Conceptul de „realpolitik“ poate să-şi aibă ceva rădăcini în filozofia politică a lui Machiavelli care îşi propunea să smulgă Florenţa din rivalităţile dintre Papă şi monarhul Franţei pentru a-i salva libertatea. „K“ din cuvânt ne trimite, însă, la Bismarck: abilul politician a urmărit să facă loc între marile puteri europene, tot prin diplomaţie, imperiului german pe care l-a constituit în jurul Prusiei. De la o vreme, diplomaţia a fost pierdută pe drum şi „realpolitik“ s-a metamorfozat în „politically correct“, o ortodoxie politică impusă. Libertatea nu se mai câştigă, se acordă dacă există vrerea cuiva. Câteva evenimente la care mă voi opri pot fi edificatoare pentru acest raţionament.
Doamnei Hillary Clinton nu-i place „capitalismul financiar“. Să începem cu ce este mai limpede. Doamna Clinton a criticat „capitalismul financiar“. Aş spune că nu numai dumneaei Clinton i-a intrat în dizgraţie capitalismul, fie el în context doar unul financiar. Grecii s-au luptat eroic cu forţa obscură şi mereu câştigătoare a acestuia. Spaniolii „indignaţi“ aşteaptă să treacă vara şi să intre în luptă. Vor pierde şi ei, ca şi grecii, sunt sigur, aşa cum vor pierde portughezii, italienii, românii. Teza doamnei Clinton, nu neapărat originală, ţine de realitatea lumii globalizate: limitarea capacităţii factorului politic – să zicem, a statului –, de a asigura ordinea, ca urmare a transferului subtil al deciziilor în mâinile marii finanţe. Teza, de altfel veche, a fost relansată recent de un manager al companiei McKinsey care a vorbit de „quarterly capitalism“, pe româneşte „capitalism trimestrial“, cu înţelesul de capitalism orientat să producă profituri uriaşe într-un timp cât mai scurt. Fosta primă doamnă a Statelor Unite şi-a anunţat candidatura pentru Casa Albă, aşa că atacul la capitalism dă satisfacţie electoratului american sărac. Să nu credem că viitoarea doamnă preşedintă a Statelor Unite – îi doresc succes, a fost un bun secretar de stat – îl reînvie pe Marx. Este vorba de un intermezzo strecurat într-o conferinţă ţinută la o universitate din New York unde masa electorală o asigură sărăcimea. Nu a făcut „un apel la o revoluţie imediată pentru răsturnarea capitalismului“, comentează un ziarist de la Vox. Auditoriul a avut încă o probă a „puternicului spirit de sinteză“ al viitoarei doamne preşedinte, manifestat public chiar înainte de campania electorală. Pe de altă parte, cred, este de luat în seamă şi intenţia introducerii unei teme care să sugereze rezerva faţă de dezechilibrul în priorităţile actualei Administraţii. Când în preocupările Casei Albe – a se vedea mesajele preşedintelui Obama în vizita din Kenya – drepturile homosexualilor capătă o pondere egală cu a păcii în lume, o „resetare“ a orientărilor democraţilor americani, din care face parte doamna Clinton, este de preferat să se producă mult înainte de alegeri.
Marea Neagră, teatru de război strategic. Anexarea Crimeii de către Rusia a modificat harta magistralelor gazului şi petrolului în Marea Neagră. Nu este excesiv să considerăm că chiar şi criza din Grecia a intrat în „contracţiile“ de reaşezare a noilor strategii. Este posibil ca Grecia să fi devenit o miză importantă pentru Kremlin în contextul cutremurelor pe care le provoacă constant Ucrainei. În iunie, Moscova a semnat cu Atena un acord pentru construcţia conductei „South European Gaz“. Gestul a făcut şi mai inoportună ieşirea Greciei din Uniunea Europeană sau zona euro. Îşi putea cineva imagina că un stat membru al NATO va fi lăsat să cocheteze cu Rusia prea mult? Presiunile la care a fost supus guvernul grec înainte de vacanţă pentru a-şi plăti datoriile erau tentative disperate de recuperare a datoriilor. Dar nu cu orice preţ. Creditorii au fost primii alarmaţi. Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană s-au văzut abandonate chiar de F.M.I. În momentul de vârf al crizei a fost sacrificat ministrul economiei şi finanţelor Varoufakis, negociatorul abil al Atenei. Noul ministru de Finanţe, Tsakalotos, nu face decât să continue politica acestuia şi a premierului Tsipras: să pretindă bani! „Dragă directoare a F.M.I., îi scrie el doamnei Christine Lagarde, Grecia s-a angajat să pună în aplicare o serie de reforme. Am dori să vă informăm că vom solicita un nou credit“. Şi l-a solicitat! Şi acesta a fost deja acordat! Doamna Lagarde ştie că Washingtonul, prin ponderea pe care Statele Unite o deţin în Fondul Monetar Internaţional, este singurul stat care poate bloca orice decizie dacă nu-i convine. Iar ieşirea Greciei din sfera de influenţă a Uniunii Europene se putea transforma într-un pericol real pentru NATO. Cine îşi poate asuma astfel de riscuri?
