Carmen Martín Gaite, Regina-Zăpezilor, traducere de Mona Ţepeneag, Bucureşti, Editura Art, 2012
Motto: „Totul nu e
decât poveste…“
(Carmen Martín Gaite)
„Pentru Hans Christian Andersen, fără colaborarea căruia această carte n-ar fi fost niciodată scrisă. Şi în amintirea fiicei mele, pentru entuziasmul cu care încuraja această colaborare.“ Sunt cuvintele pe care scriitoarea spaniolă Carmen Martín Gaite le plasează, în chip de dedicaţie, la începutul romanului său Regina-Zăpezilor. În acest fel, cititorului îi este oferită o cheie de lectură, autoarea sugerând că textul trebuie raportat la celebrul basm al lui Andersen, Crăiasa Zăpezilor. Pe de altă parte, Gaite are în vedere nivelul propriei existenţe, mai precis tragica experienţă a pierderii fiicei sale.
Biografie şi literatură
Urmarea în plan literar a acestui fapt este că, deşi cucerită încă din 1975 de proiectul de a scrie un roman înrudit din punct de vedere tematic şi simbolic cu universul poveştilor scriitorului danez, Carmen Martín Gaite nu s-a grăbit să-l definitiveze, amânându-l până în 1984, când, aflându-se la Chicago pentru un ciclu de conferinţe, l-a reluat, pentru a-l abandona în iarna anului 1985, după moartea fiicei sale. Abia în 1992, după succesul de care s-a bucurat atât la critica literară, cât şi la publicul cititor romanul Nubosidad variable, autoarea găseşte puterea de a reveni asupra proiectului vechi, deja, de aproape două decenii şi de a-l desăvârşi, La Reina de las Nieves apărând în 1994, însă având acţiunea plasată la sfârşitul anilor ’70.
În afara sugestiilor din dedicaţie, romanul de faţă mai cuprinde cel puţin una, la fel de importantă pentru descifrarea sensurilor textului. şi anume, în epigraf: „Smulge-te din infern şi în cădere te vei opri pe acoperişul cerului“. Preluate din romanul Pădurea din noapte, scris de Djuna Barnes, cuvintele acestea nu reprezintă încercarea scriitoarei spaniole de a configura un soi de geometrie a simbolurilor, ci, după propria sa mărturisire, semnul că, în cazul lui Leonardo, protagonistul din Regina-Zăpezilor, avem de-a face cu o adevărată eliberare din infern, cu descoperirea curajului de a se smulge din tenebrele propriului trecut şi de a-şi întrevedea, iar apoi de a-şi construi viitorul. În consecinţă, temele pe care le urmăreşte Carmen Martín Gaite în cartea aceasta sunt copilăria şi nevoia vitală a omului de a nu se înstrăina de amintirea celor mai frumoşi şi mai senini ani ai vieţii, precum şi necesitatea imperioasă a fiinţei umane de a se integra şi de a-şi găsi locul în lumea exterioară. De aici vine, desigur, relativizarea graniţei dintre realitate şi ficţiune. Acceptarea universului real, adesea extrem de dur, înseamnă iniţierea la care omul ajunge la capătul unei căutări înfrigurate a reperelor adevărate, dar şi a adevărului profund al trecutului personal. Aşa cum se întâmplă şi în cazul creaţiilor altor scriitori spanioli contemporani, de la Ana María Matute sau Rafael Chirbes la Almudena Grandes, romanul lui Carmen Martín Gaite aduce în prim-plan dificultatea/ incapacitatea comunicării chiar şi (mai ales) în familie, singurătatea şi căutarea identităţii. Totul este expus prin intermediul complicatei poveşti a vieţii personajelor centrale, Leonardo Villalba şi Casilda Iriarte, şi în cadrul reprezentat de lumea citadină madrilenă mereu extrem de agitată sau, dimpotrivă, de calmul univers galician, spaţii ce devin, pentru Regina-Zăpezilor, adevărate „peisaje sufleteşti“, ca să repetăm sintagma lui Miguel de Unamuno.
