Aniversându-l pe Eminescu în acest al 25-lea ianuarie de la ruptura din 1989, trebuie să ne întrebăm: ce s-a făcut în epoca aşa-numită postdecembristă sau de tranziţie pentru cultivarea operei şi spiritului său? Pe elitişti şi detractori, de tipul „mătreaţă cu barbă” ori doctori în calibanism – luaţi-le ca nişte metafore definitorii! –, pe europenii de nicăieri, cum îi numea Octavin Paler, îi lăsăm în plata Domnului sau, cu o zicere românească ce li se potriveşte de minune, în boii lor. Pe cei care i-au decorat în 2000, Anul Eminescu, pentru inestimabila contribuţie la denigrarea Poetului, denigrându-se pe ei, de asemenea. Sunt, din fericire, destule alte fapte – şi subliniez: fapte – care au marcat puternic şi fecund ultimul sfert de veac din posteritatea de până în prezent a celui mai mare poet şi ziarist român. Nu mi-am propus să fac un inventar al lor, ci să consemnez doar câteva dintre cele mai importante.
Mai întâi, Caietele eminesciene, facsimilate, în 62 de volume, pe care le deţinem acum într-o haină grafică şi tipografică de o excepţională ţinută. Operă de salvare, de restituire şi conservare a unui inestimabil tezaur, ce o datorăm în primul rând lui Eugen Simion şi unui mare artist: graficianul Mircia Dumitrescu. Visul lui Constantin Noica, proiectul susţinut înaintea sa de Nicolae Iorga,
G. Călinescu sau Perpessicius s-au împlinit. Cu toată „netrebnicia românească”, pe care o deplângea filozoful de la Păltiniş, şi care s-a făcut vădită, din păcate, şi de această dată. Dar ce mai contează stupiditatea unor aşa-zişi eminescologi şi eminescoloage, a unor procurori improvizaţi care au confundat cu rea-credinţă planurile şi instituţiile?! Răutatea s-a însoţit, ca de atâtea ori, cu prostia. Dacă prima ne indignează, cealaltă e de compătimit, căci, ca să citez un proverb de pe meleaguri mai îndepărtate, pe care l-am auzit rostit sau scris nu mai ştiu în ce context de Augustin Buzura: „Dacă mori, mai ai o şansă, dacă eşti prost, nu mai ai nici una!”.
Superba ediţie Opere în trei volume
(I. Poezii; II. Teatru; III. Publicistică), îngrijită de D. Vatamaniuc şi prefaţată de Eugen Simion, apărută la Univers Enciclopedic, în seria Opere fundamentale, coordonată de criticul academician, îmbogăţeşte ceea ce aş numi biblioteca Eminescu.
Un veritabil eveniment editorial l-a constituit epistolarul Eminescu – Veronica Micle (108 scrisori inedite) pe care ni l-a dăruit Editura Polirom. Nicolae Manolescu îl punea pe acelaşi raft, ca „amploare şi necesitate în bibliografia lui Eminescu”, cu publicarea postumelor.
Merită cu prisosinţă amintit aici volumul Doina, semnat de Magda Ursache şi regretatul Petru Ursache, apărut la Editura Timpul, cuprinzând variantele eminesciene ale Doinei, dar şi doinele folclorice. Sunt probate astfel rădăcinile adânci ale durerii de neam ce avea să fie exprimată la incandescenţa liricităţii lui Eminescu.
În ordinea necesităţii, ca să preiau cuvântul lui N. Manolescu, se înscrie şi masivul tom de 750 de pagini, intitulat Versuri lirice, editat de Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. O ediţie îngrijită de Oxana Busuioceanu şi Aurelia Dumitraşcu, coordonată de Alexandru Condeescu.
