Exista doua tipuri de entuziasti ai internetului: utopistii si populistii. Retorica ambelor tabere este revolutionara, dar revolutiile sunt diferite. Utopistii cred ca internetul ofera solutii noi si promitatoare la problemele cele mai greu de rezolvat. Cu suficienti utilizatori de tweeter, toate bug-urile de la nivel mondial, razboi, saracie, analfabetism, fascism, pot fi anulate. Argumentele cu privire la oportunitatile digital infinite pentru a face bine sunt, înca de la mijlocul anilor 1990, un loc comun printre cyber-utopisti.
Promisiunile populistilor nu sunt atât de nobile. Ei vad profunda confuzie sociala care domina Internetul ca pe o oportunitate istorica de a smulge puterea din ghearele elitelor si ale institutiilor acestora si redistribuirea ei mai uniform între cetatenii netului, cetatenii obisnuiti cu acces la Internet. Ca si în democratiile participative din epocile anterioare, populistii doresc o democratie directa, iar majoritatea institutiilor sociale, de la mass-media traditionalã la organizatii politice, sunt, în viziunea lor, balast inutil. Pentru ei, Internetul reprezinta ceea ce reprezenta o grenada în mâna anarhistilor din secolul al 19-lea.
Cyber-populistii au o teorie si un plan. Acestia doresc sa conecteze complet relatiile noastre sociale în scopul de a maximiza rolul pe care îl joaca individul în acest nou „eco-sistem.“
Clay Shirky, profesor adjunct la NYU’s Tisch School of Arts, este o figura reprezentativa în aceasta tabara, cu o credibilitate considerabila în calitate de comentator în domeniul afacerilor, tehnologiei si mass-media. Shirky a devenit în timp un lider de opinie si un teoretician popular, iar blogul sau Web 2.0 i-a servit drept platforma pentru a-si propaga ideile si pentru a-si vinde cartile. Cartea sa „Here Comes Everybody: The Power of Organizing without Organization“, aparuta în 2008 a devenit rapid bestseller. El considera ca Internetul a reusit sa dinamiteze nevoia noastra de structuri ierarhice si de organizatii care perpetueaza aceste structuri ierarhice, pentru ca Internetul ofera posibilitatea sa faci lucruri mai ieftine si pe cont propriu. Succesul lui cu „Here Comes Everybody“ s-a bazat pe anxietatea publica în ceea ce priveste barbaria culturala promovata de Wikipedia, YouTube, MySpace si carisma imensa (în viata de pre-Internet a fost regizor de teatru). Noua sa carte „Cognitive Surplus: Creativity and Generosity In a Connected Age“, a devenit o senzatie pe Internet si se bazeaza pe o analogie izbitoare: asa cum ginul le-a netezit britanicilor consecintele brutale ale revolutiei industriale, asa si Internetul ne ajuta sa ne ocupam mai constructiv, în timpul liber, de abundenta generata de economiile moderne. Shirky sustine ca timpul liber a devenit o problema dupa sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, când economiile occidentale au devenit mai prospere. Consumul în exces de televiziune prin aparitia sitcom-ului a oferit, initial, o solutie, asa cum ginul era lubrifiantul tranzitiei de la un tip de societate la altul. De la vizionarea sitcom-urilor s-a trecut la Internet.
Pentru Shirky a face ceva online bate pasivitatea hranita de mass-media traditionala. Argumentul este frumos în simplitatea lui: „diferenta reala între a nu face nimic si a face ceva presupune un decalaj important“, pentru ca „cel mai stupid act creativ posibil este totusi un act de creatie.“ Pentru a întari acest argument, apeleaza la date statistice: daca americanii petrec cam 200 miliarde ore pe an în fata micului ecran, întreaga umanitate a petrecut aproximativ 100 de milioane de ore pentru a crea Wikipedia. Astfel, chiar si o mica schimbare în timpul acordat vizionarii programelor TV poate sa conduca la beneficii sociale semnificative. Nu fiecare proiect de pe Internet poate fi comparat cu Wikipedia, dar pentru Shirky acest lucru nu are importanta.