Drumuri, călătorii, iniţieri
Eliberat din închisoare, unde ispăşise o condamnare pentru trafic de droguri, Leonardo află că ambii părinţi i-au pierit într-un accident şi, după o perioadă de derută, decide să pornească singur în căutarea propriului trecut şi să clarifice pe cont propriu numeroasele enigme pe care le dorea dezlegate încă din copilărie. Drumul din Madridul care, după perioada de carceră, i se pare nu doar o lume a tentaţiilor ce ameninţă să-l tragă din nou în infernul viciului, ci şi un univers artificial şi în care, de atâta gălăgie, riscă să nu-şi mai poată urmări gândurile, spre Galicia, la reşedinţa de la Vila Albă, locul unde-şi petrecuse cei mai frumoşi ani ai copilăriei, reprezintă, fără îndoială, începutul iniţierii sale – dificile şi dureroase –, dar pe care, ca probă supremă a maturizării, Leo nu o va abandona. Abia la final, chiar în ultimele pagini ale cărţii, se dezleagă toate misterele (căci Casilda e însăşi mama lui Leo) şi se luminează, retrospectiv, multe dintre întâmplările relatate de personaje. Regina-Zăpezilor rivalizează cu deplin succes din acest punct de vedere cu un excelent roman de suspans, în care orice scăpare din vedere a vreunui amănunt, fie el şi aparent lipsit de importanţă, duce la confuzie. Tânărul Villalba îşi recuperează, finalmente, trecutul şi-şi redobândeşte identitatea pe care o credea pierdută pentru totdeauna, regăsind, deopotrivă, capacitatea de a se emoţiona, de a se bucura sau de a suferi, pe care, de asemenea, se temea că nu le mai are de la moartea bunicii sale, Doña Inés Guitián.
Reconstruirea istoriei personale a lui Leonardo este în permanenţă comparată sau, dacă nu, pusă subtextual în legătură cu soarta lui Kay, protagonistul basmului lui Andersen, cel răpit de neîndurătoarea Crăiasă a Zăpezilor şi dus în împărăţia ei, unde, pentru că îmbrăţişarea rece a acesteia îi transformase inima într-un sloi de gheaţă, băiatul nu-şi aminteşte nimic din trecut până în momentul în care devotata şi curajoasa Gerda, prietena sa, îi redeşteaptă, prin căldura afecţiunii sale, sentimentele uitate şi-l ajută să redevină uman. În felul acesta, schema basmului se transformă în structură esenţială a romanului lui Martín Gaite, pe baza căreia protagoniştii îşi vor ţese propriile destine şi-şi vor depăna propriile istorisiri. De altfel, tendinţa aceasta nu e nouă în scrisul autoarei, câtă vreme Scufiţa Roşie în Manhattan, povestirea publicată de aceasta în 1990, avea, în mare, acelaşi sens. Basmele celebre prezente în subtextul creaţiei lui Carmen Martín Gaite structurează, la nivel simbolic, un nou univers, subversiv prin excelenţă, prin intermediul căruia protagoniştii încearcă să-şi transforme în realitate dorinţele arzătoare şi să rezolve spinoasa problemă a incapacităţii comunicării reale. Dar, dacă basmele se caracterizează prin indeterminarea spaţio-temporală, plasând totul pe tărâmul fabulos al lui „a fost odată“, Regina-Zăpezilor este un roman extrem de precis în ceea ce priveşte localizarea şi descrierea spaţiilor unde se desfăşoară acţiunile în care sunt implicate personajele. Permanenta legătură, nelipsită însă de puncte de tensiune, între schema basmului şi sensul profund al literaturii, ca şi aceea dintre literatură şi existenţă dau operei lui Carmen Martín Gaite un aer inconfundabil, iar faptul acesta e cu atât mai important în Regina-Zăpezilor, câtă vreme personajele se transformă, treptat, în „autori“ ai istorisirii şi, implicit, în voci narative privilegiate ale textului. Mai mult decât atât, aluziile