Ceva încă şi mai complicat decât atât. Între garanţiile privind securitatea europeană şi primejdiile reale, terenul a devenit instabil, nisipos. Nu criza din Grecia ne-a trezit la realitate, ci cea din Ucraina. Există un punct de pornire? Politologul canadian Jacques Levesque, profesor la Universitatea din Montréal, crede să-l fi identificat. El susţine că după dezmembrarea Uniunii Sovietice, creşterea influenţei Statelor Unite în Europa de Est, pe calea extinderii NATO, era de aşteptat. Greu de anticipat a fost, însă, limita procesului de extindere. Politologul canadian prezintă astfel atacarea ultimei (în sensul celei mai recente) etape a acestui proces: „După «revoluţia portocalie» din Ucraina şi mai ales după summit-ul NATO din 2008, la care G.W. Bush a reuşit să înscrie în declaraţia solemnă că Ucraina şi Georgia vor deveni într-o zi membre ale Alianţei, Vl. Putin s-a arătat pe faţă, deschis, mai ameninţător. Bush smulsese declaraţia perspectivei în NATO (a Georgiei şi Ucrainei, n.n.) ca urmare (mai degrabă: în schimbul, n.n.) a refuzului Franţei şi Germaniei de a accepta un plan de integrare imediată a celor două state în Alianţă. Toate sondajele din Ucraina arătau că majoritatea populaţiei ucrainene se opunea aderării la NATO, motiv pentru care guvernul refuza să organizeze un referendum pe această temă“. (La crise russo-ukrainienne accouchera-t-elle d’un nouvel ordre européen?). Referendumul nu a avut loc, dar nici nu mai era nevoie. Susţinerea mişcării contestatare din „Maidan“ părea suficientă. Şi nu a fost, criza nu a putut fi evitată. Jacques Levesque susţine că Franţa şi Germania nu acceptau nici măcar perspectiva unei promisiuni de integrare a Georgiei şi Ucrainei în NATO. Aşa, înţelegem mai bine cauzele imposibilei abordări unitare de către occidentali a soluţiilor pentru stingerea crizei din Ucraina.
Spre o lume multipolară. Dacă depăşim capcanele bătăliilor mediatice, evoluţiile la scară globală conduc inevitabil la relaţiile Rusiei cu NATO. De fapt, cu Statele Unite. Uniunea Europeană este sau se consideră parte în procesul complicat al modificărilor fundamentale prin care trece capitalismul post-comunist în Europa de Est. Dovada peremptorie o oferă opoziţia la integrarea Ucrainei şi Georgiei în NATO de care vorbea politologul canadian citat mai sus. Din păcate, pentru o astfel de bătălie Uniunea Europeană nu este pe deplin pregătită, aşa încât „proporţiile hegemonismului“ vor fi stabilite în competiţia dintre Statele Unite, China şi Rusia. În condiţiile deplasării posibile a centrului de putere în Asia-Pacific, Uniunea Europeană este surprinsă în plină criză constituţională şi instituţională. De aici, concluzia unor experţi potrivit căreia nu Europa, ci China va avea un rol primordial în lumea multipolară de mâine. Puterea economică, dar mai ales creşterea interesului militar al Pekinului în Pacific sunt semnele acestei evidenţe. Pentru o stâncă ne-locuită din Marea Chinei, disputată cu Japonia, Pekinul a trimis în zonă o navă militară, anunţând că nu are de gând să stea la taifas pe teme care ţin de suveranitatea sa. Ajungem, astfel, pe terenul incert al definirii agresiunii. În evaluările Washingtonului, agresivitatea militară în Europa şi Asia are un tratament diferit. Experţii americani – şi nu numai – consideră că, în timpul crizei din Ucraina, Rusia s-a manifestat agresiv. Moscova susţine că altcineva a recurs la agresiune, ea nu a făcut decât să îşi apere interesele în „vecinătatea imediată“. Statele Unite au viziuni aproape opuse pentru evaluarea puterii militare a marilor puteri: cea a Rusiei în Europa este condamnată, cea chineză din Marea Chinei (tot o „vecinătate imediată“) este privită ca factor de stabilitate; despre cea a europenilor (a Franţei în Africa, de ex.), declaraţiile sunt mai degrabă elogioase. În Raportul Departamentului Apărării pe 2013 înaintat Congresului, strategii militari americani vorbesc de o viziune echilibrată a Pekinului despre lume: „China consideră că relaţiile stabile cu vecinii şi cu Statele Unite sunt indispensabile pentru stabilitatea şi dezvoltarea ei“.
Să închidem, acum, „quadratura cercului“: Statele Unite se doresc a fi percepute drept garant al securităţii şi democraţiei pe mapamond, Rusia este considerată în Europa drept agresoare, China este tratată ca ponderată în Pacific, iar Uniunii Europene nu i se acordă o greutate semnificativă. O astfel de formulă – simplificată, evident – nu exclude confruntarea în construcţia lumii multipolare de mâine. Cum nu mai este funcţională „realpolitika“, cea care privilegia diplomaţia, întrebarea care merită să fie pusă ar fi: cine mai poate stopa pericolele reale de care avem parte tot mai frecvent? Reamintesc, în treacăt, că există experţi în strategii militare care constată că NATO este pe cale să înlocuiască ONU în teatrele de operaţiuni cândva socotite pentru pace.
Autor: George ApostoiuApărut în nr. 527