Fapte si nu vorbe
Cartile profesorului Shirky sunt pline mai degraba de anecdote inteligente, decât de date statistice, iar schimbarile revolutionare sunt considerate a fi de la sine, liniare, si transparente. În „Here Comes Everybody“, el analizeaza modul în care tinerii din Belarus au folosit blog-uri pentru a organiza flash mobs-uri anti-guvernamentale. În volumul „Cognititive Surplus“, analizeaza protestele din Coreea de Sud. Pentru mai mult de o luna, între mai si iunie 2008, pe strazile din Seul zeci de mii de oameni furiosi si-au revarsat nemultumirea fata de masura luata de noul presedinte Lee Myung-bak de a ridica interdictia de cinci ani împotriva importurilor de carne de vita americana. Multi sud-coreeni au considerat ca anularea interzicerii, impuse initial din cauza temerilor legate de boala vacii nebune, au fost decisa în graba, punând în pericol siguranta publica în favoarea exigentelor politicii externe. Cetatenii au luat cu asalt parcurile si piete publice din Seul pâna la sfârsitul lunii iunie, iar eforturile lor au fost rasplatite: presedintele a fost nevoit sa-si ceara scuze la televiziunea nationala, si-a remaniat cabinetului si a adaugat în plus câteva restrictii cu privire la acordul comercial cu SUA.
Tot acest protest a pornit datorita unui forum de socializare folosit de adolescentele din Coreea de Sud. „Adunate împreuna, speriate si suparate ca guvernul lui Lee a fost de acord cu ceea ce parea o umilinta nationala si o amenintare pentru sanatatea publica, fetele au decis sa faca ceva“, scrie Shirky, subliniind ca forumul a fost locul, iar discutiile au constituit motivul „pentru care tinerii din Coreea sa se adune cu sutele de mii.“ Pentru Shirky acest exemplu este tipic pentru o revolutie, asa cum se fac revolutiile: „când adolescentele pot organiza manifestari care pot descuraja guverne nationale, fara sa apeleze la organizatii profesionale sau organizatori pentru a reusi, suntem pe teritorii noi“. Acest caz este sugestiv si pentru altceva: ilustreaza limitele mass-media din Coreea de Sud în promovarea unei astfel de miscari revolutionare. Mass-media, sustine el, a fost pasiva, asa cum a fost si publicul lor. Postarile de pe forumul de socializare au fost disponibile unui public mult mai larg decât ar avea orice articol dintr-un ziar coreean, si mult mai disponibile decât informatiile unei emisiuni politice la TV. În plus, publicul forumului se diferentiaza de consumatorii de media traditionala, în primul rând, pentru ca nu sunt „muti“, fiind, în al doilea rând, consumatorii, producatorii si distribuitorii unor mesaje. Rezultatul: „mesajele i-au conectat pe toti tinerii din Coreea de Sud cu problema importului de carne, radicalizându-se unul pe altul pâna au fost capabili sa remanieze guvernul“. Concluzia: un protest similar ar fi fost de neimaginat pentru cei de vârsta sitcom-ului.
Populismul ca politica
Plecând de la aceste tipuri de exemple, profesorul Shirky îsi îndeamna cititorii sa se concentreze pe nevoile lor, sa foloseasca web-ul si sa se elibereze de asupritoarea mass-medie traditionala. „Mass-media este ca un triatlon…. Oamenilor le place sa consume, dar, de asemenea, si sa produca si sa împartaseasca evenimente. Întotdeauna ne-am bucurat de toate cele trei aceste activitati, dar pâna de curând mass-media ne-a recompensat doar cu una dintre ele.“ Acum ca stim ceea ce conteaza cu adevarat, ar trebui sa ignoram armata de oameni care îsi fac de lucru în industria printului, radioului sau televiziunii. Astfel de oameni vor bloca progresul si vor insista în acest blocaj pentru ca „nu pot vedea modul în care societatea ar putea beneficia de o abordare incompatibila cu modelele mai vechi.“
Implicatiile sociale ale argumentelor profesorului Shirky sunt clare: accesul universal la instrumente pentru producerea si diseminarea de informatii este un bun public, chiar daca acesta exclude alte bunuri.
Populistii prezinta o lume fara nationalism, coruptie, religie, extremism si terorism. O lume fara alegeri, si, prin urmare, nu îsi fac griji despre informarea alegatorului. Clasa, sexul, rasa si alte câteva bariere apar, dar nu ca aspecte de opresiune sistemice. Chiar si în epoca Internetului, soarta unei natiuni depinde de cum se organizeaza sfera publica, de drumul pâna la cabina de vot si de cât de bine informati sunt alegatorii.
Autor: Daniel SurApărut în nr. 294