii cotidiene care curge natural în lumea lui Sebastian. Primele pagini sunt derutante. Aflăm câte ceva despre Sebastian Davidescu, un personaj cu o structură interioară de natură kafkiană. El iese din blocul B68, „în dimineaţa zilei de 15 ianuarie 2011“. O dimineaţă importantă pentru Ben Ali, pentru Ingrid Gleim şi, iată, pentru acest Gregor Samsa care părăseşte scara „cu o uşoară durere de cap.“ Peisajul de afară pare să fie mâncat de igrasie, ceea ce mai încolo îl claustrează pe Sebastian făcându-l să se simtă „ca un gândac“, iar mai apoi, într-un episod de natură SF, îi determină viziunea asupra Sfârşitului. În context postmodern, varianta funcţionăraşului kafkian este upgradată. Sebastian nu se izolează de ceilalţi, ci, din contră, plictisul slujbei sale de la primărie determină existenţa celorlalte personaje care par fără noimă apărând la întâmplare, vorbind sau nu câte ceva, iar apoi plecând ca şi cum n-ar fi fost. Pe parcurs, relaţiile dintre acestea se concretizează pentru a contura tabloul complex al unei lumi aflate sub semnul cotidianului şi al firescului.
Aşadar, are loc un salt dinspre rutina unuia spre cea a celorlalţi. Destinele aparţin unor oameni obişnuiţi, romanul mizând pe modul în care subiectivitatea fiecăruia determină perceperea cotidianului ca o anomalie. Graţiela, personajul feminin principal al romanului, este cea care problematizează acest aspect, conştientizându-i, de fapt, normalitatea la scară mare. Principiul fiind acela că fiecare trăieşte crezând că ceea ce i se întâmplă nu este experimentat şi de către ceilalţi. Înţelegându-şi mai bine propriul destin, imaginea Graţielei se construieşte între doi poli. De la femeia înşelată, mama care-şi alăptează copilul, cea cu părul roşcat, „cu dinţii din faţă ieşiţi puţin în afară“, cu o alură a pomeţilor care făcea să se „vadă un bărbat de şaizeci de ani împingându-şi profilul sub pielea ei de femeie de treizeci şi ceva“ – imagine ce-l scârbeşte pe Sebastian într-atât încât o ia la fugă prin parcare scuzându-se că trebuie să coboare din maşina ei pentru a-şi cumpăra ţigari – la femeia vampă, perversa, seducătoarea. La cea privită de către toţi – slujba sa în televiziune oferindu-i avantajul acestui prototip. Este, în ultimă instanţă, intelectuala care-şi dezvoltă în culisele căsniciei ratate un erotism castrator ce are să se reverse ulterior asupra lui Sebastian. Ca rezultat, el rămâne un soi de abuzat, stors de sexul aşezat sub referinţe livreşti: „Ai chef de Gombrowicz?“. Replicile lui rămân ulterior complet ratate în faţa dominaţiei feminine: „Semeni cu un elf occidentalizat cu forţa. Semeni cu un elf excitant“.
Sebastian este bărbatul care „vine de la băut“ şi pe care Graţiela îl admonestează. Sebastian serveşte adevăruri incomode, gânduri potrivite pentru subteranul sufletesc al Bucureştiului din lumea sa. Realitatea romanului ar fi de-a dreptul tristă în lipsa replicilor ironice gândite despre alţii şi uneori chiar despre el. Momentele de izbucnire neînţeleasă nici măcar de el însuşi, dar care provoacă un râs copios, sunt, mai ales, cele în care autorul îl prezintă alături de prietenul său, Bogdan, şi de femei. De altfel, comicul de situaţie mizează adesea pe episoade stânjenitoare precum cel din Plazza Mall în care bărbatul, fiind refuzat de femeia trecută de cincizeci de ani, se răsteşte incontrolabil la ea: „În pizda mă-tii de babă, pentru tine lucrurile trebuie să meargă cu oricine! Cu orice fiinţă de sex masculin care are puls“. „De ce naiba să urle aşa la femeia asta?“ se întreabă şi fuge. Fuga, pare-se, este calea cea mai facilă de a înfrunta penibilul momentului. Din nou, el nu e un om al discursului, cât un spirit meditativ.