Despre ediţia Mihai Eminescu – Poezii, realizată de reputatul filolog şi eminentul eminescolog Dumitru Irimia, autor al unor studii privind limbajul liricii celui ce a dat un nou „vestmânt cugetării” noastre, s-a vorbit mai puţin. Apărut la Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, volumul aminteşte prin grafică şi format de ediţia princeps Maiorescu (Socec, 1883). Se deschide cu două texte antologice aparţinând mentorului Junimii şi lui
G. Călinescu: celebrul studiu Eminescu şi poeziile lui din 1889 şi, respectiv,
M. Eminescu, poet naţional, în fapt faimoasa conferinţă rostită de Călinescu la Academie, în iunie 1964, când se împlineau 75 de ani de la moartea poetului. În primul capitol este reprodus conţinutul ediţiei princeps la care editorul a adăugat poemele pe care Maiorescu le-a publicat în ediţiile următoare. Capitolul al doilea conţine antumele necuprinse în ediţia Maiorescu, grupate în două secţiuni: în prima cele anterioare colaborării la Convorbiri literare şi în cealaltă poemele publicate în organul Junimii şi în Familia. Se conturează astfel o imagine clară a evoluţiei creaţiei eminesciene. În „Argument” şi apoi în comentariile de la sfârşitul volumului se fac precizările ce se impuneau şi sunt trecute în revistă marile repere ale receptării în timp şi spaţiu a operei poetice eminesciene. Dumitru Irimia subliniază că a urmărit să ilustreze îndeosebi trei momente ale intrării poeziei lui Eminescu în conştiinţa cititorului român, pe care le consideră fundamentale: 1. revista Familia; 2. Ediţia Maiorescu, care îşi asumă şi momentul Convorbiri literare; 3. Ediţia Perpessicius. În fine, precizează editorul – „aducând în aceeaşi pagină diferite variante (autentic eminesciene sau numai aşa cum au fost puse acestea în circulaţie prin revistele Familia şi Convorbiri literare sau prin ediţiile Maiorescu şi Perpessicius în primul rând, precum şi prin ediţia D. Murăraşu) ale unor versuri sau ale structurii unor poeme, ediţia (de faţă – nota mea) îl invită pe cititor să întârzie mai mult, în mod activ, implicându-se din mai multe puncte de vedere, pe de o parte, asupra limbajului, pe de alta, asupra atitudinii poetului faţă de propriile poeme (niciodată considerate definitive), precum asupra raportului dintre poet şi limbaj”. Cât priveşte „relaţia de complementaritate” dintre antume şi postume, Dumitru Irimia atrage atenţia că ea relevă „o imagine mai complexă” şi mai adevărată a universului poetic eminescian „tensionat de întrebări privind esenţa fiinţei umane…, esenţa fiinţei poetice în raport cu lumea exterioară şi cu lumea semantică a propriei opere”.
Şi de această dată este confirmată valoarea excepţională şi, fireşte, inaugurală a celei din 1883, care a rămas, cum observa Perpessicius la apariţia volumului I al ediţiei care îi poartă numele – „modelul celei mai ideale orânduiri a poeziilor lui Eminescu”, editorii ce au urmat plecând în fond de la sugestiile celei maioresciene. Au trecut 132 de ani de când un ziar al vremii anunţa apariţia la Editura librăriei Socec a Poesiilor lui Eminescu „într-un splendid volum de 300 de pagini, care face cea mai mare onoare artei tipografice…”. Era 22 decembrie 1883. A doua zi, o altă gazetă îşi informa cititorii: „Poeziile eminentului nostru poet Eminescu au apărut astăzi în librăria d-lui Socec, o perlă fără preţ a poeziei noastre”. Cu o săptămână înainte de ieşirea de sub tipar a acestei cărţi fără egal ca importanţă în istoria marii poezii ce s-a scris apoi în limba lui Eminescu, Titu Maiorescu îi scria surorii sale Emilia Humpel că a trimis corectura ultimei coli la tipografie. şi olimpianul Maiorescu nu-şi putea reprima emoţia generată de un asemenea eveniment: „Poeziile, aşa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossă…”. Providenţială întâlnire în secol dintre Poet şi Critic. În ediţia realizată de Dumitru Irimia recitim şi o altă mărturie poate cea mai tulburătoare din întreaga noastră literatură. În numărul din februarie 1885 al revistei Familia, număr dedicat lui Eminescu la a 35-a aniversare, Iosif Vulcan evocă primirea unei scrisori din Bucovina: „Epistola conţinea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor este numai de 16 ani. Farmecul gingaş al poeziilor, considerând şi etatea tânără a autorului, ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu plăcere acele inspiraţiuni juvenile: prima apăru în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul însă îşi permite o mică schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine, căci avea terminaţiune slavă; româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele Eminescu. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele Eminescu în literatura noastră: scriitorul acestor şire i-a fost naşul”.
În amintita conferinţă de la sesiunea omagială a Academiei, din 1964, G. Călinescu, referindu-se la biografia lui Eminescu, afirma: „Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin…”. Destinul a vrut ca naşul celui mai mare poet al românilor să fie un cărturar şi publicist ardelean, adică din leagănul românismului şi al şcolii latiniste („Numele Eminovici nu-i suna bine, căci avea terminaţiune slavă”). Nu-mi pot imagina naş mai norocos şi mai fericit decât neobositul militant pentru unitatea naţională prin limbă şi cultură a românilor. Prin acest botez, Iosif Vulcan s-a dovedit a fi şi el „sigilat de destin”.
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 499