Sari la conținut
Autor: VICTOR SCORADET
Apărut în nr. 342

Rica, Bita, Sandu. Si Will

    Fenomenele de maxima popularitate, precum sportul, muzica de larg consum, lumea media cu vedetele ei, presupun un grad sporit de familiaritate între personalitatile din domeniul respectiv, pe de-o parte, si consumatori si comentatori pe de alta. Pentru microbisti, nu încape nicio îndoiala ca Gica nu poate fi decât Hagi. Pentru consumatorii de muzica (româneasca), Loredana e una singura: Groza. Iar Adi, pentru un împatimit al manelelor, nu poate fi decât Minune.
    De altfel, multi cântareti din genurile de larga difuzare precum si numerosi fotbalisti s-au afirmat folosindu-si, înca de la început, exclusiv prenumele. Oare câti dintre fanii unor Barbara (de acum cincizeci de ani) sau ai Innei (din zilele noastre) vor fi cunoscând si numele de familie al cântaretelor? Si câti iubitori de fotbal vor fi stiind cum îl mai cheama pe Ronaldinho? Succesul, la aceasta scara, nu lasa loc formalismului. Dimpotriva: audienta mare nu e posibila decât la un nivel social si cultural excluzând eticheta. De altfel, aceasta din urma ar fi în contradictie flagranta cu însasi esenta popularitatii.
    Si apoi, sa nu uitam ca fanii îsi iubesc vedetele. Cum ar putea cineva sa i se adreseze cu dumneavoastra fiintei pe care-o iubeste pâna la lesin? Si cum ar putea cel asupra caruia se revarsa tsunami-ul pasiunii populare sa accepte chiar si cea mai discreta manifestare de deferenta? Mai ales ca, pe fani, familiaritatea cu vedetele îi maguleste. Prin intermediul ei, se rasfrânge si asupra lor ceva din farmecul, succesul si bunastarea starurilor. Viata acestora, cunoscuta si arhicunoscuta, înlocuieste, pentru momente mai lungi ori mai scurte, viata celor ce le aclama.
    Atunci când se întâlnesc fata-n fata dupa un meci, dupa un concert etc., suporterii i se adreseaza lui Hagi cu Gica iar Innei, cu Inna. Simplu. Direct. Fara fonfleuri si fite. Popularitatea sportului ori a genului muzical respectiv nu poate sa nu marcheze si relatia dintre personalitati si masa celor care le aduleaza.
    Asadar, e absolut firesc ca si prezentatorii/moderatorii emisiunilor de profil sa respecte aceasta familiaritate atunci când vorbesc despre sau cu vedetele respective. Moderatorul sau prezentatorul este reprezentantul publicului. Iar publicul e la per tu, cum se zice, cu cei despre care se vorbeste. Folosirea numelui înteg ori a pronumelui de politete ar fi un farafastâc, o dovada de scortosenie care nu ar face decât sa viruseze comunicarea si totodata gradul de popularitate al celui ce ar comite o astfel de abatere. Va puteti imagina un interviu în cursul caruia jurnalistul sa i se adreseze fotbalistului cu formula „domnule Mutu“?
    În teatru, însa, lucrurile nu sunt întotdeauna ca-n viata. Aici, majoritatea covârsitoare a celor ce ar avea privilegiul unui interviu cu Andrei Serban s-ar conforma celei mai stricte etichete. Persoanele care l-ar putea aborda mai direct – sa zicem, cu „draga Andrei“ – sunt extrem de putine. Dar tocmai lucrul acesta – apartenenta lor la o categorie privilegiata – tin ele sa-l sublinieze cât se poate de apasat.
    Daca o astfel de adresare ar fi de înteles într-o discutie directa cu respectivul, mentionarea lui, în lipsa, pe numele mic, ne poate pune pe gânduri.
    În cazul în care va numarati printre cei interesati de fenomenul teatral într-atâta încât sa urmariti si emisiuni tv de profil, ati surprins cel putin o data o duduie sau alta povestind despre Rica, Bita ori Sandu cu dezinvoltura cu care ar povesti ce traznai a mai facut caniche-ul ei, bunaoara. Chiar daca nu erati strain de Aureliu Manea, chiar daca erati familiarizati cu scrisul lui George Banu ori va numarati printre iubitorii spectacolelor lui Alexandru Dabija, e de presupus ca nu v-ati dat seama din prima secunda ca Rica e Manea, Bita e Banu iar Sandu e Dabija.
    De fapt, asta era scopul. Sa întelegeti ca delicata faptura ce gesticuleaza vaporos pe sticla e o insider-ita. Si ca, spre deosebire de ceilalti insider-i, ea se tutuieste cu Rica, Bita si Sandu. Poate chiar si cu Andrei… Cu siguranta si cu Andrei!
    Deosebirea fundamentala dintre Gica, Loredana si Adi, respectiv Rica, Bita si Sandu (sau chiar Andrei!) e ca, asa cum spuneam la început, pe cei din primul grup îi cunoaste si tutuieste un grup extrem de mare de oameni. Prin urmare, e firesc sa-i pomeneasca pe numele mic si reprezentantii, în medii, ai masei de fani. În schimb, oricât de tare ne-am dori noi, consumatorii de teatru, ca personalitati precum Manea, Banu si Dabija sa fie la fel de populari ca fotbalistii, de pilda, sansele ca lucrul acesta sa se întâmple sunt infime.
    Ei, si? Poate ca nu e vorba decât de un mic rasfat scuzabil. Sau de o scapare fireasca la o insa atât de patimasa: e de ajuns sa-i priviti mânutele unduindu-se ca doua flacarui pe sticla rece a televizorului, sa va încalziti la incandescenta din glasul ei! La atâta pasiune, cui îi mai trebuie eticheta?
    Ei da. Poate ca, la o adica, am putea ignora eticheta. Dar ce te faci când lipsesc si ideile? Când cauti cu disperare un gând, ceva care sa nu fie truism, o constructie mentala oricât de mica… cu alte cuvinte, ideea care va fi generat pasiunea ce o anima pe jurnalista? Daca a existat, ea a fost mistuita de sintagmele anflamate. Sau de acele entitati mici, dar lacome, care sunt interjectiile?
    Si atunci ajungi sa te întrebi, legitim, daca nu cumva – la fel ca si patima ravasitoare -, familiaritatea afisata nu are cumva o functie compensatorie. În absenta perfomantei intelectuale personale, avalansa de prenume e menita sa ne convinga ca persoana are, totusi, valoare. Prin ricoseu. De vreme ce se tutuieste cu atâtia oameni importanti, la care noi, spectatorii de teatru, ne ridicam ochii cu veneratie, musai sa fie ceva de capul ei. Chiar daca, pe moment, niciunul dintre cei ce o urmaresc nu ar putea sa spuna ce. În lipsa unei relatii intime cu teatrul, cu ideile, jurnalista noastra se multumeste cu familiaritatea oamenilor de teatru, de idei.
    Si atunci, ca sa ne alungam începutul de indispozitie, am putea încerca sa ne imaginam urmatoarea scena. Odata ajunsa Dincolo – nadajduim, cât mai târziu cu putinta! –, delicata faptura îl repereaza, în multimea celor repartizati în tabara buna a transcendentei, pe Shakespeare. Ce face ea atunci? Ei bine, se duce glont la el, îl ciupeste gratios de obraz si articuleaza, cu un zâmbet strengar: „Tu, Will, tu…!“.