Văd la Madrid, în cartierul gării, nişte asiatici cu marfa întinsă pe trotuar. Mă opresc în faţa unui bărbat tânăr, cu trăsături indiene. Îmi spune că este din Pakistan. Are întinse pe o cuvertură nişte rochii splendide, din mătase de India. Îmi aleg una. Cred că nu am avut niciodată un lucru de o eleganţă mai rafinată în garderobă. Îl întreb de preţ. Îmi spune cinci euro. Se învârte pământul cu mine. Cum sunt maestră în scenarii rapide, îmi trece prin minte tot procesul confecţionării acelei rochii. Au existat deci unii care au îngrijit viermii de mătase. Apoi unii care au tors firul. Apoi unii care au ţesut. Unii care au croit şi-au cusut splendoarea de rochie (îi las deoparte pe creatori, pe artişti, cei care au îmbinat culorile şi cei care au creat modelul, fiindcă ne-am învăţat parcă în ultima vreme cât e lumea de mare că artiştii trebuie să muncească pe gratis, că munca lor n-are preţ). După ce rochia a fost croită şi cusută, au existat unii care au luat boccelele în spate. Şi-au venit cu ele preţ de două continente, nemâncaţi, nedormiţi, uneori pe blat, fără bilete şi deci cu spaima pe ei cât un munte. Şi acum, în frumoasa Europa, dorm câte cincisprezece în câte un subsol şi se consideră privilegiaţi dacă pot să-şi împartă cu alţi năpăstuiţi ca ei un metru pătrat de trotuar undeva, aproape de-o gară, în bătaia turiştilor.
Nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile, splendoarea aceea de rochie nu poate să coste cinci euro. Îi spun că o iau. Şi îi spun că îi dau pe ea un preţ dublu. Scutură din cap cu încăpăţânare, cinci euro sunt cinci euro, nici un cent mai mult. N-am încotro. Stau cu rochia pe braţ, caut în geantă, îi dau banii.
În acelaşi moment, de undeva, din capul străzii, se aude ca o vuitură. Vânzătorii îşi fac nişte semne rapide, mâinile care prind marfa tremură panicate, boccelele sunt strânse cât ai clipi din ochi. Bărbaţii fug cu ele în spinare, strada se goleşte într-o secundă. Speriat de moarte, omul meu îmi împinge într-un gest inconştient banii în mână, îşi strânge marfa şi îl văd dispărând pe-o străduţă, pe care se pierde rapid.
De la colţ apare patrula. Trotuarul e gol ca în palmă. Singurul martor sunt eu. Stau în mijlocul drumului, cu rochia pe braţ. şi… cutremurată de groază, văd că am şi cei cinci euro în cealaltă mână. Speriat, omul n-a mai ştiut ce face, excedată, nici eu nu mi-am dat seama.
Poliţia nu se uită la mine. Din punctul lor de vedere nu sunt periculoasă. O turistă europeană. E nevoie de unii ca noi, Spania e în criză. Holla!
Mai rămân câteva zile-n Madrid. Umblu pe străzi ca o nebună, mă duc prin pieţe, prin dreptul gării, pe la staţiile de metrou şi de autobuz. Sper să-mi găsesc omul. Sper să-l recunosc, să-i dau înapoi banii. Şi să-i mai cumpăr câteva rochii, să aibă cât de cât un câştig. Nu-l mai văd nicăieri. La plecare bag rochia în geamantan. Parcă mă frige atingerea ei. Cât e vara de lungă, nu o îmbrac niciodată. Stă splendidă, atârnată în dulapul meu pe-un cuier, cea mai frumoasă piesă din garderobă. O vede fata mea. De ce n-o îmbraci?, mă întreabă. Îmi trece prin cap să i-o dau ei. Dar renunţ imediat la intenţie. Mă tem de puteri ascunse, de nedreptatea care la un moment dat îşi va cere plata. Mai trece un timp. Vederea rochiei mă indispune ori de câte ori îmi deschid dulapul.
Îmi vin nişte musafiri. Turişti de hotel cinci stele-n Atena.Trec o jumătate de oră şi pe la mine. Colegi de altădată, cu care, acum treizeci de ani, aveam acelaşi salariu la o instituţie din România. Acum ei sunt „baroni“, sau „prinţi“, sau aşa ceva, titulatură cu care compatrioţii mei îi numesc cu tot firescul pe cei care s-au învârtit şi-au făcut bani nemunciţi. E un respect pentru necinste pe meleagurile noastre cum n-am mai văzut nicăieri pe lume.
Baronii au o fată cochetă. Cu jumătate de gură, le povestesc întâmplarea. A, unde e rochia?, întreabă fata. I-o arăt. E veselă cum nu se mai poate. Bravo ţie! îmi spune. Ai obţinut o asemenea frumuseţe pe gratis! De ce nu am fost noi, mami, acolo! I-am fi luat toată bocceaua.
Îi dau rochia, mă bucur să scap de ea. şi nu mă mai îngrijorez pentru consecinţe.
Mai trec câteva zile şi în Atena are loc un proces. Un fermier grec din Patras a fost asaltat de muncitorii lui, pakistanezi, fiindcă nu le mai plătise salariile de şase luni. Oamenii se adunaseră în curte, nu mai vroiau să iasă la muncă. Şi fermierul a scos puşca şi-a tras în ei. A rănit vrei douăzeci şi patru. Acum, la proces, fermierul a fost achitat. I-a fost frică, au spus avocaţii. Şi omul, la frică, în loc să-şi plătească muncitorii, a considerat că e mai normal să-i împuşte.
Discut cazul cu nişte cunoştinţe. Nu mă mir, spune cineva. Eu am mai vorbit din când în când cu străinii ăştia. Păi să ştiţi că ăştia au nişte aşteptări de la viaţă foarte reduse. Se mulţumesc cu orice. Li se pare că nu li se cuvine mai mult. Şi un altul din grup: „Trebuie să recunoaştem, însă, că avem nişte avocaţi de primă mărime“.
Bravo nouă, deci! Cine are
criminali de apărat să vină la greci!
Seară de seară asistăm la nişte orori, la televizor, cum niciunul din generaţia mea pacifistă, cei cu mentalitatea influenţată de grozăvia celui de-al Doilea Război Mondial, n-am fi crezut că ne va mai fi dat vreodată. Peste drum, în Gaza, sunt omorâţi copiii şi mamele care ar mai putea să nască copii. Pentru cei două mii de morţi, oamenii aceia cer dreptul să-şi construiască pe pământul ţării lor un aerodrom şi un port. Dar nu li se dă acest drept. Fiindcă unii trebuie să trăiască pe pământul spoliat în vile, grădini şi piscine. şi alţii, ca să-şi hrănească copiii, trebuie să sape tunele, pe sub pământul lor, ca şobolanii.
Partidele socialiste sunt ocupate. Se pregătesc de alegeri
Un fizician îmi demonstrează cum creierul nostru funcţionează ca un mare computer. Or, dacă acest computer acceptă programele în care se lucrează în ultima vreme pe glob, el va trebui resetat. Nu există nicio altă soluţie. Cum? Asta numai Dumnezeu ştie. Greu este însă pentru cei care nu cred în Dumnezeu să-şi astâmpere conştiinţa.