Alcoolismul merge mână în mână cu erotismul maladiv al lui Sebastian – aşezat la un moment dat sub semnul homosexualităţii. Ceea ce trăiesc personajele romanului este o permanentă stare de apropiere forţată, de „erotism al înghesuielii“ din autobuze, astfel încât „maxima iubire de aproapele tău, de foarte şi prea aproapele tău, ar fi să lingi barele de susţinere din tramvai. Înnebunesc cînd le simt uleioase în palme, calde, ca un organism parcă, o carne în care mai pulsează încă amintirea vieţii, dar care urmează să moară definitiv!“. De la atingerea palmelor pe bara din tramvai si plăcerea genuină a masturbării până la experienţa împărţirii unei femei cu prietenul său, Bogdan – „gâfâiau fiecare la unul dintre „capetele prostituatei“ –, Sebastian îşi creează propriul ritual erotic pentru care pledează construindu-şi un adevărat discurs electoral: „dacă aş fi dictator, aş forma adevărate echipe ale masturbării care să umble pe străzi şi să masturbeze lumea“, „dacă aş fi dictator, aş avea în permanenţă sexul în gura unei gagici“. Romii, închisoarea şi homosexualitatea rămân elemente indispensabile pentru o condimentare reuşită a romanului mizerabilist, chiar dacă acestea nu sunt aşezate în prim plan, ci prezentate ca ipostaze ale celuilalt în raport cu Sebastian. Romii sunt cei care râd de el când se plimbă cu Graţiela, ei îl înjosesc, pe când deţinuţii îi provoacă curiozitate. Astfel, se întreabă în contextul posibilităţii de a fi încarcerat dacă el ar fi o „bucăţică“ „pentru nişte puşcăriaşi care nu sînt poponari“, dar care ar avea, totuşi, această „necesitate de puşcăriaşi“.
Dialogurile romanului, deşi mai puţin consistente în comparaţie cu monologurile interioare ale lui Sebastian, sunt un adevărat deliciu prin modul personajelor de a complica o situaţie încercând să o rezolve. Spre exemplu, tentativa funcţionarului de a discuta cu procurorul în afara biroului său, are o alură cehoviană amintind de povestirea Moartea unui slujbaş. În timp ce Cerveakov, personajul lui Cehov, insistă să-şi ceară iertare faţă de consilierul în preajma căruia strănutase, Sebastian acţionează la fel de absurd încercând să vorbească cu procurorul în afara biroului său. Dinamismul cu care se succed replicile dintre cei doi surprinde perfect starea de ebrietate a eroului panicat la gândul experienţei carcerale, dar hotărât să-şi afle numaidecât soarta.
În ceea ce-l priveşte pe micul său însoţitor, căţelul Pip, el devine cea mai mare responsabilitate a lui Sebastian. Cele două capitole numite „supererou“ propun istoria imaginată a căţelului care se preface într-un un soi de personaj fabulos adaptat la Bucureştiul contemporan. De mic nu ajunge la ţâţa mamei „luată prematur de sub bot de un Mercedes, în intersecţie la Moghiorol“ şi, mai mult, este respins iniţial de stăpânul său. Pip e, din punctul acesta de vedere, un soi de mârţoagă a lui Harap-Alb care, spre deosebire de fiinţa de basm, ajunge să trăiască alături de funcţionar într-un soi de discipolat domestic. Căţelul cu megaesofag vorbeşte cu stăpânul său în intimitatea toaletei şi devine învăţăcel al teoriilor sebastianene: „e foarte important să ai colonul liber – colonul îţi face legătura cu cerul. Aşa mi-ai zis. Nu poţi să fii plin de căcat şi să primeşti universul în tine“. Acest erou postmodern cu veleităţi de intelectual e, de fapt, un alcoolic, nu are superputeri, dar vede apropiindu-se Sfârşitul Lumii care-l va prinde în cele din urmă doar pe bietul Pip.
Sebastian, ceilalţi şi-un câine ilustrează o lume a monotoniei. Nu se întâmplă prea multe, însă în neîntâmplarea aceasta romanul are pagini bune. Debutul lui Mihai Radu este salvat de experienţa jurnalistică. Căci în lipsa izului ironic de natură caţavenciană, cititorul s-ar fi plictisit cu povestea lui Sebastian, un individ care nici alcoolic veritabil n-ar fi fost, nici adept al hipererotismului, nici funcţionar cârcotaş.