livreşti sunt numeroase în acest roman, dacă e să amintim aici doar câteva exemple: Străinul lui Albert Camus, Femeia mării de Henrik Ibsen, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, Poetica spaţiului de Gaston Bachelard sau Sacrul şi Profanul de Mircea Eliade. Personajele vor fi situate şi perfect caracterizate, aşadar, nu doar din punct de vedere spaţio-temporal, ci mai cu seamă cultural. În plus, autoarea jonglează perfect cu efectul de surpriză pe care îl au asupra cititorului acele figuri secundare pe care ea însăşi le numeşte „personaje-accesorii“ (cum e, de exemplu, Rosa Figueroa), dar care au darul de a stabili modalitatea sau gradul de raportare al protagoniştilor la anumite locuri sau epoci. În acest context, casa din Galicia, reşedinţa de la Vila Albă, devine veritabil corespondent al imaginii materne şi semnul definitoriu al sentimentului de apartenenţă pe care Leonardo va ajunge să-l aibă în final, când discuţia cu Casilda, mama sa pierdută şi acum regasită, determină topirea gheţii din ochii şi din inima sa.
Ficţiune versus realitate
Visele, amintirile disparate din anii copilăriei şi puţinele dovezi (semnificativ, toate sunt scripturale!) pe care le găseşte Leo în demersul său demonstrează că, pentru un astfel de personaj, confruntat cu astfel de probleme şi plasat în mijlocul universului magic galician, aproape de ţărmul mării şi încă şi mai aproape de sensurile profunde ale basmelor, doar literatura este calea regăsirii de sine. Căci iniţiala punere alături, adesea prin intermediul viselor, a amintirilor celei mai îndepărtate copilării are darul de a-l face pe Leo să fie convins de existenţa a două lumi imposibil de pus în acord: realitatea şi ficţiunea. Abia când va înţelege că şansa salvării este unificarea acestora, prin intermediul sentimentelor şi al vocaţiei literare, personajul va deveni convins că doar de el depinde să trăiască în adevăratul sens al cuvântului şi să-şi asume trecutul, cu tot ce e dureros în el, pentru a avea, în acest fel, acces la propriul viitor.
Actul rememorării şi, implicit, acela al scrisului, nu mai rămân exterioare fiinţei umane, ci se transformă în chiar partea esenţială a existenţei acesteia, facilitând accesul lui Leo şi al Casildei la universul realităţii. Iar Casilda Iriarte, cu a sa triplă identitate Casilda-Silveria-Sila, dincolo de dimensiunile de protagonistă desenată din tuşe aparent fugare (la fel cum procedează Gaite şi cu personajele din El cuarto de atrás), voce narativă şi figură scripturală privilegiată din Regina-Zăpezilor, se dovedeşte a fi şi o întrupare a imaginii eternei mame aflate în căutarea fiului rătăcitor – şi, deloc întâmplător, cea care va contribui în mod definitoriu la redescoperirea de sine a lui Leo. Îmbrăţişarea finală a celor doi şi restabilirea legăturii dintre mamă şi fiu se suprapune, astfel, în mod fericit şi profund simbolic peste sensurile regăsirii şi salvării lui Kay de către răbdătoarea şi statornica Gerda din basmul lui Andersen. Şi demonstrează că, privind-o în ochi pe mama sa, Leonardo se recunoaşte, încetul cu încetul, „era ca şi cum s-ar fi privit în oglindă“, spune Carmen Martín Gaite. Însă regăsirea deplină de sine se produce doar după ce lacrimile încep să-i curgă lângă Casilda, topind întreaga gheaţă adunată în atâţia ani de singurătate: „Şi observă că, în prima lacrimă, strălucea un fel de ac de sticlă care, căzând, se înfipse în palma mâinii ei stângi. Îl apucă cu degetele de la cealaltă mână şi-l privi în lumină. Era aşchia de gheaţă“.