Religia lui Descartes

Cybercritica

Pentru majoritatea filosofilor de azi, motivatia principala invocata de Descartes vizavi de conceperea celebrului tratat „Meditationes de Prima Philosophia“ (1647) pare cel putin ciudata:

„Cât despre suflet, cu toate ca multi au socotit firea sa greu de cercetat, iar unii au îndraznit chiar sa spuna ca argumentele omenesti ne încredinteaza ca el piere o data cu corpul si ca doar prin credinta se afirma dimpotriva – fiindca totusi acestia sunt osânditi de Conciliul de la Lateran, tinut sub Leon al X-lea, în sesiunea a opta, care cere în chip anume filosofilor crestini sa nimiceasca argumentele lor si sa dovedeasca, dupa puteri, adevarul – , n-am sovait sa purced si eu la aceasta“ (1).
Dualism cartesian
De exemplu, analizând scrisoarea catre doctorii Universitatii din Paris din care a fost extras citatul de mai sus, reactia lui Constatin Noica este dovada vie a incapacitatii gânditorilor moderni de a întelege intentia supunerii fata de autoritatea bisericeasca a lui Descartes. „Cât de curios suna apelul acesta la autoritate în gura lui Descartes!“ exclama, retoric, filosoful de la Paltinis. Precursorul acestui gen de interpretare este, categoric, mediocrul Julien Offray de La Mettrie (1709-1751) care, el însusi materialist convins, sustinea ca Descartes ar fi fost un gânditor ateu ce aborda probleme de factura religioasa doar pentru a camufla preocuparile sale naturalist-fizicaliste. Un exemplu de interpret contemporan situat pe aceeasi linie de interpretare este Hiram Caton, autor al unui interesant studiu intitulat „The Problem of Descartes’s Sincerity“. Aici, el contesta, direct, sinceritatea lui Descartes care solicita sprijinul intelectual al anumitor teologi si filosofi de inspiratie crestina. De fapt, crede Caton, Descartes nu facea nimic altceva decât sa caute, oportunistic, sprijinul si legitimarea autoritatilor epocii în vederea promovarii propriilor idei (2). Atitudinea sa ne aminteste, imediat, de modul în care Galileo Galilei a cautat sprijinul ierarhilor catolici cu scopul de a-si vedea promovat sistemul prin intermediul manualelor universitare ale epocii.

În ciuda dubitatiilor specifice exegetilor contemporani care analizeaza operele filosofice prin prisma scepticismului, agnosticismului sau ateismului, consider pe deplin justificata lectura lui John Cottingham, coordonator al excelentului „The Cambridge Companion to Descartes“. Aici, într-un articol intitulat „Cartesian Dualism: theology, metaphysics, and science“, Cottingham arata ca trebuie sa acceptam – împotriva suspiciunilor exegetilor areligiosi contemporani – faptul ca însusi Descartes a subliniat în „Meditatii“ „conexiunea dintre credinta religioasa (crestina – n.n.) si dualism“ (3). De aceea ar fi complet gresit sa minimalizam sau sa trecem cu vederea aceasta motivatie de ordin religios. Înca si mai exact, împreuna cu profesorul Gary Hatfield de la University of Pennsylvania, trebuie sa acceptam faptul ca probleme precum existenta lui Dumnezeu sau nemurirea sufletului reprezentau, în acea epoca, nu doar chestiuni religioase, ci chiar substanta dezbaterilor filosofice purtate de clerici sau de laici (4).
Însesi scrierile carteziene sunt impregnate de urmele acestor dezbateri, sa le zicem, metafizice. Daca scrutam mai profund mobilul condamnarilor de la Conciliul al V-lea din Lateran, vom descoperi o fascinanta polemica – deopotriva filosofica si teologica – drept fundal intelectual al epocii în care au fost compuse „Meditatiile“. Astfel, în textul celei de-a 8-a sesiuni, desfasurate în data de 19 decembrie 1513, vedem ca sunt respinse acele idei care, pe de o parte, neaga nemurirea sufletului, iar pe de alta sustin vederi averroiste, precum cea conform careia ar putea exista un singur suflet intelectiv în mai multe trupuri omenesti (5). Descartes însusi îi mentioneaza în scrisoarea catre doctorii teologi de la Paris pe cei care afirma mortalitatea sufletului sau imposibilitatea argumentarii filosofice a existentei lui Dumnezeu.
Doctrina despre suflet
Mai concret, ar putea fi vorba, dupa cum arata Guy Bedouelle, despre scoala averroista din Padova si reprezentantul acesteia, Pietro Pomponazzi (1462-1525), care afirmau la unison – împotriva doctrinei aristoteliciene sintetizate de Sfântul Thoma d’Aquino – ca doctrina crestina despre suflet nu poate fi aparata cu argumente filosofice (6). În acelasi timp, nu trebuie sa uitam ca însusi întemeietorul protestantismului, Martin Luther, declansase un atac violent împotriva doctrinei catolice despre suflet, pretinzând ca învatatura „pura“ a Sfintei Scripturi fusese alterata prin amestecul unor elemente de filosofie pagâna (i.e. aristoteliciana).
La curent cu dezbaterile epocii, Descartes solicita sprijinul doctorilor parizieni, sustinând ca, daca dovezile rationale ale existentei lui Dumnezeu, precum si cele despre nemurirea sufletului vor fi expuse public, „toate greselile ce au existat vreodata cu privire la aceste chestiuni vor pieri în scurt timp din cugetele oamenilor“ (8). Departe de a fi „liber cugetatorul“ clamat si revendicat de autorii „Enciclopediei“, el cauta si sconteaza sprijinul autoritatii bisericesti fata de care va manifesta ulterior, mai mult sau mai putin explicit, anumite rezerve. Acestea, însa, nu s-au cristalizat într-o respingere fatisa, nici într-o apostazie radicala. Influentat, neîndoielnic, de spiritul scientist-mecanicist al epocii sale, Descartes nu e mai putin urmasul unei culturi clasice decisiv impregnata de valorile „tari“ ale traditiei iudeo-crestine.